Jurisdictional conflict resolved in favor of Alexandria court; buyer’s legal-entity status precludes consumer protection rules, making territorial jurisdiction non-exclusive and waived absent defendant’s objection.

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alexandria, la data de 28.03.2018, reclamanta Direcţia Silvică Teleorman a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând instanţei ca, în contradictoriu cu aceasta şi pe baza probelor administrate, să se pronunţe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 131.777,77 RON, reprezentând debit la contractul de vânzare-cumpărare fructe de pădure din 01.08.2017, încheiat între cele două părţi, sumă ce se compune din debit principal 114.239,38 RON (contravaloarea fructelor de pădure) şi 17.538,39 RON, penalităţi calculate conform contractului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între părţi a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare fructe de pădure (măceşe) din 01.08.2017, prin care reclamanta se obliga să livreze pârâtei cantitatea de 50.000 kg măceşe. Preţul a fost stabilit în urma licitaţiei, la valoarea de 2,7 RON/kg, fără TVA. Pentru neachitarea în termen de 30 de zile, de la data emiterii facturii, a sumelor datorate, beneficiarul contractului trebuie să plătească penalităţi de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere.

Reclamanta a precizat că şi-a îndeplinit obligaţia de livrare a fructelor, prin cele patru ocoale silvice din subordine, conform anexei 1 la contract şi a proceselor-verbale (avize) încheiate în urma livrării, însă pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a facturilor emise în baza contractului.

S-a mai arătat că pârâta a fost notificată în nenumărate rânduri şi abia la sfârşitul lunii ianuarie 2018 a achitat câte o sumă de 7.500 RON către fiecare din cele patru ocoale silvice, deşi facturile au fost emise în luna septembrie 2017.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 - 195 C. proc. civ., art. 1164, 1170, 1270, 1272, 1516, 1530 C. civ., H.G. nr. 229/2009 privind regulamentul de organizare şi funcţionare al regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.896 din 10.10.2018, Judecătoria Alexandria a pus în discuţie din oficiu şi a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, declinând judecata cauzei către Judecătoria Piteşti.

În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut următoarele considerente:

După cum rezultă din art. 121 din C. proc. civ., cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Trebuie avută în vedere împrejurarea că, potrivit art. 126 alin. (1) C. proc. civ., părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă, iar conform alin. (2) din cadrul aceluiaşi articol, În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă.

Aşadar, în cazul cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, necompetenţa teritorială este de ordine publică, conform art. 129 alin. (2) pct. 3 raportat la art. 121 C. proc. civ., întrucât părţile nu o pot înlătura decât în situaţia prevăzută de art. 126 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa consideră că prevederile art. 121 C. proc. civ. sunt de ordine publică, aspect ce reiese atât din formularea imperativă a acestui text de lege (numai la instanţa de la domiciliului consumatorului) cât şi din amplasarea sa în continuarea prevederilor art. 116 - 120, care reglementează celelalte cazuri de competenţă teritorială exclusivă prevăzute şi în C. proc. civ. din 1865.

Faţă de dispoziţiile anterior redate, instanţa a reţinut că în litigiile care opun un profesionist unui consumator, legiuitorul a stabilit o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei în a cărei rază se află domiciliul consumatorului, astfel cum reiese, indubitabil, din reglementarea art. 121 C. proc. civ.. Aşadar, în ceea ce priveşte prezentul litigiu, Judecătoria Alexandria nu este competentă să soluţioneze acţiunea, instanţa de la domiciliul pârâtei, respectiv Judecătoria Piteşti, fiind instanţa competentă din punct de vedere teritorial a soluţiona cauza.

În consecinţă, având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada alegerii instanţei competente, printr-o convenţie încheiată, în scris, cu consumatorul, ulterior împlinirii termenului acordat pentru plata dreptului de creanţă pretins de la pârâtă, competenţa teritorială se determină conform dispoziţiilor imperative cuprinse la art. 121 C. proc. civ., instanţa competentă fiind judecătoria de la domiciliul consumatorului.

Astfel învestită, Judecătoria Piteşti, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 8.021 din 11.12.2018 a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Piteşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Alexandria şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestui conflict.

Pentru a decide astfel, Judecătoria Piteşti a reţinut următoarele considerente:

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe", potrivit alin. (3) "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe", iar potrivit alin. (4), "dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei".

De asemenea, dispoziţiile art. 126 C. proc. civ. arată că "părţile pot conveni, în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună, să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă".

Potrivit dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, instanţa rămânând competentă chiar dacă, ulterior, pârâtul îşi schimbă domiciliul sau sediul.

Potrivit art. 113 C. proc. civ., competenţa teritorială alternativă este stabilită şi către alte instanţe în afara celor stabilite (... 3. instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract; ... 8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor;) de art. 107 - 112 C. proc. civ., art. 116 din acelaşi act normativ arătând că reclamantul este cel care are alegerea de competenţă între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Arată instanţa faptul că reclamanta a respectat criteriul impus de art. 113 şi art. 126 alin. (1) C. proc. civ. la momentul sesizării instanţei, iar această alegere de competenţă nu a fost făcută fraudulos, în detrimentul unui consumator, astfel cum reţine Judecătoria Alexandria, tocmai ca urmare a cauzei juridice invocate de reclamantă, respectiv răspunderea contractuală în baza unui contract vânzare-cumpărare încheiat între profesionişti.

În acest sens, reţine instanţa că, din cel puţin două aspecte se poate reţine că pârâta nu este un consumator, astfel cum acesta este definit de legislaţia în vigoare (Legea nr. 193/2000). Pe de o parte, natura de persoană juridică ce a contractat o obligaţie pecuniară o face să difere de un consumator (persoană fizică) care achiziţionează un produs/serviciu pentru satisfacerea unor nevoi personale. Din acest punct de vedere, persoana juridică nu poate fi un consumator direct al produselor comercializate de reclamantă. Chiar şi dacă s-ar susţine că nu se poate dovedi că produsele au fost achiziţionate de pârâtă pentru alt scop decât satisfacerea unei nevoi personale (spre exemplu recomercializare), instanţa învederează că nici una dintre piesele dosarului nu dovedesc aspectul contrar de care prima instanţă (Judecătoria Alexandria) putea ţine cont la calificarea dată relaţiilor dintre părţi şi implicit atribuirii calităţii de consumator pârâtei. Dintr-un alt punct de vedere se reţine însăşi pretenţia reclamantei, justificată de vânzarea a 50.000 kg (50 tone) de fructe de pădure, aspect care conduce către o prezumţie judiciară în sensul reţinerii calităţii de profesionist al pârâtei, iar nu a celei de consumator. De altfel, toate clauzele contractului încheiat între părţi, conduc la aceeaşi concluzie a unei înţelegeri comerciale între doi profesionişti, aceasta fiind o interpretare conformă art. 1266 - 1269 C. civ.

Instanţa a reţinut clauza contractuală prevăzută la art. 12 din titlul IX al înţelegerii părţilor, potrivit căruia "eventualele litigii în legătură cu prezentul contract vor fi soluţionate pe cale amiabilă, prin mediere, iar dacă nu este posibil, prin soluţionarea la instanţa judecătorească de la sediul vânzătorului".

Astfel, prin raportare la disp. art. 130 şi art. 126 C. proc. civ., excepţia necompetenţei teritoriale nu putea fi invocată de Judecătoria Alexandria din oficiu, fiind cel mult o excepţie ce putea fi invocată de pârâtă. Astfel, din clauzele contractului de vânzare-cumpărare fructe de pădure din 01.08.2017, încheiat între reclamantă şi pârâtă, indicat de reclamantă ca şi cauză a acţiunii împotriva pârâtei, se distinge alegerea de competenţă a părţilor în favoarea instanţei de drept comun de la sediul vânzătorului.

Alegerea indicată de art. 116 C. proc. civ. (de ordine publică aşa cum sunt şi disp. art. 121 C. proc. civ., astfel cum însăşi prima instanţă argumenta), respectiv dreptul de a alege care revine exclusiv reclamantului, în condiţiile textului legal, este între instanţe deopotrivă competente, or părţile au ales anterior în scris instanţa competentă, prin raportare la obiectul cauzei privitor la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună, deşi chiar şi în lipsa clauzei contractuale mai sus analizate, alegerea efectuată de către reclamant ar fi fost întemeiată, prin raportare la dispoziţiile art. 113 C. proc. civ. (putând fi însă combătută prin invocarea a unei excepţii de ordine privată de către pârâtă).

S-a reţinut că nici poziţia actuală a reclamantei (care după ce a arătat lipsa de temeinicie a soluţiilor de declinare ale Judecătoriei Alexandria, a solicitat respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Piteşti) nu poate fi primită, alegerea iniţială a instanţei competente neputând fi modificată aleatoriu, cu atât mai mult cu cât partea nu avea nici posibilitatea de a solicita declararea necompetenţei în cazul în care s-ar fi adresat unei instanţe necompetente.

Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte va constata că, în cauză, competenţa soluţionării litigiului revine Judecătoriei Alexandria pentru considerentele ce succed:

Problema ce a generat desesizarea celor două instanţe şi crearea conflictului negativ de competenţă îl constituie interpretarea diferită a cauzei juridice a litigiului dedus judecăţii, una dintre instanţe - Judecătoria Piteşti considerând că este vorba de răspundere contractuală rezultând dintr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat între profesionişti, iar cealaltă instanţă - Judecătoria Alexandria, reţinând că acţiunea este formulată de un profesionist împotriva unui consumator.

Obiectul litigiului dedus judecăţii constă în solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei la executarea obligaţiei asumate prin contractul de vânzare-cumpărare fructe de pădure din 01.08.2017, respectiv plata preţului şi a penalităţilor de întârziere. Prin acest contract, părţile au convenit, la art. 12 titlul IX, ca:

"eventualele litigii în legătură cu prezentul contract vor fi soluţionate pe cale amiabilă, prin mediere, iar dacă nu este posibil, prin soluţionarea la instanţa judecătorească de la sediul vânzătorului".

Înalta Curte reţine dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 193/200 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, care defineşte noţiunea de consumator astfel:

"Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale."

În cauză, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între două persoane juridice şi, ca atare, nu este întrunită condiţia pentru deţinerea calităţii de consumator, prevăzută de dispoziţia legală menţionată, nefiind vorba de "persoane fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii", ceea ce înseamnă că, în stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei nu sunt aplicabile normele de competenţă teritorială exclusivă prevăzute la art. 121 C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura". Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

Din analiza normelor legale menţionate rezultă că este absolută competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă, iar competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepţia celor prevăzute de art. 117 - 121 C. proc. civ., este relativă.

În raport de aceste dispoziţii legale, reţinând că, niciuna dintre părţi nu deţine calitatea de consumator, împrejurare ce ar atrage competenţa teritorială absolută, norma de competenţă aplicabilă în cauză este de ordine privată.

Art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prevede:

"părţile pot conveni, în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună, să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă".

Aceste dispoziţii legale reglementează posibilitatea stabilirii unei alte competenţe teritoriale decât cea de drept comun, dacă normele de competenţă nu au un caracter exclusiv, alegerea de competenţă reprezentând o prorogare convenţională de competenţă teritorială.

Dispoziţiile art. 130 C. proc. civ. reglementează modul de invocare a excepţiei de necompetenţă, aceasta putând fi invocată diferit în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de ordine publică sau de ordine privată.

Art. 130 alin. (1) C. proc. civ. prevede că necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii, iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune în sensul că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În schimb, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată numai de pârât şi numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Aşadar, competenţa teritorială este reglementată, în principiu, de norme dispozitive, care prezintă anumite particularităţi în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de necompetenţă.

Astfel, în situaţia în care pârâtul nu înţelege să invoce excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată, instanţa învestită prin cererea de chemare în judecată de reclamant rămâne competentă să judece cauza.

Înalta Curte constată că în prezenta cauză operează o competenţă de ordine privată, iar aceasta putea fi pusă în discuţie doar de către pârâtă prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Cum pârâta nu a formulat întâmpinare, nici instanţa, faţă de dispoziţiile legale mai sus redate, nu putea să invoce, din oficiu, propria necompetenţă şi să decline competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti.

În consecinţă, prin sesizarea de către reclamantă a Judecătoriei Alexandria, în raport de dispoziţiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., această instanţă a devenit exclusiv competentă a judeca litigiul cu care a fost învestită, moment de la care orice altă instanţă, chiar competentă, a pierdut această prerogativă, raportat la dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Judecătoriei Alexandria.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Alexandria.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2019.

Procesat de ED