Former Securitate officer's "Security worker" status upheld as appeal deemed unfounded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 13 mai 2015, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate calitatea de lucrător al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârât.

Prin Sentinţa civilă nr. 2615 din 15 octombrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în contradictoriu cu pârâtul A. şi a constatat calitatea de lucrător al Securităţii pentru pârât.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată, în esenţă, că sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică, fiind incidente prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat prevederile legale şi a furnizat ca justificare un raţionament neîntemeiat.

În opinia recurentului, instanţa de fond trebuia să stabilească şi să motiveze necesitatea echilibrului rezonabil între interesul general clamat de O.U.G. nr. 24/2008 şi drepturile subiective sau interesele legii private, prin menţionarea în motivaţie a faptelor comise de pârât împotriva unor persoane ce au fost monitorizate şi numai dacă acestea au fost acte de încălcare, îngrădire, suprimare, lezare, afectare sau limitare, şi dacă s-a stabilit că aparţin pârâtului, să poată continua analiza şi stabilirea scopului final cerut de lege, acela de susţinere a puterii totalitar comuniste.

Arată recurentul că instanţa de fond, ab initio, avea obligaţia de a stabili, în examenul de temeinicie al soluţiei pronunţate, regimul juridic al drepturilor omului presupus încălcate, în raport de starea de fapt şi de conţinutul lor, respectiv că instanţa de fond a analizat şi reţinut în mod greşit că recurentul a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, fiindu-i aplicat stigmatul infamant de lucrător.

Recurentul critică faptul că instanţa de fond nu a luat în considerare că măsurile propuse de recurent erau rezonabile, erau menite a contracara şi neutraliza posibilele ameninţări la adresa siguranţei naţionale, titularul monitorizării fiind supravegheat pentru atitudinea neconformă cu viaţa, cu disciplina şi conduita celor ce lucrau într-un domeniu economic sensibil şi de importanţă naţională.

Subliniază recurentul că măsurile propuse de acesta nu pot fi calificate ca încălcând, pe motive politice, drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, ci sunt măsuri menite a contracara şi neutraliza ameninţări la adresa siguranţei naţionale.

Prin Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului ce formează obiectul acestei cauze, în urma verificării îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 486 şi ale art. 487 din C. proc. civ. republicat, s-a reţinut că cererea de recurs îndeplineşte atât cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) şi c) - e) C. proc. civ., cât şi cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., că recursul a fost declarat şi motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv că este admisibil în principiu.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 8 iunie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentului se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentului, vizând pretinsa încălcare sau greşita aplicare de către instanţa de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate.

Astfel, O.U.G. nr. 24/2008 este actul normativ prin care s-a instituit o modalitate de condamnare a regimului totalitar comunist, prin deconspirarea lucrătorilor de securitate şi a colaboratorilor acesteia, apreciată ca fiind una dintre componentele majore ale perpetuării regimului comunist ca societate totalitară.

În realizarea obiectivului propus prin actul normativ, legiuitorul a definit, în art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, noţiunea de lucrător al Securităţii ca fiind "orice persoană care, având calitatea de ofiţer sau de subofiţer al Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv ofiţer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului".

Pentru constatarea calităţii de lucrător al Securităţii, în sensul O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, legiuitorul stabileşte în cuprinsul art. 2 lit. a) cerinţele ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru reţinerea acestei calităţi, respectiv:

a) în perioada 1945 - 1989 să fi avut calitatea de ofiţer/subofiţer al Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv ofiţer acoperit;

b) în calitatea menţionată la pct. a) să fi desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Textul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 atribuie calitatea de lucrător numai acelor persoane care au desfăşurat activităţi prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi şi libertăţi fundamentale, ceea ce înseamnă că prin activităţile respective trebuia să se fi produs efectiv un rezultat.

Aceasta spre deosebire de conţinutul legal al calităţii de colaborator, în cazul căreia persoana furniza informaţii prin care se denunţau activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Înalta Curte consideră, în acord cu instanţa de fond, că în cauză sunt asigurate condiţiile impuse de legiuitor prin art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, pentru a se putea constata calitatea recurentului-pârât de "lucrător al Securităţii".

Aşa cum s-a arătat anterior, norma citată impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii pentru a se putea reţine calitatea invocată:

1. persoana să aibă calitatea de ofiţer, inclusiv acoperit, sau subofiţer al Securităţii în perioada 1945 - 1989.

În speţa dată, această condiţie este asigurată, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, deoarece pârâtul a avut calitatea de ofiţer al Securităţii în perioada 1945 - 1989, deţinând gradul de locotenent major (1985 - 1987) în cadrul Inspectoratului Judeţean Sibiu, Securitatea Municipiului Mediaş.

2. în calitatea menţionată la punctul 1 să fi desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Şi această condiţie este asigurată prin acţiunile pârâtului, deoarece din actele depuse de reclamant la dosar rezultă că măsurile întreprinse sau încuviinţate de pârât au încălcat drepturi şi libertăţi fundamentale, garantate de legislaţia din acea vreme, şi anume dreptul la viaţă privată, prevăzut de art. 33 din Constituţia României din 1965, art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice.

Astfel, în calitatea menţionată anterior, pârâtul a contribuit în mod direct la instrumentarea acţiunii de urmărire informativă, iniţiată de organele de Securitate împotriva titularului Dosarului x, domnul B., inginer, cercetător ştiinţific la Centrul de Cercetări şi Proiectări pentru C., respectiv împotriva titularei Dosarului y, doamna D., şef serviciu C.T.C. în cadrul E. şi E.;

În mod just judecătorul fondului a reţinut că "pârâtul a desfăşurat şi întreprins, în calitatea sa de locotenent major în cadrul Inspectoratului de Securitate Sibiu, Securitatea Municipiului Mediaş, activităţile descrise de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, după cum s-a recunoscut în întâmpinarea depusă".

Recurentul-pârât a susţinut că, în contextul în care activităţile avute în vedere au fost efectuate, acestea nu îndeplinesc cerinţa de a îngrădi persoanelor respective dreptul la viaţă privată.

În acest sens, recurentul a arătat că era necesară deschiderea unui dosar de urmărire informativă, întrucât domnul B. era fratele unui cetăţean german, fugit ilegal/emigrat din ţară, existând o suspiciune serioasă că acesta ar fi devenit un agent racolat al unui serviciu de informaţii străin, după cum acesta era cunoscut ca un element neserios, frivol, aventurier, boem, nestatornic, predispus la surprize neplăcute.

În ceea ce priveşte măsurile întreprinse faţă de numita D., recurentul-pârât a arătat că au fost necesare, deoarece aceasta avea o conduită profesională abuzivă, avea mari carenţe în activitatea de verificare a calităţii, fapt ce a generat refuzuri de plată la marfa exportată pe motive de lipsuri calitative, sustrăgea ocazional marfă din fabrică, ilegal şi o vindea în beneficiul propriu, pretindea foloase necuvenite şi accepta să fie mituită pentru a propune subalternii la avansări sau prime, etc.

Instanţa de fond a apreciat în mod corect că apărările pârâtului nu sunt de natură a conduce la respingerea acţiunii, deoarece, după cum s-a menţionat chiar în întâmpinare, pentru ca o ingerinţă în dreptul la viaţă privată să fie permisă, ea trebuie să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase, respectiv să fie proporţională cu scopul urmărit.

Astfel cum în mod corect a observat Curtea de apel, în speţă, însă, comportamentul numitului B., de a întreţine relaţii cu fratele său, chiar emigrat în Germania, ori simplul fapt că ar fi fost predispus la "surprize neplăcute", nu dezvăluie un pericol pentru securitatea naţională, astfel cum pârâtul s-a apărat, neconfirmându-se în vreun fel calitatea sa de agent al unui serviciu de informaţii străin şi nici acţiunile sale de punere în pericol a secretelor economice ale statului.

De asemenea, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, comportamentul lipsit de profesionalism al numitei D., ce nu s-a concretizat în vreo faptă urmărită penal, sau "manifestările duşmănoase deosebit de dure la adresa politicii de partid şi de stat şi a înaltelor personalităţi", nu reprezenta un motiv legitim pentru desfăşurarea de asemenea operaţiuni de către pârât, de natură a conduce la încălcarea dreptului la viaţă privată, astfel cum aceasta era reglementată de art. 33 din Constituţia României din 1965, coroborat cu art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

Faţă de cele arătate, se impune următoarea precizare: definiţia legală a noţiunii de lucrător nu presupune situaţiile în care respectivele persoane (ofiţeri, subofiţeri) încălcau întregul sistem juridic în vigoare înainte de 1989, ci doar cazurile în care aceştia suprimau sau îngrădeau drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Din punctul de vedere al legiuitorului este irelevant dacă aceste încălcări sau limitări aveau susţinere legală sau regulamentară. Altfel spus, un angajat al Securităţii care, respectând instrucţiunile din acea vreme, ar fi instrumentat un dosar încălcând, pe motive politice, drepturi şi libertăţi fundamentale stipulate de Constituţia de la acea dată, precum şi de pactele internaţionale la care România era parte, se înscria în sfera lucrătorilor Securităţii, în sensul O.U.G. nr. 24/2008, cu modificările şi completările ulterioare.

Definiţia legală enunţată determină conţinutul noţiunii de lucrător al Securităţii, în sensul că nu orice persoană care a funcţionat în cadrul acestei instituţii are calitatea de lucrător, ci esenţial este ca prin activitatea respectivă să fi fost suprimate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Această interpretare are în vedere şi scopul pentru care a fost adoptată O.U.G. nr. 24/2008, act normativ prin care se urmăreşte deconspirarea prin consemnare publică a persoanei care a participat la activităţi de poliţie politică comunistă, fără însă a crea premisele unei forme de răspundere morală şi juridică colectivă pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informaţii, în condiţiile lipsei de vinovăţie şi a vreunei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Important este faptul că recurentul a participat la un moment dat la derularea unor astfel de acţiuni, iar măsurile dispuse au reprezentat o ingerinţă în viaţa personală a celor urmăriţi, cu consecinţa încălcării dreptului la viaţă privată.

Din toate documentele dosarului rezultă faptul că motivaţia acestor verificări a fost una politică, având în vedere măsurile dispuse de recurent asupra persoanelor urmărite şi respectiv realizate de acesta: încadrarea cu surse, respectiv anchetarea colegilor de birou ai persoanei urmărite. Notele informative furnizate de sursele din legătura personală a recurentului arată că obiectivul a fost încadrat, producându-se astfel, contrar susţinerilor din recurs, îngrădirea efectivă a dreptului la viaţă privată.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a fost implicat în acţiunea informativă deschisă asupra persoanelor urmărite, iar simpla obţinere a unor informaţii cu caracter personal referitoare la cei urmăriţi de Securitate, fără cunoştinţa şi fără acordul acestora şi pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naţionale, constituia o îngrădire a dreptului la viaţă privată.

Este evident că în momentul în care informaţiile referitoare la preocupările şi opiniile unei persoane erau preluate şi prelucrate de autorităţi şi deveneau obiect de lucru al acestora, pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naţionale, se producea încălcarea dreptului la viaţă privată, fără a prezenta relevanţă dacă informaţiile au fost obţinute prin presiuni sau prin mijloace mai puţin violente.

Aşadar, din actele şi lucrările dosarului rezultă că, prin activităţile desfăşurate, de a dirija şi a instrui sursele din subordinea sa pe lângă persoanele urmărite, de a stabili planul de măsuri pentru urmărirea persoanelor respective, măsuri ce au fost urmate de cei care le-au pus în executare, pârâtul, ofiţer al fostei securităţi, a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, reglementate şi garantate de legislaţia în vigoare la acea dată, respectiv dreptul la viaţa privată.

Este lipsit de relevanţă faptul că încălcările respective aveau temei legal sau regulamentar, respectiv că încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale reglementate de Constituţia în vigoare la aceea dată se producea ca urmare a respectării de către pârât a instrucţiunilor ierarhice primite.

Mai mult decât atât, respectarea regulamentelor interne sau a unor cutume profesionale nu poate constitui un motiv sau un temei legal pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de Constituţie şi de tratatele internaţionale asumate de România.

De altfel, dispoziţiile şi ordinele superiorilor sau regulamentele militare nu pot constitui justificări pentru încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, prevăzute de pactele internaţionale ratificate de România şi de Constituţia din acea perioadă. Altfel spus, definiţia legală a noţiunii de lucrător nu presupune situaţiile în care respectivele persoane (ofiţeri, subofiţeri) încălcau întregul sistem juridic în vigoare înainte de 1989, ci doar cazurile în care aceştia suprimau sau îngrădeau drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, pentru motive care nu vizau în mod real apărarea interesului naţional, ci atitudinea faţă de regim şi faţă de autorităţile comuniste.

Măsurile dispuse de pârât au avut ca scop, în esenţă, depistarea poziţiei necorespunzătoare şi cu comentarii negative la adresa politicii partidului şi statului şi a conducerii superioare de partid, a opiniilor şi afirmaţiilor cu caracter politic ale acestuia, a relaţiilor cu cetăţeni străini sau români plecaţi în străinătate, iar nu a unor aspecte care ar fi putut viza siguranţa naţională sau prevenirea săvârşirii unor infracţiuni contra statului şi a economiei naţionale; prin măsurile dispuse, pârâtul a desfăşurat activităţi specifice mecanismului de supraveghere poliţienească extrem de intrusiv în viaţa privată a celor urmăriţi şi a realizat o încălcare nelegitimă şi disproporţionată a dreptului la viaţă privată.

Înalta Curte constată că toate aceste acţiuni ale pârâtului constituie activităţi prin care s-au suprimat/îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, fără a se urmări un scop legitim şi fără a se păstra un raport just de proporţionalitate, iar prin instrucţiunile pe care le dădea, pârâtul viza mai degrabă obţinerea de informaţii compromiţătoare despre persoanele urmărite, din domeniul vieţii lor private şi profesionale, al întâlnirilor şi contactelor pe care le aveau şi a ideilor pe care le exprimau în diverse ocazii.

Aşadar, susţinerile intimatului-reclamant sunt probate cu înscrisurile depuse la dosar şi dovedesc faptul că pârâtul a desfăşurat activităţi prin care a îngrădit drepturi fundamentale ale cetăţenilor.

În concluzie, în speţă s-au produs efectiv rezultatele prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că au fost suprimate drepturi şi libertăţi fundamentale.

Având în vedere că activitatea recurentului-pârât a fost desfăşurată în scopul sprijinirii regimului totalitar comunist, că verificările efectuate în raport de datele furnizate acestuia erau în strânsă şi exclusivă legătură cu regimul politic al unui stat, Înalta Curte apreciază că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, astfel că se poate aplica sancţiunea prevăzută de text, respectiv stabilirea calităţii de lucrător al Securităţii.

Astfel, în raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate şi prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluţionat instanţa de fond cererea formulată de reclamant, astfel că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, apreciind că soluţia instanţei de fond nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva Sentinţei civile nr. 2615 din 15 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM