Revindication of communist-era property barred by Law No. 10/2001 and lack of present possession under ECHR Protocol No. 1

Analizând recursul în condiţiile art. 499 C. proc. civ., în conformitate cu care hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reţine următoarele:

Calea de atac a recursului este exercitată împotriva Deciziei civile nr. 190/C din data de 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 1.485 din data de 3 iulie 2017 Tribunalul Constanţa, secţia I civilă.

În cuprinsul motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a arătat că instanţa de apel, în mod nelegal şi netemeinic, a respins apelul ca nefondat, menţinând hotărârea primei instanţe prin care s-a soluţionat excepţia inadmisibilităţii cererii.

Astfel cum a arătat atât în cererea introductivă, cât şi în cererea de apel, reclamanta nu deţine date exacte privitoare la modalitatea de preluare a imobilului din posesia şi proprietatea autorilor săi, fiind "posibil" ca imobilul să fi fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, decret ce contravenea Constituţiei în vigoare, C. civ. şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a făcut dovada demersurilor efectuate în vederea obţinerii de documente din care să rezulte preluarea în mod abuziv de către stat a imobilului, însă nu a obţinut niciun răspuns concret.

În continuarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă arată că aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, având în vedere că prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite s-a statuat că în cazul unui concurs între Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării instanţa este datoare să verifice dacă, în situaţia particulară supusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - situaţie ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, aplicarea cu prioritate a normei din Constituţie.

Apreciază că ar fi beneficiara unei "valori patrimoniale" relevante sub aspectul aplicării art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1, iar dacă s-ar reţine că situaţiei de fapt a imobilului în litigiu i se aplică numai procedura specială reglementată prin Legea nr. 10/2001, acţiunea în revendicare fiind inadmisibilă, s-ar încălca dreptul reclamantei de acces la o instanţă judecătorească, drept reglementat prin art. 6 parag. 1 din Convenţie.

Recurenta-reclamantă arată că, fiind o acţiune în revendicare, instanţa de apel trebuia să analizeze cererea de apel sub toate aspectele invocate, făcând trimitere la o serie de înscrisuri depuse la dosarul cauzei, înscrisuri ce ar duce la identificarea şi localizarea imobilului în litigiu, astfel încât nu pot fi reţinute susţinerile pârâţilor în sensul că imobilul în litigiu nu poate fi identificat şi localizat.

Menţionează că, în baza înscrisurilor pe care le-a depus, ce fac posibilă identificarea şi localizarea imobilului, în litigiu trebuia administrată o expertiză topografică pentru identificarea şi localizarea imobilului în vederea unei juste soluţionări a cauzei.

Învestită cu soluţionarea recursului la data de 8 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la comunicarea cererii de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 10 septembrie 2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, dispunându-se comunicarea acestuia părţilor din cauză.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a pronunţat încheierea din data de 18 octombrie 2018, prin care a dispus admisibilitatea în principiu a recursului, fixând termen de judecată la data de 17 ianuarie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea căii de atac.

Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Astfel cum reiese din circumstanţele de fapt ale cauzei, recurenta-reclamantă A. a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 563 C. civ., solicitând să i se recunoască calitatea de proprietar al imobilului situat în Constanţa, cartier B., în suprafaţă de 3 ha, şi să se dispună restituirea acestui imobil sau plata despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al imobilului.

Atât în faţa instanţelor de fond, cât şi în faţa instanţei de recurs, reclamanta a arătat că nu deţine date exacte privitoare la modalitatea de preluare a imobilului din posesia şi proprietatea autorilor săi, fiind posibil ca imobilului să fi fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Critica recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel, prin decizia recurată, ar fi încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, referitoare la acţiunea în revendicare şi protecţia dreptului de proprietate, şi nu ar fi făcut o corectă aplicare a celor statuate prin considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este nefondată.

În ipoteza prezentată de reclamantă - posibil ca imobilul să fi fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - devin pe deplin aplicabile dispoziţiile legii speciale de reparaţie, astfel încât în cauză se pune problema modalităţii de soluţionare a concursului dintre legea specială Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun în materia revendicării - C. civ.

Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Or, în materia bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparaţie a abuzurilor săvârşite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este şi Legea nr. 10/2001 - lege specială cu caracter reparatoriu, care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foştii proprietari şi modalităţile de despăgubire.

Ca atare, în mod corect au stabilit instanţele faptul că în soluţionarea acţiunii dedusă judecăţii, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispoziţiile acestui act normativ.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă în cuprinsul motivelor de recurs, soluţia este în acord cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul dintre legea specială şi legea generală.

Prin decizia anterior menţionată, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale - Legea nr. 10/2001 - şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ.

Astfel, s-a reţinut că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Totodată, s-a argumentat faptul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din C. civ.

Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială - Legea nr. 10/2001 - şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

În speţă, contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, reclamanta A. nu este titulara unui "bun actual" în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu.

În cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

Întrucât în favoarea reclamantei nu s-a pronunţat o astfel de hotărâre şi nici nu s-a emis o dispoziţie sau decizie de restituire în natură potrivit Legii nr. 10/2001, nu se poate reţine o încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, încălcare ce presupune existenţa unui bun actual în patrimoniul recurentei, astfel încât critica recurentei-reclamantei pe acest aspect apare ca fiind nefondată.

În cauză, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui "bun" în accepţiunea dată acestei noţiuni de normele convenţionale şi de jurisprudenţa instanţei europene.

Aceasta deoarece, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a intervenit o schimbare în ceea ce priveşte interpretarea atribuită noţiunii de "bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În practica anterioară a instanţei europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilităţii exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terţi coroborată şi a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului (cauza Străin, parag. 39, cauza Porţeanu, parag. 35).

Raportat la această practică, bazată pe raţionamentul dezvoltat în cauza Păduraru contra României, continuat în cauza Străin şi cauza Porţeanu şi aplicat constant în practica anterioară pronunţării cauzei Atanasiu, simpla recunoaştere a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, era suficientă pentru a constata existenţa unui "bun actual" în patrimoniul reclamantului.

Însă, prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia declanşării procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141 - 143).

Prin urmare, câtă vreme reclamanta nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi executorie prin care să îi fi fost recunoscută calitatea de proprietar al bunului în litigiu şi care să cuprindă dispoziţia expresă de restituire a imobilului, ea nu este titulara unui "bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Prin urmare, nu poate obţine restituirea imobilului şi redobândirea posesiei ca stare de fapt, ci se poate prevala de un drept de creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce se vor acorda în condiţiile în care va iniţia demersuri în acest sens în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie fiind obligatorie, hotărârea cuprinzând o dezlegare care vizează interpretarea noţiunii de "bun actual" în patrimoniul reclamantului ca o condiţie necesară promovării acţiunii în revendicare.

Astfel, condiţia existenţei unui "bun actual" în patrimoniul reclamantei, considerată a fi îndeplinită numai atunci când aceasta beneficiază de o hotărâre definitivă şi executorie prin care să i se recunoască calitatea de proprietar şi în dispozitivul căreia să se fi dispus în mod expres restituirea bunului, trebuie să existe, în principiu, la data formulării acţiunii în revendicare, condiţie ce nu se verifică în speţă.

În consecinţă, se constată că în mod corect, printr-o amplă motivare, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu deţine un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană şi că, din acest motiv nu poate beneficia de un drept de restituire care să o îndreptăţească la dobândirea proprietăţii.

În raport de cele anterior constatate, Înalta Curte apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că recurenta-reclamantă din prezenta cauză nu are un drept la restituirea bunului, care să îi susţină pretenţiile în acţiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, recurenta-reclamantă nefăcând dovada recunoaşterii calităţii de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă şi, prin urmare, nu deţine un "bun" care să se afle sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Motivul de recurs ce aduce critici hotărârii prin prisma faptului că instanţa de apel nu a analizat o serie de înscrisuri depuse la dosarul cauzei, înscrisuri ce ar duce la identificarea şi localizarea imobilului în litigiu, nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de control judiciar, modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Pentru considerentele prezentate, neputându-se aprecia că hotărârea instanţei de apel ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatului-pârât Municipiul Constanţa prin primar de obligare a recurentei la plata sumei de 238 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, se constată următoarele:

Intimatul-pârât a depus în dovedirea acestor pretenţii chitanţa din data de 28 iunie 2018, în cuprinsul căreia se menţionează că suma reprezintă onorariu avocaţial pentru dosarul nr. x/2016 (acelaşi număr de dosar fiind menţionat şi în cuprinsul împuternicirii avocaţiale).

Cum chitanţa depusă nu poate face dovada cheltuielilor de judecată din cadrul prezentului recurs (dosar nr. x/2015), urmează a fi respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât Municipiul Constanţa prin primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 190/C din data de 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-pârât Municipiul Constanţa prin primar.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2019.

Procesat de ED