Suspension of tax assessment: strict cumulative requirements of well-justified case and imminent damage under Law 554/2004

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare Mari Contribuabili - Direcţia Inspecţie Fiscală, a solicitat suspendarea efectelor Deciziei de impunere nr. x din 22.11.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 22.11.2016, ambele emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare Mari Contribuabili - Direcţia Inspecţie Fiscală, până la data soluţionării în fond a contestaţiei formulate împotriva aceloraşi acte.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 229 din 31 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. SA, ca nefondată, şi a dispus restituirea către reclamantă a cauţiunii în cuantum de 50.857 RON achitată prin recipisa de consemnare nr. x din 20.12.2016 emisă de B.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, să se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 22 noiembrie 2016 emisă de ANAF - DGAMC.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că în hotărârea recurată lipseşte motivarea instanţei cu privire la pretinsa neîndeplinire în cauză a condiţiei pagubei iminente şi că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material, constând în art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că interpretarea dată de către instanţa de fond dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 este excesivă şi nelegală, golind de conţinut instituţia suspendării, ceea ce contravine recomandărilor Rec (2003)16 şi R (89) 8 ale Consiliului de Miniştri ai Consiliului Europei.

Consideră că în speţă este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, criticând susţinerea primei instanţe în sensul că aspectele invocate de către reclamantă ţin de fondul litigiului, câtă vreme doctrina şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au subliniat că aparenţa de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularităţii procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce ţin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanţială a actului supus evaluării.

Referitor la condiţia pagubei iminente, recurenta-reclamantă consideră că şi această condiţie este îndeplinită în cauză, având în vedere valoarea sumei stabilite în sarcina sa prin actul administrativ-fiscal atacat, raportat la cifra de afaceri a societăţii şi la împrejurarea începerii executării silite, intimata neprezentând probe care să contravină acestei afirmaţii.

Consideră că, raportat la acest aspect, este relevantă jurisprudenţa instanţelor egale în grad instanţei de fond, apreciind că se impunea a se face şi o analiză de proporţionalitate între interesul reclamantului de a fi amânată executarea actului de impunere şi interesul statului de a executa actul înainte ca instanţele să se pronunţe asupra legalităţii sale. Apreciază că a făcut dovada interesului prevalent, în timp ce statul nu a făcut o astfel de dovadă.

Mai arată că motivarea instanţei de fond este vădit nelegală, întrucât prin această interpretare se exclude practic posibilitatea suspendării executării actelor administrativ-fiscale, ceea ce ar reprezenta o abrogare de facto a acestei instituţii, fără a ţine cont de faptul că în materie de TVA, hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sunt obligatorii pentru instanţele naţionale, iar simpla invocare de către reclamant a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene creează un dubiu asupra respectivului act administrativ.

Referitor la îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, consideră că înscrisurile de la dosar şi circumstanţele speţei sunt susceptibile să creeze un dubiu semnificativ şi să răstoarne prezumţia de legalitate ce caracterizează actul administrativ. Prin actul administrativ a cărui suspendare o solicită s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare de 37.356.619 RON, din care obligaţii fiscale principale de 21.048.229 RON şi 16.308.390 RON, iar aspectele de nelegalitate invocate sunt atât extrinseci actului administrativ, dar sunt şi de drept material.

Se precizează că prin somaţia nr. 40/50/1/2017/490207 din 20 ianuarie 2017, autoritatea fiscală a început executarea silită pentru suma de 37.356.614 RON.

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea normelor de drept procesual şi nerespectarea dispoziţiilor privind inspecţia fiscală, având în vedere că inspecţia fiscală s-a desfăşurat peste termenul prevăzut de art. 104 (actual 126) Codul de procedură fiscală, cu o durată de 8 luni, în perioada 28.09.2015 - 13.06.2016 inspecţia fiscală fiind suspendată. Astfel, s-a depăşit cu 2 luni termenul defipt de lege, ceea ce, în opinia recurentei, a reprezentat un abuz din partea echipei de inspecţie, activitatea sa fiind grav perturbată, iar pe de altă parte, susţine că obligaţiile fiscale accesorii calculate pentru perioada suplimentară faţă de perioada legală sunt nelegale, întrucât au fost generate de nerespectarea legii de către intimata-pârâtă, fără a fi necesară probarea unei vătămări, aceasta fiind evidentă.

Se mai invocă lipsa răspunsului la contestaţia administrativă, aspect apreciat de recurentă a contribui la constatarea ca îndeplinită a condiţiei cazului bine justificat, soluţie consacrată legislativ şi jurisprudenţial.

De asemenea, recurenta-reclamantă invocă şi încălcarea normelor de drept material, respectiv nerespectarea reglementarilor privind dreptul de deducere al TVA, în condiţiile în care refuzul dreptului de deducere este o excepţie de la regulile în materie de TVA, de strictă interpretare şi aplicare, revenind autorităţii fiscale să probeze neîndeplinirea condiţiilor pentru acordarea dreptului de deducere, în acest sens fiind şi practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Susţine că autoritatea fiscală nu a analizat argumentele sale din perspectiva principiilor europene în materia TVA şi nu există o justificare concretă pentru care s-au înlăturat apărările reclamantei în materie fiscală, ceea ce creează un dubiu semnificativ asupra legalităţii actului administrativ şi asupra noţiunii cazului bine justificat, în terminologia Legii nr. 554/2004.

În ce priveşte cheltuielile cu cotele fixe pentru amenajarea spaţiilor, inspecţia fiscală a stabilit că societatea nu are drept de deducere al TVA (4.059.396 RON) şi a stabilit impozit pe profit suplimentar (500.000 RON), aspect ce contravine jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din cuprinsul actului administrativ nerezultând motivele pentru care a fost înlăturată practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocată, critici pe care le formulează şi în raport de faptul că organele de inspecţie fiscală au stabilit nedeductibilitatea cheltuielilor făcute pentru amenajarea unui cinematograf în C.

Recurenta-reclamantă critică faptul că inspecţia fiscală a apreciat că nicio societate din cele 515 care au emis facturi pe numele A. SA nu a făcut dovada prestării serviciilor de către personalul propriu, angajat pe baza contractelor individuale de muncă, iar prestatorii de servicii nu au întocmit situaţii de lucrări şi/sau rapoarte de lucru din care să rezulte natura serviciilor prestate, timpul de executare şi tariful unitar. Apreciază că aceste aspecte nu necesitau verificări de fapt, societatea respectând toate condiţiile impuse de C. fisc. pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, consideră că în mod nelegal a refuzat instanţa de fond analiza acesteia, condiţia fiind îndeplinită, deoarece prezumţia simplă privind pericolul de încetare a activităţii, imposibilitatea respectării contractelor cu furnizorii şi clienţii, nu a fost răsturnată de intimata-pârâtă.

Mai arată că prejudiciul ar afecta inclusiv terţii, nu numai activitatea sa, şi precizează în susţinerea acestui aspect că suma ce ar trebuie achitată reprezintă mai mult de jumătate din cifra de afaceri a societăţii pe anul 2015 şi pentru care pârâta a început executarea silită, împrejurare ce poate conduce la insolvenţa societăţii, cu blocarea activităţii şi toate consecinţele ce derivă din aceasta.

Se mai arată că prima instanţă a ignorat analiza interesului recurentei-reclamante, deşi atât recomandările europene, cât şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, indică necesitatea unei analize de proporţionalitate la dispunerea măsurii suspendării.

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare Mari Contribuabili - Direcţia Inspecţie Fiscală a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Arată că reclamanta a fost supusă unei inspecţii fiscale ce s-a finalizat prin emiterea Deciziei de impunere nr. x din 22.11.2016, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 22.11.2016. Inspecţia fiscală a avut loc în perioada 08.05.2015 - 27.10.2016, la sediul societăţii, aceasta fiind înştiinţată conform Avizului de inspecţie fiscală nr. x/06.04.2015. Prin emiterea Deciziei de impunere nr. x din 22.11.2016, organele de inspecţie fiscală au stabilit un debit suplimentar de plată în cuantum de 37.356.619 RON.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că recurenta-reclamantă nu a argumentat care texte de lege au fost aplicate greşit, instanţa de fond reţinând în mod corect situaţia de fapt şi prevederile legale incidente în cauză, în condiţiile în care, în soluţionarea cererii de suspendare a executării actului administrativ, instanţă are numai posibilitatea de a efectua o cercetare sumară a aparenţei dreptului, fără prejudecarea fondului litigiului.

Consideră că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada existenţei unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ atacat, care să determine reţinerea de către instanţă a cazului bine justificat, iar argumentele invocate de recurentă privind situaţia cheltuielilor societăţii ori modalitatea în care organele de inspecţie fiscală au procedat la valorificarea documentelor prezentate de către societate în timpul controlului fiscal constituie aspecte ce nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare a executării.

Consideră că presupusa nelegalitate trebuie să rezulte dintr-o analiză sumară a împrejurărilor în care a fost emis actul, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte condiţia prevenirii unei pagube iminente, intimata-pârâtă susţine că aceasta nu este îndeplinită în speţă, deoarece nu se poate susţine că plata debitului stabilit de organele de inspecţie fiscală, în cuantum de 37.356.619 RON, ar constitui o pagubă iminentă, atâta timp cât diminuarea patrimoniului societăţii cu suma respectivă reprezintă consecinţa executării unui act administrativ încă legal.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 16 noiembrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 01 februarie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat de reclamanta A. SA ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2. Cu privire la fondul recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat în cauză.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

În cauză, reclamanta SC A. SA a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere de suspendare a efectelor Deciziei de impunere nr. x din 22.11.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 22.11.2016, emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare Mari Contribuabili - Direcţia Inspecţie Fiscală, până la data soluţionării în fond a contestaţiei formulate împotriva aceloraşi acte.

Ca urmare a respingerii acţiunii de către prima instanţă, reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta vizează lipsa motivării de către prima instanţă a condiţiei pagubei iminente.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este neîntemeiat, având în vedere că, întrucât cele două condiţii impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, necesare pentru intervenţia de excepţie a măsurii suspendării executării actului administrativ, sunt prevăzute de legiuitor în mod cumulativ, constatarea neîndeplinirii uneia dintre condiţii fiind suficientă pentru respingerea cererii de luare a unei asemenea măsuri, astfel că lipsa argumentelor în privinţa celei de-a doua condiţii nu se înscrie în nemotivarea hotărârilor judecătoreşti, în sensul avut în vedere de către legiuitor.

De altfel, prima instanţă a reţinut tocmai această împrejurare, şi anume faptul că potrivit textului de lege pe care se întemeiază suspendarea actelor administrative, condiţia existenţei unui caz bine justificat şi condiţia producerii unei pagube iminente trebuie îndeplinite cumulativ şi cum în cauză nu există un caz bine justificat pentru suspendarea actului administrativ atacat, nu se mai impune analiza condiţiei producerii unei pagube iminente.

În aprecierea Înaltei Curţi, neîndeplinirea primei condiţii de la art. 14 din Legea nr. 554/2004 face inutilă şi de prisos examinarea celeilalte condiţii prevăzute cumulativ de acelaşi text de lege.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că nici acesta nu este fondat.

În speţă, prin Decizia de impunere nr. x din 22.11.2016 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare de plată într-un cuantum total de 37.356.619 RON, constând în impozit pe profit şi T.V.A., precum şi în accesoriile stabilite pentru aceste sume.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a celei ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei pe fond, cerere ce poate fi promovată conform art. 15 din acelaşi act normativ şi prin acţiunea în anulare, în tot sau în parte, a actului atacat.

Astfel, admisibilitatea unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ este condiţionată de întrunirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de normele legale precizate mai sus, respectiv sesizarea autorităţii emitente sau a celei ierarhic superioare, existenţa cazului bine justificat aşa cum este acesta definit de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, respectiv împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ şi paguba iminentă definită de art. 2 lit. ş) din acelaşi act normativ, fiind reprezentată de prejudiciul material, viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţii publice sau a unui serviciu public.

Îndeplinirea condiţiilor referitoare la existenţa cazului bine justificat şi a pagubei iminente este supusă aprecierii judecătorului, care are de efectuat o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei; pentru admiterea cererii, acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, dar în acelaşi timp, şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie, însă, evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, întrucât în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Deşi s-a statuat că aparenţa de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularităţii procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă şi unor motive ce ţin de fondul raportului de drept administrativ ori de legalitatea substanţială a actului supus evaluării, Înalta Curte constată că, în speţă, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă SC A. SA în susţinerea condiţiei existenţei cazului bine justificat, cum ar fi nerespectarea reglementărilor privind dreptul de deducere al TVA, caracterul deductibil sau nu al anumitor cheltuieli ori faptul că anumite societăţi care au emis facturi pe numele recurentei nu ar fi făcut dovada prestării serviciilor sau că prestatorii de servicii nu au întocmit situaţii de lucrări şi/sau rapoarte de lucru în acest sens, vizează aspecte ce exced analizei instanţei învestite cu soluţionarea cererii de suspendare a actului administrativ fiscal.

Înalta Curte constată că analiza elementelor ce ţin de fondul raportului de drept administrativ ori de legalitatea substanţială a actului supus evaluării este lăsată la aprecierea judecătorului cauzei, care, în funcţie de împrejurările concrete din speţa dedusă judecăţii, poate aprecia în ce măsură acestea conduc sau nu la prejudecarea fondului.

În concret, criticile recurentei privesc tocmai aspectele ce au stat la baza stabilirii de către organul fiscal a obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite în sarcina sa, iar o eventuală analiză a acestor aspecte nu s-ar putea face fără prejudecarea fondului cauzei deduse judecăţii, aspect reţinut în mod corect de către prima instanţă.

Referitor la criticile privind durata de desfăşurare a inspecţiei fiscale, Înalta Curte constată că acest aspect nu poate conduce la nulitatea actelor administrative fiscale atacate, nefiind prevăzut în mod expres de art. 46 din Legea nr. 92/2003 drept cauză a unei eventuale nulităţi a actului administrativ în discuţie, astfel la o analiză sumară, în acord cu dispoziţiile legale în materia suspendării actelor administrative, nu se conturează elemente pentru crearea unui dubiu asupra legalităţii respectivului act din această perspectivă.

Cu toate acestea, instanţa de fond a realizat o analiză sumară a aspectelor invocate, din care, cel puţin la nivel aparent, nu a rezultat necompetenţa organului care a efectuat inspecţia fiscal sau nerespectarea dreptului la apărare al reclamantei.

De asemenea, se constată că lipsa răspunsului la contestaţia administrativă, argument invocat prin motivele de recurs, nu poate constitui un argument în susţinerea îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat şi nu este relevant în analiza acestuia, astfel cum în mod eronat susţine recurenta, având în vedere obiectul acţiunii, respectiv suspendare act administrativ fiscal.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că argumentele invocate de către reclamantă depăşesc stadiul unei analize sumare, nefiind identificate împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ fiscal contestat.

Astfel, interpretând corect dispoziţiile legale incidente în cauză, instanţa de fond a reţinut şi a argumentat neîndeplinirea condiţiei existenţei cazului bine justificat, întrucât, din examinarea sumară a deciziei contestate, nu s-a conturat o situaţie de fapt de natură a genera suspiciuni rezonabile cu privire la emiterea respectivului act.

Prin urmare, din analiza cererii de suspendare formulate de recurenta-reclamantă şi a susţinerilor acesteia reiterate în recurs, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate a actului contestat, invocate prin prezentul demers judiciar, vizează fondul cauzei şi nu creează o puternică îndoială cu privire la legalitatea actului administrativ contestat.

De asemenea, se constată a fi nefondate şi susţinerile recurentei vizând necesitatea unei analize de proporţionalitate la dispunerea măsurii suspendării, în acord cu jurisprudenţa europeană, câtă vreme Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de Miniştri către Statele membre privind protecţia provizorie acordată de instanţă pe probleme administrative, adoptată de Comitetul de Miniştri la 13 septembrie 1989, a statuat că măsurile de protecţie provizorii pot fi acordate în cazul în care executarea actului administrativ este susceptibilă de a provoca daune severe, care ar putea fi remediate cu dificultate şi dacă există un caz prima-facie împotriva valabilităţii actului, or această din urmă ipoteză nu este conturată în speţă, neexistând indicii cu privire la nelegalitatea actului administrativ.

Referitor la condiţia pagubei iminente, apreciată de către recurenta-reclamantă SC A. SA ca fiind îndeplinită prin faptul că suma reţinută în sarcina sa reprezintă mai mult de jumătate din cifra de afaceri a societăţii pe anul 2015, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, condiţia existenţei unui caz bine justificat şi condiţia producerii unei pagube iminente trebuie îndeplinite cumulativ, astfel că, în lipsa unui caz bine justificat pentru suspendarea actului administrativ atacat, condiţia producerii unei pagube iminente nu se mai impune a fi analizată.

Contrar celor afirmate de către recurenta-reclamantă, aceeaşi concluzie, în sensul îndeplinirii cumulative a celor două condiţii, se desprinde şi din Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de Miniştri din 13 septembrie 1989, mai sus amintită, care face vorbire despre posibilitatea adoptării unor măsuri de protecţie provizorii în măsura în care executarea actului administrativ este susceptibilă de a provoca anumite daune severe şi dacă există un caz prima-facie împotriva valabilităţii actului, elemente care îşi găsesc reflectarea şi în legislaţia internă, respectiv în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi care au fost analizate în speţa de faţă.

Înalta Curte nu a luat în examinare şi nu a analizat separat chestiunile invocate la judecata în recurs corelativ emiterii Deciziei nr. 168 din 29.05.2017, prin care DGSC a anulat parţial obligaţiile stabilite prin Decizia de impunere contestată, respectiv în privinţa sumei de 26.005.374 RON.

Aceasta pentru că judecata în recurs este circumscrisă limitei efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, aşa cum se prevede în cuprinsul dispoziţiilor art. 494 C. proc. civ. cu referire la art. 478 alin. (2) din acelaşi cod, or, modificarea obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina recurentei-reclamante prin acte administrative ulterioare închiderii dezbaterilor la prima instanţă nu a fost şi nu putea fi invocată şi analizată la judecata în primă instanţă.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că soluţia primei instanţe reflectă o corectă aplicare şi interpretare a normelor legale, iar sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 229 din 31 ianuarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 229 din 31 ianuarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2018.

Procesat de GGC - GV