Patent revocation appeal for household oven dismissed; patent upheld and appellant ordered to pay costs

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 23 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta SC C. SRL a chemat în judecată pârâţii B. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, solicitând să se dispună: anularea hotărârii nr. 10/27 iunie 2014 emisă de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, prin care a fost respinsă cererea de revocare a brevetului x, cu titlul "cuptor pentru uz gospodăresc", admiterea cererii de revocare a brevetului x, aşa cum a fost formulată şi revocarea integrală a brevetului x.

Reclamanta a arătat că este titulara drepturilor asupra brevetului de invenţie RO-122115 pentru "cuptor pentru prepararea alimentelor", înregistrat în anul 2004 pentru clasa x/02, dobândit de la inventator printr-un contract de cesiune, aşa cum rezultă şi din extrasul de baza de date a OSIM. La data de 30 septembrie 2013, a fost publicată în B.O.P.I. nr. 9/2013 menţiunea de acordare a brevetului de invenţie RO 126626 nr. CBI: a-2011-00393 "Cuptor pentru uz gospodăresc", înregistrat pentru clasa x/26, titular B. Brevetul său se bucură de anterioritate faţă de cel al cărei revocare a fost cerută.

Reclamanta a învederat că a solicitat revocarea brevetului argumentând ca trei dintre revendicările acestuia nu îndeplinesc condiţiile de noutate şi de aplicabilitate industrială.

De asemenea, reclamanta a susţinut că brevetul de invenţie nu este dezvăluit clar şi complet, deoarece conform descrierii brevetului, cuptorul pentru uz gospodăresc are în componenţă un "corp inferior (21) de legătură între arzător şi cuptor în care se separă cele două circuite de aer cald A şi B (fig. 2b, 4.a şi 4b)", însă componenta "corp inferior (21)" nu apare identificată ca reper pe niciunul dintre desenele din brevet. Cu privire la acest aspect, OSIM a argumentat că aceasta reprezintă o eroare materială, cu referire la semnul de referinţă "21" trebuie îndreptată cu referire la semnul de referinţă "6".

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 7 - 11, 13, 54 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie şi dispoziţiile Regulamentului din 21 mai 2008 de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.

Prin întâmpinarea depusă la data de 18 martie 2015, pârâtul OSIM a solicitat respingerea ca nefondată a contestaţiei şi menţinerea ca temeinică şi legală a Hotărârii nr. 10 din 27 iunie 2014 a Comisiei de Reexaminare Invenţii.

Prin întâmpinarea depusă la data de 17 martie 2015, pârâtul B. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Prin Sentinţa civilă nr. 85 din 25 ianuarie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC C. SRL în contradictoriu cu pârâţii B. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi a obligat reclamanta să plătească pârâtului B. suma de 4.724,06 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta A. S.R.L., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 269A din 7 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, iar apelanta a fost obligată la cheltuieli de judecată către intimat.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în totalitate a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În dezvoltarea primului motiv de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. -, recurenta a susţinut că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

S-a arătat că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare şi nu a manifestat rol activ în cauză, respingând în mod greşit cererea de completare a raportului de expertiză.

Se învederează că în primul rând, prin încheierea de şedinţă din 7 februarie 2018, curtea de apel a respins cererea de completare a expertizei administrate la prima instanţă, cerere constând în încuviinţarea unui nou obiectiv, anume acela de a se preciza dacă existenţa regulatorului de căldură este o caracteristică esenţială care să justifice inovaţia tehnică, de vreme ce efectul scontat nu este atins, respectiv nu se obţine decât în condiţii speciale distribuirea uniformă a căldurii.

Proba fusese solicitată tocmai în considerarea faptului că prima instanţă reţinuse că regulatorul este un element esenţial, însă, instanţa de apel a considerat că probele deja administrate sunt apte să ducă la soluţionarea pricinii, punctele de vedere exprimate de experţi fiind convergente, în opinia instanţei.

Motivarea curţii de apel este extrem de lapidară în ceea ce priveşte motivele respingerii probei solicitate, instanţa limitându-se la a retine că:

"După deliberare, Curtea încuviinţează proba cu înscrisuri, pe care o consideră administrată şi respinge completarea raportului de expertiză cu obiectivul arătat de apelanta-reclamantă, ca nefiind utilă cauzei, prin prisma obiectului acţiunii şi al motivelor de apel invocate."

Recurenta susţine că instanţa de apel avea obligaţia să răspundă la toate argumentele formulate în susţinerea apelului, îndatorirea instanţei de a motiva hotărârea sub aspectul tuturor motivelor de apel, cererilor (inclusiv în probaţiune) şi excepţiilor invocate de părţi, constituind o garanţie pentru justiţiabili în fata arbitrariului judecătorilor, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării unui control judiciar eficient.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta afirmă că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii.

Astfel, se arată că prin încheierea din 7 februarie 2018, instanţa a respins cererea de completare a expertizei administrate la prima instanţa, în sensul încuviinţării unui nou obiectiv, deja menţionat.

Deşi curtea de apel nu a motivat în mod corespunzător respingerea obiectivului solicitat, în pagina 9 a deciziei recurate s-a precizat că "refacerea în apel a expertizei nu este justificată din perspectiva art. 479 alin. (2) C. proc. civ., de vreme ce apelanta nu invocă neregularităţi procedurale săvârşite cu ocazia administrării probei, precum şi în condiţiile în care experţii judiciari în specialitatea proprietate industrială şi sisteme termice şi-au argumentat opinia, concluziile acestora fiind convergente."

Or, recurenta învederează instanţei de recurs că nu a solicitat niciodată refacerea expertizei administrate în cauză, ci numai completarea acesteia, în sensul de a se solicita expertului să răspundă unui obiectiv suplimentar, relevant pentru soluţionarea pe fond a cauzei.

În consecinţă, cât timp din considerentele hotărârii recurate reiese că instanţa a avut în vedere, pe de o parte, solicitarea de completare a expertizei, pentru ca ulterior să considere că nu există motive de refacere a expertizei, rezultă că motivele instanţei sunt contradictorii şi au fundamentat în mod greşit soluţia pronunţată, fapt ce impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta învederează că deşi a demonstrat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la noutate, activitate inventivă şi aplicabilitate industrială a brevetului contestat, instanţa de apel a considerat că existenţa regulatorului de căldură ar fi o caracteristică esenţială de natură să justifice caracterul de noutate al invenţiei, sens în care citează dispoziţiile art. 6 alin. (1), art. 9 alin. (1) şi (2) şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.

Cu privire la noutate, art. 45 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 64/1991, stabileşte că:

"Noutatea, în sensul prevederilor art. 9 din lege, se determină în raport cu conţinutul revendicărilor pe baza caracteristicilor esenţiale necesare pentru definirea invenţiei revendicate şi cu stadiul tehnicii definit la art. 38."

Sub un prim aspect, recurenta solicită instanţei de recurs să constate că în mod greşit instanţa de apel a considerat că invenţia are aplicabilitate industrială.

Astfel, conform deciziei recurate: "O invenţie se consideră industrial aplicabilă (utilă), dacă reieşind din caracterul său ea poate fi produsă sau utilizată în orice ramură a industriei, are o utilitate specifică şi credibilă."

Cu toate acestea, mai arată recurenta, curtea de apel a aplicat în mod greşit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, întrucât nu numai realizarea invenţiei şi folosirea acesteia într-un domeniu de activitate demonstrează aplicabilitatea industrială, ci aplicabilitatea industrială presupune, printre altele, ca procedeul descris (în cazul de faţă, folosirea Cuptorului pentru uz gospodăresc), să aibă aceleaşi caracteristici şi efecte ori de câte ori este folosit, aşa cum s-a reţinut şi în practica judiciară.

Contrar susţinerilor instanţei de apel "o uniformitate foarte bună a temperaturilor în cuptor" nu înseamnă aplicabilitate industrială în sensul impus de Legea nr. 64/1991 şi reţinut de practica judiciară, întrucât, din raţiunile anterior expuse, aplicabilitatea industrială presupune, printre altele, ca procedeul descris, în cazul de faţă folosirea Cuptorului pentru uz gospodăresc, să aibă aceleaşi caracteristici şi efecte ori de câte ori este folosit.

Astfel cum s-a reţinut în cadrul Hotărârii OSIM, Comisia de reexaminare a argumentat că un cuptor construit după Brevetul de invenţie contestat "ar putea" să disperseze căldura în mod uniform (şi deci să răspundă problemei tehnice), doar în funcţie de anumiţi parametri (deci, în ipoteze excepţionale), chiar OSIM reţinând (pag. 4 din Hotărârea OSIM) că încălzirea unui astfel de cuptor nu este de calitate.

Totodată, instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 64/1991 şi art. 45 din Regulament, raportându-se exclusiv la caracterul abstract al efectului tehnic, considerând că "efectul tehnic nou este criteriul cu ajutorul căruia se stabileşte dacă soluţia propusă îndeplineşte sau nu condiţia de noutate cerută de lege, iar un efect tehnic superior celui cunoscut constituie un efect tehnic nou."

Raportat la situaţia de fapt şi la probele administrate în cauză, instanţa a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 64/1991, pierzând din vedere faptul că, în ceea ce priveşte condiţia noutăţii, acesta nu este numai abstractă, ci trebuie să aibă şi un caracter concret.

În măsura în care regulatorul de căldură nu produce efectul scontat, respectiv nu creşte eficienţa de coacere a alimentelor în vederea reducerii timpului de atingere a temperaturii de lucru, noutatea nu prezintă caracter concret, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 9 din Legea nr. 64/1991.

Instanţa a considerat în mod greşit că "o uniformitate foarte bună a temperaturilor în cuptor" ar reprezenta o caracteristică tehnică esenţială de natură să justifice caracterul de noutate, cât timp doar în situaţii excepţionale s-ar putea obţine o "anumită uniformitate" în spaţiul de coacere.

Totodată, instanţa de apel a ignorat faptul că singura inovaţie propusă prin brevetul intimatului-pârât este reprezentată de o calitate superioară a încălzirii în comparaţie cu brevetul anterior.

Cât timp aceasta nu a fost demonstrată, reţinându-se doar că prin "poziţionarea intermediară a regulatorului de căldură se obţine o uniformitate foarte bună a temperaturilor în cuptor", rezultă că nu este îndeplinită condiţia noutăţii, întrucât simpla existenţă a regulatorului nu este suficientă pentru a justifica condiţia esenţială a noutăţii, în absenţa obţinerii efectului scontat (doar în funcţie de anumiţi parametri poate fi obţinut rezultatul pretins de intimatul-pârât, cuptorul neputând să răspundă problemei tehnice ori de câte ori este necesar).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 7 iunie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 7, specializat în soluţionarea cauzelor de proprietate intelectuală.

Prin rezoluţia completului din data de 12 iunie 2018, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimaţii-pârâţi B. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, cu menţiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare.

Intimatul-pârât B. a depus la dosar întâmpinare, care a fost comunicată recurentei-reclamante şi intimatului-pârât OSIM, iar recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

După încheierea procedurii de comunicare, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului care, după însuşirea acestuia de către complet prin rezoluţia din data de 24 septembrie 2018, a fost comunicat părţilor pentru formularea unui punct de vedere asupra acestuia, în condiţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recursul formulat de către reclamanta A. SRL a fost admis în principiu prin încheierea din 23 noiembrie 2018, fixându-se termen în şedinţa publică din 18 ianuarie 2019 pentru soluţionarea recursului.

Recursul formulat este nefondat, astfel cum se va arăta.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă s-a prevalat de ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Având în vedere că primele două motive de nelegalitate invocate vizează aspecte de ordin procedural referitoare, în esenţă, la probatoriul solicitat în faţa instanţei de apel, acestea vor fi analizate împreună.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia curţii de apel prin invocarea concluziei încălcării dreptului său la apărare şi cea a lipsei de rol activ al instanţei, decurgând din respingerea cererii sale de completare a raportului de expertiză, prin încheierea de şedinţă din 7 februarie 2018.

Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată conţine motive contradictorii, în sensul că prin Încheierea din 7 februarie 2018 curtea de apel a respins cererea sa de completare a raportului de expertiză, în timp ce prin considerentele deciziei s-a menţionat respingerea cererii reclamantei de refacere a raportului de expertiză.

Niciunul dintre motivele de casare anterior menţionate nu poate fi primit.

Verificând procedura derulată în faţa instanţei de apel, Înalta Curte constată că prin motivele de apel, reclamanta, în demonstrarea criticilor formulate, s-a prevalat de constatările experţilor din ambele rapoarte de expertiză efectuate - raportul de expertiză în specialitatea proprietate industrială şi raportul de expertiză în specialitatea sisteme şi echipamente termice, fără a invoca insuficienţa probatorie a acestora, astfel încât să fie necesară completarea acestor lucrări, iar în îndeplinirea obligaţiei legale prevăzute de art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. de a arăta probele pe care le invocă în susţinerea apelului, aceasta a indicat generic proba cu înscrisuri şi proba cu expertiza tehnică în specialitatea proprietate industrială şi sisteme şi echipamente termice, probe, de altfel, administrate la prima instanţă.

Prin nota de probatorii depusă la dosarului de apel pentru termenul din 7 februarie 2018, apelanta-reclamantă a menţionat că în dovedirea cererii de chemare în judecată solicită proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză în proprietate industrială, sens în care a învederat că apreciază că se impune completarea expertizei cu următorul obiectiv: să se precizeze dacă existenţa regulatorului de căldură este o caracteristică esenţială care să sprijine inovaţia tehnică cât timp efectul scontat nu e atins, şi anume, nu se obţine distribuirea uniformă a căldurii decât în condiţii speciale.

Drept urmare, la termenul de judecată din 7 februarie 2018, reclamanta, prin apărător, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile ataşate cererii de apel şi completarea expertizei administrate la prima instanţă cu obiectivul anterior enunţat.

Analizând cererea de probatorii, curtea de apel, după deliberare, a încuviinţat proba cu înscrisuri pe care a considerat-o ca fiind administrată şi a respins cererea de completare a raportului de expertiză cu obiectivul arătat de apelanta-reclamantă, ca nefiind utilă cauzei, având în vedere obiectul acţiunii şi motivele de apel invocate.

Aprecierea instanţei de apel cu privire la pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor ce îi sunt solicitate nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, controlul judiciar efectuat în această cale de atac fiind exclusiv unul de legalitate pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., normă de ordine publică.

Recurenta-reclamantă critică însă respingerea cererii de completare a raportului de expertiză şi din perspectiva încălcării dreptului său la apărare şi a lipsei de rol activ al instanţei în soluţionarea cauzei.

Înalta Curte apreciază că astfel de critici nu sunt compatibile cu premisa analizată, întrucât simpla respingere a unei probe nu poate fi prin ea însăşi un argument în sensul încălcării dreptului la apărare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra cererii de probatorii solicitate de către părţi, are la îndemână inclusiv soluţia respingerii lor, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 258 rap. la art. 255 C. proc. civ., dispoziţii aplicabile şi în apel, potrivit art. 482 din acelaşi cod.

Pe de altă parte, încuviinţarea probelor solicitate reprezintă o prerogativă a instanţei ce se exercită în mod critic, în condiţiile prevăzute de lege; mai mult decât atât, conţinutul procedural al dreptului la apărare al părţilor în procesul civil rezultă din dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., iar din perspectiva probelor, dreptul la apărare presupune dreptul la propunerea probelor, nu şi garanţia încuviinţării oricărei probe solicitate de către părţi, întrucât admisibilitatea, încuviinţarea şi administrarea probelor sunt obiect al unor alte norme procedurale, anterior menţionate.

Totodată, respingerea unei probe solicitate de către apelanta-reclamantă nu poate primi nici semnificaţia încălcării rolului activ pe care instanţa trebuie să îl exercite în soluţionarea cauzei, rol activ definit legal de art. 22 C. proc. civ. în plus, lipsa de rol activ nu poate fi invocată în legătură cu respingerea unei probe sau, altfel spus, pentru a se critica o dispoziţie a instanţei, întrucât lipsa de rol activ, de regulă, decurge dintr-o omisiune, o inacţiune a instanţei, iar nu când se pretinde o soluţia contrară celei dispuse.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că deşi instanţa de apel s-a pronunţat la termenul din 7 februarie 2018 asupra cererii formulate în mod real de către apelată - completarea raportului de expertiză -, în considerentele deciziei recurate, într-adevăr, menţionează cererea apelantei ca fiind o cerere de refacere a raportului de expertiză.

Cu privire la acest aspect însă, Înalta Curte apreciază că o atare inadvertenţă nu este de natură a vicia actul judecăţii înfăptuit de instanţa de apel, întrucât, cererea, aşa cum a fost formulată de către apelantă - completarea raportului de expertiză - a fost analizată în mod real şi efectiv de curtea de apel la termenul din 7 februarie 2018, iar pronunţarea asupra probatoriilor, din punct de vedere cronologic, se situează în mod necesar anterior pronunţării soluţiei de dezînvestire şi motivării acesteia.

Prin urmare, devine lipsită de relevanţă menţiunea din hotărâre cu privire la o pretinsă cerere a apelantei de refacere a expertizei (şi care, de altfel, ar fi trebuit să fie precedată şi de o solicitare de constatare a nulităţii probei a cărei readministrare s-ar fi cerut instanţei de control judiciar, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat), în condiţiile în care în cuprinsul considerentelor, referitor a acest aspect, era suficientă simpla reiterare a celor consemnate la termenul de dezbatere a apelului pe fond - 7 februarie 2018; în plus, atât pentru refacerea cât şi pentru completarea probelor în apel, sediul materiei este reprezentat de aceleaşi dispoziţii legale - art. 479 alin. (2) C. proc. civ. - noţiunile fiind diferite, astfel încât referirea instanţei din cuprinsul considerentelor deciziei criticate la refacerea expertizei, iar nu la completarea ei nu constituie decât o simplă eroare terminologică, întrucât curtea de apel nu a analizat o altă cerere de probatorii decât cea formulată în mod real de către apelantă.

Tot în contextul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că motivarea instanţei de apel a fost extrem de lapidară în ceea ce priveşte respingerea probei solicitate, în condiţiile în care instanţa avea obligaţia să răspundă la toate argumentele formulate în susţinerea apelului şi de a motiva hotărârea sub aspectul tuturor motivelor de apel, cererilor şi excepţiilor invocate de către părţi.

Înalta Curte constată că, din perspectiva art. 258 rap. la art. 255 C. proc. civ., pronunţându-se asupra cererii de completare a raportului de expertiză, instanţa de apel a motivat în mod corespunzător respingerea probei, pe baza criteriilor legale menţionate la art. 255 - admisibilitate şi aptitudinea probei de a conduce la soluţionarea procesului - cerinţe care, în contextul căii de atac a apelului, trebuie aplicate şi cu luarea în considerare a limitelor devoluţiunii în apel, stabilite prin art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.

Totodată, curtea de apel avea obligaţia invocată de către recurentă de a răspunde argumentelor invocate prin motivele de apel prin considerentele deciziei pronunţate la finalizarea procedurii, aşadar, în cuprinsul considerentelor, astfel cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar nu în cadrul încheierii de dezbateri asupra fondului (cum este cazul în speţă), respectiv prin încheierea din 7 februarie 2018.

Având în vedere precedentele considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile formulate pe temeiul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut şi că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a solicitat revocarea brevetului x cu titlul "Cuptor pentru uz gospodăresc" acordat intimatului-pârât B., invocând neîndeplinirea de către trei dintre revendicările descrise în brevet a cerinţei noutăţii şi a aplicabilităţii industriale, fără a se prevala în mod explicit de neîndeplinirea condiţiei activităţii inventive, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată care nu a fost ulterior completată.

În contextul cerinţei noutăţii, recurenta susţine că instanţa de apel a considerat că existenţa regulatorului de căldură reprezintă o caracteristică esenţială de natură a justifica noutatea invenţiei, noutate definită de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 64/1991: "O invenţie este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii", în timp ce art. 45 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 64/1991, stabileşte că: "Noutatea, în sensul prevederilor art. 9 din lege, se determină în raport cu conţinutul revendicărilor pe baza caracteristicilor esenţiale necesare pentru definirea invenţiei revendicate şi cu stadiul tehnicii definit la art. 38."

Pentru a demonstra lipsa noutăţii, recurenta a susţinut că aceasta rezultă din faptul că invenţia nu are aplicabilitate industrială, întrucât nu se poate obţine uniformizarea temperaturii în spaţiul de coacere în condiţiile descrise în brevet decât în mod excepţional (prin fixarea regulatorului de căldură într-o anumită poziţie), ceea ce, în opinia sa, înseamnă că invenţia este lipsită de noutate, întrucât nu rezolvă problema tehnică enunţată pentru a se reţine pasul inventiv.

Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, reclamanta a contestat în realitate eficienţa produsului rezultat din aplicarea invenţiei intimatului.

Concluziile expertizelor tehnice efectuate la prima instanţă în specialitatea proprietate industrială şi specialitatea sisteme şi echipamente termice au fost însă în sensul confirmării cerinţelor legale de brevetabilitate, iar latura tehnică a litigiului a fost examinată în cadrul expertizei în specialitatea sisteme şi echipamente termice, fiind evaluată însăşi problema tehnică ce formează obiectul invenţiei.

Astfel, s-a reţinut că expertul în sisteme şi echipamente tehnice a susţinut punctul de vedere al expertului în proprietate industrială cu privire la caracteristica tehnică esenţială din brevetul contestat, argumentele expertului fiind în sensul că prin poziţionarea intermediară a regulatorului de căldură se obţine o uniformitate foarte bună a temperaturilor în cuptor.

Pe de altă parte, din perspectiva cerinţei noutăţii, caracteristica tehnică esenţială a fost stabilită de expertul în proprietate industrială prin analiza comparativă a revendicărilor din brevetul intimatului şi brevetul anterior (x, aparţinând recurentei) ce reprezenta stadiul tehnicii, precum şi prin analiza obiectivului principal al invenţiilor şi a problemei tehnice pe care fiecare dintre ele şi-a propus să o rezolve.

De asemenea, curtea de apel a apreciat că faptul că funcţionarea cuptorului prin distribuirea uniformă a temperaturii depinde de poziţionarea regulatorului de căldură nu poate conduce la concluzia că obiectul invenţiei nu poate fi realizat; s-a observat că în revendicarea independentă 1 invenţia prezintă ca element de noutate faptul că este prevăzut un regulator de căldură ce direcţionează aerul cald către două circuite, distinct delimitate, inegale ca lungime, care înconjoară spaţiul de coacere, circuitul de aer cald mai lung încălzind o parte din baza de coacere, o latură şi partea superioară a spaţiului de coacere, în timp ce circuitul de aer cald mai scurt, încălzeşte o parte din baza de coacere şi cealaltă latură a spaţiului de coacere.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, întrucât, în opinia sa, nu numai realizarea invenţiei şi folosirea acesteia într-un domeniu de activitate demonstrează aplicabilitatea industrială, ci aceasta presupune ca procedeul descris să aibă aceleaşi caracteristici şi efecte ori de câte ori este folosit.

Înalta Curte apreciază că o invenţie presupune implicit rezolvarea unei probleme tehnice concrete dintr-un domeniu specific, astfel încât cerinţa aplicabilităţii industriale nu implică decât posibilitatea folosirii acesteia în acel domeniu, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, republicată, care prevăd:

"(1) O invenţie este considerată ca fiind susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în agricultură."

Deşi recurenta a susţinut că procedeul descris (în realitate, brevetul având ca obiect îmbunătăţirile aduse unui produs) nu prezintă garanţii din care să reiasă că acesta va avea aceleaşi caracteristici şi efecte ori de câte ori este folosit, Înalta Curte constată că atare concluzie nu a fost reţinută de instanţele de fond; or, simpla împrejurarea că efectul tehnic nou este atins prin funcţionarea cuptorului într-un anumit mod (fixarea regulatorului de temperatură într-o poziţie intermediară) nu înseamnă că rezultatul - uniformizarea temperaturii în spaţiul de coacere - nu va fi realizată ori de câte ori acesta va fi utilizat cu regulatorul de căldură fixat în poziţia respectivă.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 64/1991 şi art. 45 din Regulament, raportându-se exclusiv la caracterul abstract al efectului tehnic, considerând că "efectul tehnic nou este criteriul cu ajutorul căruia se stabileşte dacă soluţia propusă îndeplineşte sau nu condiţia de noutate cerută de lege, iar un efect tehnic superior celui cunoscut constituie un efect tehnic nou."

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât Legea nr. 64/1991 nu se raportează la aceste noţiuni - caracterul abstract şi caracterul concret al noţiunii condiţiei noutăţii -, noutatea fiind o noţiune legală, definită de art. 9 din lege şi explicitată prin art. 45 din H.G. nr. 547 din 2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, astfel încât distincţia artificială realizată de către recurentă priveşte, din nou, contestarea eficienţei brevetului contestat, ceea ce nu prezintă relevanţă din perspectiva condiţiilor de brevetabilitate care se analizează la momentul depunerii cererii de brevet şi a căror neîndeplinire poate fi invocată în procedura revocării brevetului sau a unei cereri de anulare a acestuia.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a confirmat soluţia de respingere a cererii de revocare a brevetului, întrucât s-a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele noutăţii şi aplicabilităţii industriale a soluţiei brevetate în favoarea intimatului.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 raportat la art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

Se va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimat în această fază procesuală, în baza art. 451 şi urm. C. proc. civ., potrivit dovezi de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva Deciziei număr 269A din 7 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. SRL la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 2.773,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - LM