Taxpayer loses challenge to revaluation-based building tax surcharge after partial asset revaluation quashed as unlawful.

Deliberând, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 30 septembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. SA - B. Bucureşti a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova, anularea Deciziei de impunere nr. x din 01.01.2014 referitoare la obligaţiile de plată accesorii întocmită de Serviciul Inspecţie Fiscală din cadrul Serviciului Public de Finanţe Locale Prahova.

2. Prin Sentinţa nr. 43 pronunţată în data de 25 februarie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Motivul de casare invocat în cauză

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. SA - B. Bucureşti care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea cererii se arată următoarele:

- cu privire la faptul că reevaluarea nu ar privi toate clădirile, recurenta susţine că o astfel de împrejurare nu îndreptăţeşte autoritatea fiscală să nu ia în considerare clădirile reevaluate; sub acest aspect, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 123 din Reglementările contabile aprobate prin Ordinul MFP nr. 3.055/2009 şi art. 253 C. fisc. ;

- cu privire la nedepunerea declaraţiei pe proprie răspundere referitoare la reevaluarea tuturor clădirilor, cerută de autoritatea fiscală pârâtă (intimată în prezentul recurs), susţine că dispoziţiile legale nu sancţionează nedepunerea unei astfel de declaraţii; autoritatea fiscală este obligată să ţină cont de valoarea de inventar înregistrată în contabilitatea recurentei; cf. art. 13 C. proc. fisc. , relaţiile dintre contribuabil şi autorităţile fiscale trebuie să se întemeieze pe bună credinţă în scopul realizării cerinţelor legii iar interpretarea legii fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului;

- referitor la lipsa dovezilor privind amortizarea anumitor clădiri, se arată că acest aspect nu prezintă relevanţă în ce priveşte cota de impunere, care va fi aceeaşi atât în cazul clădirilor amortizate cât şi a celor neamortizate, singura diferenţă fiind că în cazul celor amortizate integral valoarea impozabilă se reduce cu 15%;

- de asemenea, consideră relevantă soluţia dispusă de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2013, între aceleaşi părţi ca şi cele din prezenta cauză, în legătură cu aceiaşi problemă de drept (aplicarea procentului de 30% la calculul impozitului pe clădiri), doar că pentru alt interval de timp; arată că instanţa a admis în parte acţiunea şi a redus impozitul datorat de contribuabil pentru primul semestru din 2012 de la 2.060.395 RON la 696.299 RON; consideră că judecata în prezenta cauză ar fi trebuit suspendată în faţa instanţei de fond până la rămânerea definitivă a Sentinţei civile nr. 41/2014 pronunţată în dosarul amintit.

4. Prin întâmpinare, intimata Serviciul Public Finanţe Locale din municipiul Ploieşti a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analiza motivului de casare

5. Examinând sentinţa recurată prin raportare la motivul de casare invocat în cauză, luând în considerare argumentele părţilor, actele şi lucrările dosarului precum şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

6. Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivele de nelegalitate expres arătate la pct. 1 - 8.

Recurentul a indicat de drept motiv de casare pct. 8, pretinzând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 123 din Reglementările contabile aprobate prin Ordinul MFP nr. 3.055/2009, art. 253 C. fisc. şi art. 13 C. proc. fisc.

De asemenea, a considerat că instanţa de fond ar fi trebuit să suspende judecata până la soluţionarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, în care a obţinut o soluţie favorabilă în legătură cu o problemă de drept identică cu cea din prezenta cauză, sentinţa fiind încă nedefinitivă la data formulării recursului.

7. Înalta Curte constată că situaţia litigioasă dedusă judecăţii rezultă din interpretarea diferită pe care părţile o dau dispoziţiilor art. 123 alin. (2) - (6) din Reglementările contabile aprobate prin Ordinul MFP nr. 3.055/2009 (în special alin. (2) - (4), potrivit cărora:

"(...)

(2) Elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă şi raportarea în situaţiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite.

(3) Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate.

(4) O grupă de imobilizări corporale cuprinde active de aceeaşi natură şi utilizări similare, aflate în exploatarea unei entităţi.

(5) Exemple de grupe de imobilizări corporale sunt: terenuri; clădiri; maşini şi echipamente; nave; aeronave etc.

(6) Reevaluările trebuie făcute cu suficientă regularitate, astfel încât valoarea contabilă să nu difere substanţial de cea care ar fi determinată folosind valoarea justă de la data bilanţului. Valoarea justă a imobilizărilor corporale este determinată, în general, plecând de la valoarea lor de piaţă.

(...)".

8. Prima instanţă, în acord cu autoritatea fiscală, a considerat că o reevaluare parţială a activelor din grupa de imobilizări corporale "clădiri" nu respectă dispoziţiile de mai sus şi de aceea nu au luat în considerare reevaluarea incompletă (incompletă în sensul că nu au fost reevaluate toate clădirile aflate în patrimoniul reclamantei recurente) efectuată de contribuabil.

Pe de altă parte, recurenta consideră că ar fi trebuit luate în considerare reevaluarea efectuată, bazată pe documentele contabile ale societăţii, chiar dacă ar fi incompletă, deoarece altfel ar fi încălcate nu numai prevederile acestui ordin ci şi dispoziţiile care reglementează buna-credinţă dintre contribuabili şi organele fiscale precum şi regula că interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum este exprimată în lege (art. 12 şi art. 13 C. proc. fisc. ).

9. Înalta Curte confirmă prima variantă de interpretare deoarece dispoziţiile privind modalitatea în care se face reevaluarea activelor incorporale este foarte clară:

"elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan" (cf. alin. (2) iar "dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate" (cf. alin. (3) (sublinierile instanţei).

Reevaluarea efectuată de recurentă nu respectă aceste dispoziţii şi de aceea în mod întemeiat nu a fost luată în considerare de autoritatea fiscală şi de instanţa de fond.

Interpretarea de mai sus este strictă şi, deci, respectă voinţa legiuitorului aşa cum este exprimată în lege, dispoziţiile art. 13 C. proc. fisc. fiind respectate.

De asemenea, autoritatea fiscală a fost de bună credinţă, a făcut cunoscut recurentei aşteptările pe care le are şi modalitatea în care trebuie făcută reevaluarea şi chiar s-a arătat dispusă să ia în considerare o declaraţie pe proprie răspundere dată de reprezentantul legal al recurentei referitoare la reevaluarea tuturor clădirilor. Nedepunerea declaraţiei a avut drept urmare faptul că autoritatea fiscală şi-a întărit convingerea că reevaluarea este incompletă (în sensul precizat mai sus).

De altfel, aşa cum arată recurenta, acesta este al doilea litigiu de acelaşi gen dintre părţi, primul făcând obiectul dosarului nr. x/2013; deşi în primul litigiu a avut câştig de cauză în faţa primei instanţe (Sentinţa nr. 41 din 03.03.2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul autorităţii fiscale şi a respins în final acţiunea (Decizia nr. 2.083 din 19.05.2015).

10. Dacă un activ dintr-un grup de active nu mai poate fi reevaluat, dispoziţiile art. 123 alin. (7) - (9) din aceleaşi Reglementări contabile detaliază modalitatea în care contribuabilul trebuie să procedeze. Recurenta nu s-a aflat însă în această situaţie (nu a invocat-o şi nu a probat-o) ci s-a apărat în baza unei interpretări eronate a dispoziţiilor legale.

11. Potrivit art. 253 alin. (6) C. fisc. , "în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între:

(...);

b) 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă."

Aplicarea acestor dispoziţii este rezultatul direct al reevaluării necorespunzătoare efectuată de recurentă.

Aşadar, legea a fost respectată şi sub acest aspect.

12. Referitor la consecinţa lipsei dovezilor privind amortizarea anumitor clădiri, Înalta Curte este de acord cu recurenta dar aceasta nu schimbă cu nimic aprecierile de mai sus deoarece cota de 30% s-a aplicat nu pentru că ar fi lipsit aceste dovezi ci pentru lipsa reevaluării (în sensul efectuări ei cu încălcarea dispoziţiilor legale).

13. Aşa fiind, văzând că nu este caz de casare nici cu trimitere nici cu reţinere spre rejudecare, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 497 C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. SA prin B. Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 43 din 25 februarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2018.

Procesat de ED