Loss of current legal interest in appeal for suspension of fiscal enforcement due to prior final judgment on merits

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în data de 7 iulie 2015, reclamanta A. Societate în Comandită - Sucursala Bucureşti a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 29 mai 2015, precum şi suspendarea executării deciziei nr. 27476/16.06.2015 referitoare la obligaţiile de plată accesorii, ambele emise de către pârâtă.

Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, cu motivarea că aceasta este o direcţie fără personalitate juridică, pe fond solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 2407 din 30 septembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

Pe fond, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. Societate în Comandită Sucursala Bucureşti în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, a suspendat executarea Deciziei nr. 27476 din 16 iulie 2015 privind obligaţiile de plată accesorii, până la soluţionarea pe fond a acţiunii în anularea acestei decizii.

Totodată, a respins cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x din 29 mai 2015, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs formulate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanta A. - Societate în comandită - Sucursala Bucureşti şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

3.1 Prin recursul declarat şi întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. - Societate în comandită - Sucursala Bucureşti solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii de suspendare a executării Deciziilor de impunere nr. x din 29 mai 2015, prin care a fost stabilită suma de 25.000.000 RON şi nr. 27476/16.06.2015, referitoare la obligaţiile de plată accesorii, până la soluţionarea cererii de anulare a acestor acte administrativ - fiscale.

În motivarea recursului se arată că, în fapt, A. a încheiat Contractul nr. x din data de 4 februarie 2008 cu Societatea Complexul Energetic Turceni SA, în vederea executării de lucrări la Termocentrala Turceni, sens în care a fost înfiinţată A. Societate în comandită - Sucursala Bucureşti.

Referitor la sentinţa recurată, consideră că aceasta a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte existenţa cazului bine justificat, raportat la dispoziţiile art. 129 alin. (2) din C. fisc. şi ale pct. 7 alin. (2) din normele metodologice.

Recurenta-reclamantă consideră că este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, în sensul că împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei creează o îndoială serioasă în privinţa legalităţii deciziilor de impunere contestate, în condiţiile în care prima instanţă a făcut o analiză a fondului cauzei, iar nu a aparenţei de legalitate, şi nu a făcut referire la argumentele ridicate prin cererea de suspendare, ci şi-a însuşit argumentele organului fiscal prezentate în Raportul de inspecţie fiscală.

Critică cele reţinute de către prima instanţă în sensul că operaţiunile facturate de A. către A. Societate în Comandită - Sucursala Bucureşti nu ar fi justificate întrucât nu s-ar fi prestat niciun serviciu în perioada noiembrie 2010 - mai 2011, deoarece A. a fost înfiinţată doar în data de 23 februarie 2011.

Faţă de această împrejurare arată că, în realitate, operaţiunile facturate de A. - sediu permanent reprezintă prestări de servicii pe baza structurii de comisionar reglementate de art. 129 alin. (2) din C. fisc. şi ale pct. 7 alin. (2) din Normele Metodologice, astfel că recurenta-reclamantă a dedus în mod corect TVA aferent facturilor în discuţie, A. fiind asimilat prestatorului de servicii din punct de vedere al TVA.

Se susţine că din punct de vedere al legislaţiei fiscale, Sucursala A. a acţionat în calitate de comisionar şi a emis facturi către CET pentru serviciile prestate în nume propriu, dar în contul A., iar pentru aceste servicii prestate de A. în contul său în perioada noiembrie 2010 - mai 2011, A. a emis facturi la un moment ulterior, prin A. - sediu permanent, potrivit art. 129 alin. (2) din C. fisc. şi pct. 6 alin. (3) din Normele Metodologice.

Prin urmare, consideră că persoana impozabilă care acţionează în calitate de comisionar, primind facturi pe numele său de la comitentul prestator sau de la furnizor şi emiţând facturi pe numele său către comitentul beneficiar ori către client, se consideră că acţionează în nume propriu, dar în contul comitentului. Astfel, comisionarul este considerat din punctul de vedere al taxei prestator al serviciilor, indiferent dacă acţionează în contul prestatorului sau al beneficiarului, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a pct. 7 alin. (2) cu trimitere la pct. 6 alin. (3) şi (4) din Normele Metodologice.

Recurenta-reclamantă susţine că prestarea serviciilor de Sucursală către CET în contul A. - sediu permanent, în perioada noiembrie 2010 - mai 2011, îndeplineşte condiţiile pentru a fi calificată drept o structură de comisionariat şi, ca atare, A. Sucursala avea dreptul de deducere a TVA.

Mai arată că în faţa primei instanţe nu a susţinut că A. ar fi prestat servicii în perioada de referinţă, ci că, din punct de vedere al taxei, este asimilat comitentului prestator, serviciile fiind prestate de A. Sucursală în contul comitentului A..

Pe de altă parte, susţine că sentinţa recurată a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi din perspectiva jurisprudenţei CJUE în materie, respectiv Cauza C-438/09 Boguslaw Julius.

Faţă de acest aspect se susţine că facturile au fost înregistrate cu titlul de transfer încasări A. Sucursală, conform Convenţiei de reorganizare, iar nu pentru pretinse servicii prestate şi că A. a existat înainte de înregistrarea fiscală în România din data de 23 februarie 2011, contrar celor reţinute de prima instanţă.

Invocă faptul că, potrivit jurisprudenţei CJUE, emisă în interpretarea Directivei 2006/112/CE, o persoană impozabilă beneficiază de dreptul de deducere în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată achitată pentru prestările de servicii furnizate de o altă persoană impozabilă care nu este înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată (Cauza C-438/09 Boguslaw Julius). De asemenea, s-a statuat că "art. 17 alin. (6) din a şasea Directivă 77/388, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/18, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale care exclude dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată plătite de o persoană impozabilă unei alte persoane impozabile, prestatoare de servicii, atunci când aceasta din urmă nu este înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată.

Astfel, consideră că simplul fapt că o societate nu este înregistrată ca şi persoană impozabilă în România, nu poate constitui în sine un temei pentru nerecunoaşterea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată plătite acesteia.

O altă critică adusă hotărârii recurate vizează faptul că aceasta nu analizează existenţa pagubei iminente invocate de către recurenţa-reclamantă, în condiţiile în care obligaţia fiscală principală stabilită prin decizia de impunere, reprezentând TVA stabilită suplimentar şi rămasă de plată reprezintă de 25 de ori cifra de afaceri a societăţii, iar executarea silită a societăţii va bloca iremediabil activitatea acesteia, ceea ce va conduce inclusiv la imposibilitatea executării obligaţiilor asumate prin contractele aflate în derulare.

3.2 Prin recursul declarat şi întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili solicită admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei recurate, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la suspendarea deciziei cu privire la obligaţiile de plată accesorii nr. x din 16 octombrie 2015 cu consecinţa respingerii cererii de suspendare şi menţinerii capătului de cerere prin care s-a respins cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x din 29 mai 2015.

În motivarea recursului se arată că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte suspendarea deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii, nr. 27476 din 16 octombrie 2015.

Apreciază că în speţă nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea actelor administrative, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ,

În ceea ce priveşte cazul temeinic justificat, recurenta-pârâtă susţine că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, nu a arătat care sunt acele motive de natură a crea o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative a căror suspendare o solicită, ci a invocat o serie de motive care ţin de nelegalitatea actelor administrative atacate şi de fondul dreptului dedus judecăţii prin acţiunea în anulare, iar analizarea acestor aspecte în cadrul cererii de suspendare ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului.

Subliniază faptul că îndoiala serioasă asupra legalităţii actelor administrative trebuia să poată fi constatată cu uşurinţă, în urma unei cercetări sumare, având în vedere faptul că suspendarea actelor administrative este o măsura provizorie. În speţă, consideră că reclamanta nu a probat, ci numai a susţinut nelegalitatea vădită a actului administrativ a cărui suspendare a solicitat-o, fără a răsturna prezumţia de legalitate de care se bucură actele administrative.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că, întrucât în legătura cu legalitatea actului administrativ nu s-a pronunţat nici o instanţă, acesta este legal, iar obligaţiile fiscale stabilite prin acest act sunt certe, lichide şi exigibile, apte a fi executate.

De asemenea, consideră că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşita a legii şi în ceea ce priveşte condiţia referitoare la iminenţa producerii unei pagube, întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui prejudiciu material viitor şi previzibil pe care l-ar putea suferi, de vreme ce executarea sumei înscrise în actele administrative atacate nu conduce de facto la constatarea existenţei unei pagube iminente, care trebuie dovedită de persoana ce o afirmă.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă A. Societate în comandită - Sucursala Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care invocă excepţia lipsei de interes a recursului formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi solicită respingerea recursului pârâtei ca lipsit de interes, iar în subsidiar, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă învederează instanţei faptul că, în speţă, contestaţia administrativă formulată împotriva actelor administrativ - fiscale care formează obiectul cererii de suspendare a fost soluţionată prin Decizia nr. 1115 din data de 4 noiembrie 2015, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin care s-a dispus desfiinţarea parţială a Deciziei de impunere nr. 1948 din 3 iunie 2015 pentru suma de 1.768.254 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente TVA şi desfiinţarea parţială a Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x din 16 iunie 2015 pentru suma de 84.027 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente TVA.

Decizia de soluţionare a fost pusă în aplicare de către DGAMC, care a emis Decizia referitoare la obligaţii de plată accesorii nr. x din 27 ianuarie 2016, prin care a recalculat obligaţiile accesorii, decizie de impunere ce face obiectul unei contestaţii.

Referitor la excepţia lipsei de interes a recursului pârâtei, arată că Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x din 16 iunie 2015 a fost desfiinţată ulterior prin Decizia de soluţionare a contestaţiilor nr. 1115 din 4 noiembrie 2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, sens în care s-a emis Decizia de impunere nr. x din 27 ianuarie 2016, prin care s-au recalculat obligaţiile accesorii. Menţionează că instituţia pârâtă nu a contestat Decizia de soluţionare nr. 1115 din 4 noiembrie 2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi sau Decizia de impunere nr. x din 27 ianuarie 2016.

În aceste condiţii, consideră că nu subzistă interesul pârâtei în promovarea recursului de faţă, acesta nefiind actual, motiv pentru care solicită respingerea recursului pârâtei ca fiind lipsit de interes.

În subsidiar, arată că recursul promovat de către pârâtă este neîntemeiat, în speţă fiind îndeplinite condiţiile pentru a se dispune suspendarea actului administrativ în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Mai arată că potrivit art. 120 alin. (1) - (3) din Ordonanţa nr. 92/2003:

"penalităţile de întârziere reprezintă sancţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată la scadenţă şi se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Dispoziţiile art. 120 alin. (2) - (6) sunt aplicabile în mod corespunzător. Nivelul penalităţii de întârziere este de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere". Conform dispoziţiilor art. II din O.U.G. nr. 50/2013, aceste dispoziţii sunt aplicabile începând cu data de 1 iulie 2013, pentru obligaţii de plată scadente după această dată, iar pentru obligaţiile de plată cu scadenţa până la data de 1 iulie 2013, care se sting după această dată, se aplică nivelul de penalitate de întârziere potrivit legislaţiei în vigoare până la data de 1 iulie 2013.

Astfel, arată că pentru determinarea cuantumului penalităţii aferente obligaţiilor de plată scadente după data de 1 iulie 2013 şi a celor stabilite pentru perioada 19 mai 2015 - 16 iunie 2015 a fost considerată bază de calcul o sumă care include valoarea obligaţiilor de plată scadente anterior datei de 1 iulie 2013, cu încălcarea dispoziţiilor art. II din O.U.G. nr. 50/2013, ceea ce este nelegal, întrucât are ca efect cumularea penalităţii aferente obligaţiei de plată calculate potrivit normei anterioare datei de 1 iulie 2013 (15% din obligaţiile fiscale rămase nestinse) cu penalitatea aferentă obligaţiei de plată a aceleiaşi sume, calculate conform dispoziţiilor aplicabile ulterior datei de 1 iulie 2013 (0,02% pe fiecare zi de întârziere), ceea ce a determinat, finalmente, majorarea bazei de calcul a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, prin includerea sumei reprezentând valoarea cumulată a TVA nedeductibilă.

Consideră că aceste aspecte creează o îndoială puternică cu privire la legalitatea şi temeinicia actelor administrativ - fiscale a cărui suspendare o solicită prin prezentul demers judiciar.

Referitor la paguba iminentă, arată că în mod corect a reţinut prima instanţă că suma de 210.068 RON, reţinută cu titlul de obligaţii accesorii, este semnificativă, putând afecta activitatea societăţii reclamante şi că art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 nu impune condiţia ca paguba să aibă o anumită amploare şi nici să fie imposibil sau extrem de dificil de reparat, ci doar ca ea să fie previzibilă.

Recurenta-reclamantă susţine că suma stabilită prin Decizia nr. 27476 din 16 iunie 2015, în cuantum de 210.068 creează o sarcină fiscală imposibil de suportat de către Sucursală, reprezentând 1/5 din cifra de afaceri a societăţii, astfel că executarea acestor obligaţii fiscale determină riscul generării unor prejudicii iminente în patrimoniul său şi chiar al încetării activităţii.

II. Procedura de soluţionare a recursurilor

1. Cu privire la examinarea recursurilor în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 14 decembrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 februarie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererile de recurs îndeplinesc condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursurile formulate de A. - Societate în comandită - Sucursala Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2. Cu privire la recursurile declarate în cauză

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate prin ambele recursuri formulate, Înalta Curte constată şi reţine următoarele aspecte:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Reclamanta A. Societate în Comandită - Sucursala Bucureşti, a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 29 mai 2015, precum şi suspendarea executării Deciziei nr. 27476 din 16 iunie 2015 referitoare la obligaţiile de plată accesorii, ambele emise de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, către pârâtă.

Ca urmare a admiterii în parte de către instanţa de fond a acţiunii, atât reclamanta A. Societate în Comandită - Sucursala Bucureşti, cât şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au formulat recursuri, ambele fiind întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în speţă, obiectul acţiunii reclamantei îl constituie suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 9 mai 2015 şi a Deciziei nr. 27476 din 16 iunie 2015 referitoare la obligaţiile de plată accesorii, constând în TVA suplimentar în cuantum de 15.017.708 RON, dobânzi/majorări de întârziere în cuantum de 6.137.541 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 3.855.533 RON.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. - Societate în comandită - Sucursala Bucureşti, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Rezultă, din prevederile legale mai sus citate, că măsura suspendării executării unui act administrativ este limitată sub aspect temporal, putând fi dispusă, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, numai până la data pronunţării instanţei de fond.

Prin Sentinţa civilă nr. 4231 din data de 29 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere privind anularea Deciziei de impunere x din 29 mai 2015, a Raportului de inspecţie fiscală x din 29 mai 2015 şi Deciziei nr. 27476 din 16 iunie 2015 şi a respins aceste capete de cerere ca inadmisibile.

De asemenea, prin aceeaşi hotărâre s-a respins în rest acţiunea formulată de reclamanta A. Societate în Comandită Sucursala Bucureşti, ca neîntemeiată.

De altfel, la ultimul termen de judecată în dosarul de recurs, reprezentantul recurentei-reclamantei a arătat că are cunoştinţă de soluţia dată în primă instanţă acţiunii în anularea actelor administrative mai sus menţionate.

Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., una dintre cele patru condiţii de exercitare a acţiunii civile rezidă în justificarea unui interes, care reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acţiunii sau formulării căii de atac.

În cauza de faţă, cererea formulată de reclamantă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia suspendarea executării poate fi dispusă până la pronunţarea instanţei de fond.

Cum instanţa de fond s-a pronunţat la data de 29 decembrie 2016 asupra acţiunii în anularea actului administrativ a cărui suspendare se solicită prin prezentul demers judiciar, respingând-o în parte ca inadmisibilă şi în parte ca neîntemeiată, interesul pentru exercitarea recursului împotriva sentinţei prin care s-a soluţionat cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu mai este actual, întrucât a fost depăşit termenul până la care respectiva hotărâre putea, conform legii, să îşi producă efectele, căci soluţia dată cererii de suspendare întemeiată pe textul de lege de mai sus fiinţa doar până la pronunţarea pe fondul cererii în anularea aceloraşi acte administrative.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte constată că prin această cale de atac pârâta a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate, doar în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la suspendarea Deciziei cu privire la obligaţiile de plată accesorii nr. x din 16 octombrie 2015.

Înalta Curte observă că Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x din 16 iunie 2015 a fost desfiinţată prin Decizia de soluţionare a contestaţiilor nr. 1115 din 4 noiembrie 2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, iar ulterior a fost emisă Decizia de impunere nr. x din 27 ianuarie 2016, prin care s-au recalculat obligaţiile accesorii ale societăţii reclamante.

Cu alte cuvinte, criticile recurentei-pârâte privesc un act administrativ, şi anume Decizia nr. 27476 din 16 iunie 2015, care a fost desfiinţat de către organul fiscal prin Decizia de soluţionare a contestaţiilor nr. 1115 din 4 noiembrie 2015, astfel că recurenta-pârâtă nu poate afirma că ar justifica vreun interes în casarea soluţiei de suspendare, deoarece nu se poate pune problema suspendării executării unui act administrativ desfiinţat, căci suspendarea priveşte exclusiv actele apte să producă efecte juridice.

Pe de altă parte, întrucât suspendarea actului administrativ întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu putea opera decât până la pronunţarea pe fondul acţiunii în anulare, orice discuţie asupra acestei suspendări după acest moment, nu mai este de actualitate, căci o asemenea măsură nu poate dăinui dincolo de analiza în primă instanţă a cererii în anularea respectivului act administrativ.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de A. - Societate în comandită - Sucursala Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinţei civile nr. 2407 din 30 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A. - Societate în comandită - Sucursala Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinţei civile nr. 2407 din 30 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2018.

Procesat de GGC - LM