Exclusion of third-party judicial institutions from contesting Chamber of Accounts audit measures and characterization of ministry circulars as non-actionable administrative correspondence

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 20 ianuarie 2015, reclamantul Tribunalul Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul Justiţiei, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- anularea, în parte, a Deciziei nr. XII/16 iulie 2014/D1, emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul XII, în sensul eliminării din cuprinsul acesteia a constatării şi măsurii nr. 9;

- anularea încheierii nr. 36 din 10 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Conturi a României;

- anularea Circularei nr. 13/616122 din 9 octombrie 2014, emisă de Ministerul Justiţiei.

Prin Sentinţa civilă nr. 2024 din 8 iulie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a Tribunalului Bucureşti în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect anularea, în parte, a Deciziei nr. XII/8/16 iulie 2014/D1, emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul XII, în sensul eliminării din cuprinsul acesteia a constatării şi măsurii nr. 9 şi anularea Încheierii nr. 36 din 10 septembrie 2014, emisă de Curtea de Conturi a României;

- a respins capetele de cerere având ca obiect anularea, în parte, a Deciziei nr. XII/8/16 iulie 2014/D1, emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul XII, în sensul eliminării din cuprinsul acesteia a constatării şi măsurii nr. 9 şi anularea Încheierii nr. 36 din 10 septembrie 2014, emisă de Curtea de Conturi a României, pentru lipsa calităţii procesuale active;

- a respins capătul de cerere, din acţiunea formulată de reclamantul Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul Justiţiei, având ca obiect anularea Circularei nr. 13/616122 din 9 octombrie 2014, emisă de Ministerul Justiţiei, ca inadmisibil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Tribunalul Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că sentinţa recurată este neîntemeiată, având în vedere că, în raport de reglementările legale în vigoare, respectiv Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi şi Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, legitimarea procesuală activă în litigiile având ca obiect anularea actelor de control emise de Curtea de Conturi revine exclusiv conducerii entităţii verificate.

Recurentul critică faptul că prin sentinţa recurată s-a reţinut că, în raport cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, calitatea procesuală activă a persoanei vătămate este consecinţa încălcării drepturilor subiective sau a intereselor legitime private prin acte administrative. Ori, prin actele atacate nu s-a stabilit vreo măsură sau obligaţie în sarcina reclamantului, neputându-se invoca vreo încălcare a unui drept subiectiv sau a unui interes legitim al acestuia.

Faţă de considerentele instanţei de fond, recurentul menţionează că interesul legitim al Tribunalului Bucureşti de a formula prezenta contestaţie, şi de aici calitatea procesuală activă în dosarul care formează obiectul acestei cauze, este justificat de aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 129 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, conform cărora preşedinţii instanţelor şi conducătorii parchetelor pot delega calitatea de ordonator de credite managerilor economici.

Ori, prin Decizia nr. XII/16 iulie 2014/D1, respectiv măsura nr. 9 din decizia amintită, Curtea de Conturi a României - Departamentul XII, în urma desfăşurării auditului financiar asupra contului de execuţie a bugetului de stat pe anul 2013 la Ministerul Justiţiei, a stabilit în sarcina Ministerului Justiţiei obligaţia de a armoniza prevederile legale referitoare la delegarea calităţii de ordonator de credite stipulate de art. 20 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, cu cele ale art. 129 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În opinia recurentului, faptul că prin actele administrative emise de Curtea de Conturi se face o aplicare incorectă a cadrului legal ce reglementează organizarea judiciară, justifică interesul Tribunalului Bucureşti de a formula prezenta contestaţie.

În susţinerea calităţii procesuale active a Tribunalului Bucureşti în prezenta cauză, precum şi a interesului legitim încălcat prin actele emise de Curtea de Conturi, recurentul redă şi prevederile art. 126, teza 1 din Constituţia României, conform cărora controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar.

Recurentul critică faptul că instanţa de fond a reţinut că, prin Circulara nr. 13/616122 din 9 octombrie 2014, pârâtul Ministerul Justiţiei comunică măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa, modalitatea de interpretare a unui text de lege prin raportare la încheierea Curţii de Conturi şi roagă ordonatorii secundari şi terţiari de credite să întreprindă măsuri pentru eliminarea situaţiilor în care au delegat calitatea de ordonator de credite managerului economic. În consecinţă, acest act are valoarea unei informări, având caracter orientativ şi se circumscrie noţiunii de corespondenţă administrativă, nereprezentând o manifestare de voinţă generatoare de drepturi şi obligaţii.

Recurentul subliniază că prin Circulara nr. 13/616122 din 9 octombrie 2014, Ministerul Justiţiei a solicitat luarea măsurilor necesare pentru aplicarea unitară a prevederilor art. 20 din Legea nr. 500/2002, raportate la dispoziţiile art. 129 din Legea nr. 304/2004, în sensul că vor fi eliminate toate situaţiile în care ordonatorii de credite au delegat această calitate managerilor economici.

În opinia recurentului, analizând conţinutul actului contestat rezultă în mod clar că este un act administrativ, întrucât se referă la punerea în executare a unor dispoziţii legale, care modifică raporturi juridice, respectiv se solicită eliminarea tuturor situaţiilor în care ordonatorii de credite au delegat această calitate managerilor economici.

Faptul că circulara este emisă în urma unor măsuri dispuse de Curtea de Conturi a României nu îi înlătură caracterul de act administrativ, prin actul contestat fiind organizat cadrul în care sunt exercitate atribuţiile de ordonator de credite de către conducătorii instanţelor judecătoreşti, cadru care se situează în afara dispoziţiilor legale în vigoare.

Prin Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului ce formează obiectul acestei cauze, în urma verificării îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 486 şi ale art. 487 din C. proc. civ. republicat, s-a reţinut că cererea de recurs îndeplineşte atât cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) şi c) - e) C. proc. civ., cât şi cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., că recursul a fost declarat şi motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv că este admisibil în principiu.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 8 iunie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentului se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentului, vizând pretinsa încălcare sau greşita aplicare de către instanţa de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă faptul că reclamantul Tribunalul Bucureşti a solicitat instanţei de judecată să dispună anularea, în parte, a Deciziei nr. XII/16 iulie 2014/D1, în sensul eliminării din cuprinsul acesteia a constatării şi măsurii nr. 9, anularea Încheierii nr. 36 din 10 septembrie 2014, ambele acte administrative emise de Curtea de Conturi, precum şi anularea Circularei nr. 13/616122 din 9 octombrie 2014, emisă de Ministerul Justiţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 2024 din 8 iulie 2015, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a Tribunalului Bucureşti, în privinţa capetelor de cerere referitoare la anularea punctului 1.9 din Decizia nr. XII/8/16 iulie 2014/D1 şi a Încheierii nr. 36 din 10 septembrie 2014, şi, în consecinţă, a respins cererile de anulare a acestora. Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a respins capătul de cerere referitor la anularea Circularei nr. 13/616122 din 9 octombrie 2014, emisă de Ministerul Justiţiei, ca inadmisibil.

Împotriva acestei hotărâri, Tribunalul Bucureşti a promovat calea de atac a recursului, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod corect a reţinut instanţa de fond, referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a Tribunalului Bucureşti în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect anularea, în parte, a Deciziei nr. XII/8/16 iulie 2014/D1, emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul XII, în sensul eliminării din cuprinsul acesteia a constatării şi măsurii nr. 9 şi anularea Încheierii nr. 36 din 10 septembrie 2014, emisă de Curtea de Conturi a României, că Tribunalul Bucureşti nu are calitate procesuală activă, având în vedere prevederile art. 33 alin. (1) şi a art. 44 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, precum şi pct. 204 şi pct. 227 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 13 decembrie 2010 (în continuare RODAS).

Raţionamentul instanţei de fond este temeinic fundamentat, având în vedere următoarea situaţie de fapt şi de drept, reţinută în mod corect şi de către Curtea de apel:

În urma efectuării misiunii de audit financiar asupra contului de execuţie a bugetului de stat pe anul 2013 la Ministerul Justiţiei, în perioada 10 martie - 18 iunie 2014, Curtea de Conturi a României - Departamentul XII, prin Decizia nr. XII/8/16 iulie 2014/D1, la punctul 9, a constatat nerespectarea prevederilor art. 20 alin. (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare.

A reţinut că ordonatorii secundari ai Curţilor de Apel Galaţi şi Târgu Mureş şi ordonatorul terţiar al Tribunalului Galaţi au delegat, prin ordin, calitatea de ordonator managerului economic, ceea ce contravine prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin Legea nr. 270 din 15 octombrie 2013.

Astfel, s-a reţinut în cuprinsul deciziei, începând cu data intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 270 din 15 octombrie 2013, delegarea calităţii de ordonator se poate efectua cu excepţia conducătorului compartimentului financiar-contabil. Această modificare nu a fost corelată cu prevederea art. 129 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, conform căreia: "preşedinţii instanţelor şi conducătorii parchetelor pot delega calitatea de ordonator de credite managerilor economici".

Pentru înlăturarea deficienţelor constatate la punctul 9, prin aceeaşi decizie s-a dispus măsura de la pct. 1.9, conform căreia se va proceda la "armonizarea prevederilor legale referitoare la delegarea calităţii de ordonator de credite stipulate de art. 20 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, cu cele ale art. 129 din Legea nr. 304/2004, în vederea înlăturării inadvertenţelor semnalate (termen: 31 decembrie 2014)".

Ministerul Justiţiei a formulat contestaţie împotriva acestei măsuri, care a fost admisă prin Încheierea nr. 36 din 10 septembrie 2014, "în sensul clarificării modului în care se va realiza ducerea la îndeplinire a măsurii, astfel că măsura nr. 9 se va citi, conform solicitării conducerii Ministerului Justiţiei: «Ministerul Justiţiei va lua măsurile legale pentru promovarea unei aplicări unitare a prevederilor art. 20 din Legea nr. 500/2002 raportate la dispoziţiile art. 129 din Legea nr. 304/2004»".

Se menţionează în cuprinsul încheierii sus-menţionate că, astfel, vor fi eliminate toate situaţiile în care ordonatorii de credite au delegat această calitate managerilor economici.

Din expunerea acestei situaţii de fapt rezultă, în mod evident, că măsura a fost trasată în sarcina Ministerului Justiţiei, care, potrivit Legii nr. 544/2004, coroborat cu RODAS, putea să conteste legalitatea actelor, atât prin procedura prealabilă, cât şi în faţa instanţelor judecătoreşti. De altfel, Ministerul Justiţiei a formulat contestaţie, care i-a fost admisă, după cum s-a precizat anterior.

În acest context, trimiterile recurentului la prevederile art. 126 alin. (6) teza 1 din Constituţia României, republicate, nu sunt întemeiate.

Este adevărat că, potrivit Legii fundamentale, controlul de legalitate al actelor administrative pe calea contenciosului administrativ este garantat, însă acesta nu reprezintă un drept absolut, ci comportă limite, care, pe de o parte privesc separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi rolul constituţional al fiecărei autorităţi publice, iar, pe de altă parte, se referă la respectarea regulilor de competenţă şi de judecare a cauzelor, prevăzute de legislaţia în vigoare.

Sunt aplicabile, astfel, prevederile Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, prin care se are în vedere un regim procedural special cu privire la subiectele de drept care, gestionând raporturi juridice specifice dreptului financiar, pot contesta pe cale administrativă şi, mai departe, pot solicita pe cale judecătorească anularea măsurilor dispuse prin actele Curţii de Conturi, care constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, producătoare de prejudicii (situaţia prevăzută de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 92/1994), ori care stabilesc înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată (situaţia prevăzută de art. 43 lit. c) din legea menţionată).

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi:

"(1) Activitatea de valorificare a rapoartelor de audit se face potrivit regulamentului aprobat conform prevederilor art. 11 alin. (2). (2) În situaţia în care se constată regularitatea conturilor, se emite certificatul de conformitate şi se comunică entităţii auditate. (3) În situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate. (...)."

Potrivit art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992: "în baza constatărilor sale, Curtea de Conturi stabileşte: (...). înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată."

Articolul 44 din acelaşi act normativ prevede că măsurile indicate la art. 43 "se iau potrivit regulamentului aprobat în temeiul prevederilor art. 11 alin. (2)."

În conformitate cu aceste dispoziţii legale, actele administrative emise de Curtea de Conturi în materia activităţilor sale specifice se supun reglementării cuprinse în Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, ce se publică în Monitorul Oficial Partea I.

Astfel, conform prevederilor art. 204 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, contestaţia împotriva măsurilor dispuse prin decizie poate fi formulată de conducătorul entităţii verificate în termen de 15 zile calendaristice de la data primirii, iar, în conformitate cu prevederile pct. 227 din acelaşi Regulament, împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiei conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 15 zile calendaristice de la data confirmării de primire a încheierii, în condiţiile legii contenciosului administrativ.

Din aceste prevederi rezultă că în litigiile privind actele de control/audit emise de Curtea de Conturi a României, calitate procesuală activă o are exclusiv entitatea verificată, reprezentată de conducătorul acesteia, în sarcina sa fiind dispuse toate măsurile din decizii.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a dat o interpretare corectă acestor reglementări, considerând că "legitimarea procesuală activă în litigiile având ca obiect anularea actelor de control emise de Curtea de Conturi revine exclusiv conducerii entităţii verificate", în speţă conducerii Ministerului Justiţiei.

În ceea ce priveşte interpretarea art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte apreciază că legiuitorul a înţeles, principial, să protejeze şi terţele persoane faţă de actele ilegale emise de autorităţile publice către alţi destinatari, însă aceste reglementări au un caracter general şi nu pot înlătura dispoziţiile speciale care reglementează regimul contestaţiilor ce pot fi formulate împotriva măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, cuprinse în Legea nr. 94/1992 şi detaliate în RODAS. Aceste norme speciale sunt menite să garanteze accesul liber la justiţie, iar, pe de altă parte, să eficientizeze activitatea instituţiei.

Astfel, în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, calitatea procesuală activă a persoanei vătămate este consecinţa încălcării drepturilor subiective sau a intereselor legitime private prin acte administrative (acte unilaterale, individuale sau normative, tăcere, refuz nejustificat şi contract administrativ), precum şi că prin actele atacate nu s-a stabilit vreo măsură sau obligaţie în sarcina reclamantului, neputându-se invoca vreo încălcare a unui drept subiectiv sau a unui interes legitim al acestuia.

Având în vedere că misiunea constituţională a Curţii de Conturi este de a exercita controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, indiferent de deţinătorul acestor fonduri publice, Înalta Curte apreciază că măsurile pe care le dispune nu pot vătăma în niciun fel drepturile terţilor, cât timp sunt în sarcina entităţii verificate şi vizează măsuri de remediere a deficienţelor constatate.

A recunoaşte dreptul oricărui "terţ" care pretinde o vătămare "indirectă" sau "potenţială" prin actele administrative ale Curţii de Conturi, emise ca urmare a controalelor efectuate, de a solicita anularea lor în faţa instanţelor de contencios administrativ, înseamnă, practic, a schimba sensul Legii nr. 94/1992 şi a considera că aceste acte vizează, în realitate, chiar terţii, rezultând că entităţile verificate sunt doar formal destinatarii măsurilor dispuse şi sunt doar aparent responsabile de aducerea la îndeplinire a măsurilor.

O astfel de interpretare ar fi total eronată şi contrară nu doar legislaţiei speciale din materia finanţelor publice, ci şi interesului public.

De altfel, alte persoane decât entităţile verificate au posibilitatea de a contesta actele administrative emise ulterior de acestea din urmă, acte individuale care îi privesc în mod direct şi care pot avea potenţialul de a le afecta, ele neintrând, însă, în raporturi juridice directe cu Curtea de Conturi în ceea ce priveşte procedura de control/auditare şi emiterea actelor de finalizare a acesteia.

Recurentul susţine în motivele de recurs formulate că "interesul legitim al Tribunalului Bucureşti de a formula prezenta contestaţie, şi de aici calitatea procesuală activă în dosarul care formează obiectul acestei cauze, este justificat de aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 129 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, conform cărora «preşedinţii instanţelor şi conducătorii parchetelor pot delega calitatea de ordonator de credite managerilor economici»", ţinând cont de faptul că "are printre atribuţii şi verificarea modului în care sunt aplicate dispoziţiile legale de către celelalte două puteri ale statului, inclusiv în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea instituţiilor aparţinând autorităţii judecătoreşti".

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a analizat, din perspectiva calităţii procesuale active, dacă prin actele contestate Tribunalului Bucureşti i-a fost încălcat vreun interes legitim privat, şi a constatat că acest lucru nu s-a întâmplat din moment ce respectivele acte nu-i erau adresate.

De altfel, cu privire la interesul legitim, recurentul nu demonstrează care este acela, raportat la actele atacate, care nu produc niciun efect asupra sa, ci afirmă, la modul general, că interesul său derivă din aplicarea corectă a legislaţiei, deoarece are "dreptul" de a verifica aplicarea dispoziţiilor legale de către "celelalte două puteri ale statului".

În prezenta cauză, competenţa Tribunalului de a înfăptui justiţia conform prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţia României, republicată, nu prezintă relevanţă, întrucât nu în această calitate pretinde că a fost vătămat, ci în calitatea sa de instanţă cu personalitate juridică, astfel cum este definită la art. 36 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, având în vedere că prin verificarea efectuată la Ministerul Justiţiei nu a fost vizată atribuţia exercitată de către instanţele judecătoreşti, ci s-a efectuat auditul financiar asupra contului de execuţie a bugetului de stat pe anul 2013.

Or, raporturile de natură financiară dintre Ministerul Justiţiei şi instanţe sau parchete sunt unele de natură administrativă şi nu au nicio legătură cu activitatea puterii judecătoreşti.

Este evident că, în calitate de ordonator principal de credite, Ministerul Justiţiei are nu doar dreptul, ci şi obligaţia, de a urmări modul în care ordonatorii secundari şi terţiari utilizează fondurile alocate. Acest lucru este reglementat, de altfel, chiar în cuprinsul Capitolului II din Legea nr. 304/2004.

Existenţa unor "controverse", din perspectiva recurentului, cu privire la raporturile de natură financiară dintre Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, nu poate fi considerată un motiv de nulitate a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, ci poate viza, eventual, modul concret de aducere la îndeplinire a respectivelor măsuri de către minister.

Aşa cum rezultă din conţinutul măsurilor dispuse prin decizia contestată, acest act nu dă naştere la raporturi juridice între Curtea de Conturi şi Tribunalul Bucureşti, ci între aceasta şi Ministerul Justiţiei, în calitatea sa de entitate verificată, reprezentată prin organele sale de conducere.

Prin actele administrative atacate în prezenta cauză, Curtea de Conturi a României nu a instituit pentru reclamant vreo obligaţie, astfel încât nu poate fi pusă în discuţie existenţa vreunui vătămări a drepturilor acestuia ca urmare a actului administrativ cu caracter individual adresat Ministerului Justiţiei.

Mai mult decât atât, Ministerul Justiţiei, în calitate de entitate verificată, este singurul responsabil de modul concret în care a înţeles să pună în aplicare măsurile din decizie.

Pentru aceste considerente, soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului cu privire la primele două capete de cerere este legală, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.

În ceea ce priveşte natura juridică a Adresei nr. x din septembrie 2014, emisă de Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o calificare corectă, aceasta fiind o simplă circulară şi nu un act administrativ veritabil, aşa cum în mod eronat susţine recurentul.

Reprezentând o simplă operaţiune de încunoştinţare a ordonatorilor secundari şi terţiari de credite, realizată ca urmare a emiterii deciziei Curţii de Conturi, iar nu o manifestare de voinţă unilaterală a Ministerului Justiţiei, susceptibilă de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice prin ea însăşi, această circulară nu poate face obiectul unei cereri de anulare sau de suspendare întemeiate pe prevederile Legii nr. 554/2004.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, prin această adresă s-a precizat, în atenţia ordonatorilor secundari şi terţiari de credite, că dispoziţia din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară este contrară noilor modificări aduse legislaţiei privind finanţele publice şi voinţei legiuitorului, nu mai subzistă nevoia unei armonizări legislative, ci exclusiv problema interpretării şi aplicării corecte a legislaţiei în vigoare şi singura interpretare posibilă este aceea că preşedintele instanţei nu poate delega calitatea de ordonator de credite managerului economic la instanţele unde această funcţie există, deoarece managerul economic este conducătorul compartimentului financiar-contabil.

În concluzie, astfel cum s-a reţinut în mod corect în considerentele sentinţei recurate, prin circulara sus-menţionată pârâtul a comunicat măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa, modalitatea de interpretare a unui text de lege, prin raportare la încheierea Curţii de Conturi şi a solicitat ordonatorilor secundari şi terţiari de credite să întreprindă măsuri pentru eliminarea situaţiilor în care au delegat calitatea de ordonator de credite managerului economic.

În consecinţă, acest act are valoarea unei informări, având caracter orientativ şi se circumscrie noţiunii de corespondenţă administrativă, nereprezentând o manifestare de voinţă generatoare de drepturi şi obligaţii.

Or, câtă vreme această adresă nu are natura juridică a unui act administrativ, aceasta nu poate face nici obiectul unei plângeri prealabile sau al unei acţiuni în contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 554/2004.

În consecinţă, în mod corect a apreciat instanţa de fond, prin raportare la dispoziţiile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, că Circulara nr. 13/616122 din 9 octombrie 2014 este exceptată controlului judecătoresc în această procedură.

În raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate şi prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluţionat instanţa de fond cererea formulată de reclamant, astfel că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, apreciind că soluţia instanţei de fond nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Tribunalul Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 2024 din 8 iulie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 martie 2018.

Procesat de GGC - LM