Fraud conviction upheld; cassation appeal rejected as legality review barred factual re-litigation.

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 76 din 11 aprilie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 a Judecătoriei Beclean, a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) - (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen.

În baza art. 96 alin. (4) C. pen., s-a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 180/F/2003 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia Penală în Dosarul nr. x/2002, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 549 din 25 ianuarie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2004 şi s-a dispus ca inculpatul să execute în întregime această pedeapsă rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare alături de pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin prezenta sentinţă, deci inculpatul va executa în total 5 ani şi 6 luni închisoare.

S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă B. (senior), cu domiciliul în oraşul Borşa, jud. Maramureş, împotriva inculpatului A., şi în consecinţă:

A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile echivalentul în RON la data plăţii la cursul B.N.R. al sumei de 5.000 euro, cu titlu daune materiale.

A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 1.200 RON, cu titlu cheltuieli judiciare avansate de stat.

A fost obligat inculpatul să plătească persoanei vătămate B. (senior) suma de 3.100,02 RON, cu titlu cheltuieli judiciare efectuate de persoana vătămată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A. criticând-o pentru netemeinicie, susţinând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, fiindcă nu a indus în eroare persoanele vătămate.

A arătat că a fost intermediar la SC C. SRL, iar persoanele vătămate au cunoscut că societatea de consultanţă pretinde 3 procente din suma totală, ce ar fi obţinută din fondurile europene.

A mai precizat că nu a folosit în interesul său personal suma obţinută de 5.000 RON de euro, dovadă că cererile de finanţare au fost depuse.

De asemenea, a invocat că nu a beneficiat de dreptul la un proces echitabil, pe parcursul derulării caz urmăririi penale, intervenind mai multe neregularităţi, respectiv a fost lipsit de apărare.

Totodată, a învederat că a intervenit prescripţia răspunderii penale, fapta fiind comisă în luna iunie 2009, raportat la Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297 din 26 aprilie 2018, în care s-a declarat neconstituţională dispoziţia din art. 155 (1) C. pen., potrivit căreia cursul prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură.

Prin Decizia penală nr. 1078/A din data de 3 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de Minori în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins apelul declarat de inculpatul A., împotriva Sentinţei penale nr. 76 din 11 aprilie 2018 a Judecătoriei Beclean.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat cerere de recurs în casaţie, la data de 19 noiembrie 2018, inculpatul A., prin care a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin Încheierea din 16 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1078/A din 3 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casaţie la Completul 8 şi s-a fixat termen la data de 13 februarie 2019, cu citarea părţilor.

A fost respinsă cererea de suspendare a executării pedepsei formulată de inculpatul A..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 440 alin. (1) Cod procedură este admisibilă, motivele invocate încadrându-se în cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1078/A din 3 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie.

În acest context, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casaţie, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Aşa cum reiese chiar din Expunerea de motive la proiectul noului C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte verificarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către curtea de apel.

Prin recursul în casaţie este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casaţie vizează, aşadar, exclusiv legalitatea hotărârilor definitive. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalităţii, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfăşoare în conformitate cu dispoziţiile legale. Cu alte cuvinte, scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel legiuitorul prevăzând expres şi limitativ în disp. art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cazurile în care poate fi declarat recursul în casaţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 447 C. proc. pen., instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate prin cerere de procuror sau de părţi, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

În susţinerea căii extraordinare de atac, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, în dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casaţie anterior menţionat, recurentul inculpat A. a susţinut că, în cauză, se impune pronunţarea unei soluţii de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În esenţă, a arătat că pentru realizarea tipicităţii obiective a infracţiunii, conform art. 244 alin. (1) C. pen., existenţa infracţiunii este condiţionată de existenta unei pagube injuste, cauzată prin acţiunile de inducere în eroare.

A mai subliniat faptul că, împrejurările prezentate de părţile civile ca fiind adevărate, au constat în aceea că în calitatea sa de reprezentant al firmei SC C. SRL a încasat la datele de 2 iunie 2009 şi 8 iunie 2009 suma totală de 7.000 euro, împrejurări care nu sunt reale. În acest sens, a arătat că instanţele de judecată au ignorat probele regăsite la dosarul cauzei şi care reflectă o altă stare de fapt.

Astfel, a arătat că relevantă în acest sens este declaraţia martorului D. - reprezentantul prestatorului SC C. SRL care, a arătat că, începând cu anul 2007 - 2008 între acesta şi prestator a intervenit un contract de intermediere, care potrivit art. 2.096 alin. (1) C. civ., "Intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract", nefiind necesară încheierea contractului în scris ad valitidatem.

În baza acestui contract a identificat mai multe persoane pentru încheierea unor contracte de consultanţă/prestări servicii cu Prestatorul SC C. SRL în vederea obţinerii de fonduri nerambursabile, printre care şi partea civilă B.

Ca atare, calitatea de reprezentant rezultă şi din împrejurarea că la scurt timp de la încasarea sumelor de bani de la B., au fost încheiate contractele de prestări servicii de consultanţă nr. 169 din 13 iulie 2009 şi Contractul de proiectare nr. x din 13 iulie 2009 între prestatorul SC C. SRL şi partea civilă întocmai cum i-am comunicat acestuia din urmă cu prilejul încasării sumelor de bani. Evident în lipsa unei colaborări cu prestatorul acesta nu i-ar fi eliberat cele două contracte şi cele două facturi semnate şi ştampilate de către prestator pentru a fi duse spre semnare părţii civile.

A mai precizat faptul că, tot referitor la tipicitatea infracţiunii, din dispoziţiile art. 244 alin. (1) C. pen. reiese faptul că este necesară existenţa unei pagube în dauna părţii civile, reprezentând folosul patrimonial injust obţinut de către inculpat, observând că, în speţa, de faţă paguba invocată de către partea civilă B. reprezintă sumele de bani înaintate subsemnatului şi implicit prestatorului, temeiul solicitării de restituire a acestor sume de bani conform susţinerilor părţii civile se regăseşte în clauza contractuală regăsită în Contractul de consultanţă nr. x din 13 iulie 2009 potrivit căreia în cazul respingerii cererii de finanţare din culpa prestatorului acesta are obligaţia să restituie sumele de bani încasate în baza acestui contract.

Astfel, a arătat că, respingerea cererii de finanţare (conform adresei nr. x din 27 iunie 2011 eliberată de către finanţator) îi este imputabilă beneficiarului întrucât nu a îndeplinit punctajul minim necesar impus de către finanţator, astfel că în această situaţie nu este incidentă clauza contractuală potrivit căreia prestatorul trebuie să restituie sumele de bani, întrucât nu are o culpă în respingerea cererii, motiv pentru care prejudiciul invocat de către partea civilă nu există, astfel că în mod implicit nu este realizată tipicitate infracţiunii de înşelăciune în lipsa existenţei unui prejudiciu. Chiar dacă ar accepta faptul că îi poate fi reţinută şi prestatorului o culpă în soluţia de respingere a cererii de finanţare, aceasta ar reprezenta o neîndeplinire a obligaţiilor contractuale de către acesta din urmă, ceea ce în mod implicit justifică în acest caz şi restituirea sumelor de bani încasate în baza contractului de consultanţă nr. x din 13 iulie 2009 conform art. 7, însă în această situaţie este incidentă o răspundere civilă contractuală şi nu o răspundere de natură penală.

A mai arătat că, în această ipoteză în care rezultatul negativ îi este imputat prestatorului şi nu beneficiarului, prestatorul este obligat la restituirea tuturor sumelor de bani încasate în baza Contractului nr. x din 13 iulie 2009 care prevede o clauză expresă în acest sens, însă acesta nu are obligaţia de a restitui şi sumele de bani încasate în baza Contractului de proiectare nr. x din 13 iulie 2009 care nu conţine o asemenea clauză.

În atare condiţii, a arătat că au fost încasaţi un total de 7000 euro din care 2000 euro + TVA (2380 euro) în baza Contractului nr. x din 13 iulie 2009 (potrivit căruia 1000 euro + TVA urmând a se încasa la momentul semnării contractului şi 1.000 euro + TVA la momentul depunerii cererii de finanţare), 2000 euro + TVA (2380 euro) în baza Contractului nr. x din 13 iulie 2009 (potrivit căruia 1000 euro + TVA urmând a se încasa la momentul semnării contractului şi 1.000 euro + TVA la momentul depunerii cererii de finanţare, cerere care a fost depusă în beneficiul părţii civile), rămânând un surplus de 2.240 euro, intenţia martorului D. era de a scădea acest surplus din comisionul de succes la care acesta ar fi fost îndreptăţit în situaţia admiterii cererii de finanţare. Întrucât cererea de finanţare a fost respinsă, prestatorul avea obligaţia să restituie beneficiarului suma de 2.380 euro (2.000 euro + TVA) încasată în baza Contractului nr. x din 13 iulie 2009 şi suma de 2.240 euro reprezentând surplusul dintre sumele încasate efectiv (7000 euro) şi cele regăsite în cele două contracte (4760 euro), însă nu avea obligaţia de a restitui şi suma de 2.380 euro (2000 euro + TVA) încasată în baza Contractului de proiectare nr. x din 13 iulie 2009 care nu conţine o astfel de clauză de restituire.

Pe cale de consecinţă, a arătat că în situaţia în care i se poate reţine culpa prestatorului pentru soluţia de respingere a cererii de finanţare, partea civilă este îndreptăţită contractual la restituirea sumei totale de 4.620 euro, sumă pe care la momentul analizării prezentei cereri de recurs în casaţie aceasta şi-a recuperat-o în integralitate, având în vedere că aşa cum rezultă din înscrisurile regăsite la dosarul cauzei precum şi din declaraţiile părţii civile, prestatorul SC C. SRL prin reprezentantul său D. i-a restituit părţii civile suma de 2.000 euro, iar mai apoi, întrucât reprezentantul prestatorului nu a admis faptul că inculpatul i-a înmânat acestuia întreaga sumă de 7.000 euro, după înregistrarea cereri de recurs în casaţie, acesta a înmânat părţii civile şi diferenţa de 2.620 euro la care era îndreptăţită contractual precum şi cheltuielile de judecată în sumă de 3.000 RON.

Drept urmare, a apreciat că nu este realizată tipicitatea obiectivă a infracţiunii deoarece nu este îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu în dauna părţii civile obţinut în mod injust, întrucât sumele de bani încasate au avut ca şi efect încheierea contractelor de prestări servicii în vederea obţinerii unor fonduri nerambursabile conform angajamentului înaintat părţii civile şi în baza cărora au fost mai apoi prestate serviciile de formulare şi înregistrare a proiectului.

Întrucât nu se poate reţine culpa prestatorului pentru rezultatul negativ, nu este incidentă clauza contractuală potrivit căreia acesta din urmă are obligaţia de restituire a sumelor de bani încasate, motiv pentru care condiţia existenţei prejudiciului nu este îndeplinită, neexistând obligaţia contractuală de restituire.

Pe de altă parte, a arătat că dacă instanţa va aprecia că rezultatul negativ îi este imputabil prestatorului, consideră că obligaţia de restituire a sumei de 2.380 euro (2.000 + TVA) încasată în baza Contractului de consultantă nr. x din 13 iulie 2009 şi a surplusului de 2.240 euro reprezintă o răspundere civilă contractuală ce urmează să fie stabilită de către o instanţă civilă în baza unei acţiuni civile, care ar fi lipsită de obiect, întrucât partea civilă şi-a recuperat la acest moment întreg prejudiciul contractual la care era îndreptăţită, datorită faptului că prestatorul i-a restituit suma de 2.000 euro iar inculpatul suma de 2.620 euro, cumulând totalul de 4.620 euro.

A arătat că, în acelaşi sens s-a statuat şi prin Decizia nr. 1279/2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care se reţine faptul că "Din domeniul dreptului civil se trece în cel al dreptului penal doar atunci când fie la încheierea convenţiei, fie pe parcursul executării ei, acea parte care nu a respectat convenţia s-a folosit de mijloace amăgitoare/înşelătoare pentru a convinge cealaltă parte că-şi va executa obligaţiile la termen, sau, după caz, în condiţiile convenite".

În concluzie, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile în vederea admiterii cererii de recurs în casaţie întrucât fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, nefiind realizată tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de înşelăciune, astfel că a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, suspendarea sentinţei atacate şi, pe fond achitarea.

Înalta Curte reţine că, recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor şi stabilirea vinovăţiei, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Înalta Curte raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. constată că recursul în casaţie este nefondat, drept pentru care îl va respinge pentru următoarele motive:

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina şi netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situaţia de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

În ipoteza în care situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu se suprapune pe tipicitatea infracţiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, pot deveni incidente dispoziţiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Însă prin hotărârea atacată s-a reţinut în sarcina inculpatului A. că, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, cu intenţie directă, în data de 2 iunie 2009, respectiv 8 iunie 2009, prin folosirea unei calităţi mincinoase, aceea de reprezentant al SC, a indus-o în eroare pe persoana vătămată B. (senior) de la care a pretins şi primit suma totală de 7.000 euro, în vederea realizării unui proiect pentru accesare de fonduri europene nerambursabile, sumă din care, a obţinut pentru sine în mod injust suma de 5.000 euro, pricinuind astfel o pagubă în patrimoniul persoanei vătămate, astfel că actele efectuate de inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen.

Aşa cum corect s-a analizat prin hotărârile atacate, analiză pe care Înalta Curte o însuşeşte, forma de vinovăţie cu care inculpatul A. a acţionat este intenţia, întrucât acesta şi-a arogat calitatea de reprezentant al SC C. SRL faţă de persoana vătămată B., primind astfel suma de 4.000 euro cu titlu de avans pentru întocmirea unui proiect pentru obţinerea unor fonduri europene, iar în 8 iunie 2009 primind încă 3.000 euro. De asemenea, nu a fost împuternicit să reprezinte ori să oblige prin actele sale juridice societatea de consultanţă, ci doar să identifice potenţialii clienţi ai acesteia. Doar ulterior, la data de 13 iulie 2009 a fost împuternicit de către societatea de consultanţă să semneze contractul de consultanţă.

Drept urmare, în mod corect, s-a reţinut de instanţele inferioare că inculpatul A. s-a prevalat faţă de persoana vătămată de o calitate pe care nu o avea în acel moment, pentru a obţine 7.000 euro, din care pentru 5.000 euro nu i-a dat nici un document justificativ persoanei vătămate şi nici nu i-a predat societăţii de consultanţă. Intenţia inculpatului de a păstra pentru sine această sumă rezultă şi din faptul că i-a spus persoanei vătămate că suma de 5.000 euro va fi inclusă la finalul colaborării.

Înalta Curte mai reţine că acţiunea imputată inculpatului A., în sensul că a încălcat dispoziţiile legale la care s-a făcut referire anterior, este prevăzută de legea penală ca infracţiune, întrunind elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. Împrejurarea că inculpatul a achitat prejudiciul persoanei vătămate după rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate de instanţa de apel nu are relevanţă sub aspectul existenţei elementelor de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, respectiv producerea unui prejudiciu în patrimoniul persoanei vătămate. Acoperirea prejudiciului presupune existenţa acestuia, deci îndeplinirea cerinţei corelative de inducere în eroare astfel cum prevăd disp. art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., iar diligenţele depuse de inculpat în acest sens ar fi putut avea influenţă în aprecierea de către instanţă a circumstanţelor personale ale inculpatului şi în procesul de individualizare al pedepsei, fără însă a conduce la înlăturarea răspunderii penale motivat de împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susţin recursul în casaţie invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor din perspectiva încadrării juridice a faptei, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.. Or, potrivit C. proc. pen. în vigoare, această prerogativă este atributul exclusiv al instanţelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt şi în drept, respectiv, instanţa de fond şi instanţa de apel.

Prin urmare, solicitarea inculpatului A. de a se dispune achitarea sub aspectul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de cele două instanţe inferioare are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurentul urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casaţie ca al treilea grad de jurisdicţie.

Astfel, o apreciere a probelor deja administrate în cauză cu influenţe asupra situaţiilor faptice constatate şi reţinute de cele două instanţe inferioare, constituie o analiză ce excedează verificărilor de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casaţie.

Scopul recursului în casaţie este acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de control judiciar, iar argumentele invocate de către inculpat nu susţin niciunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind doar formal circumscrise de către recurent cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1078/A din 3 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1078/A din 3 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13 februarie 2019.

Procesat de GGC - LM