Effect of uninvoked contractual jurisdiction clause in private-order territorial incompetence

După deliberare, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman la data de 22 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta B. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 23.042,02 RON, reprezentând contravaloarea chiriei neachitate în perioada 10.09.2015 - 30.09.2016, a sumei de 4.271,52 RON, constând în contravaloarea utilităţilor neachitate pentru perioada 30.12.2015 - 20.11.2016, a sumei de 14.784,97 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, şi, în continuare, din 24.10.2016 până la plata efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 şi următ. C. proc. civ. şi pe cele ale art. 1350 alin. (1) şi (2), coroborate cu prevederile art. 1518 alin. (1) C. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.606 din 7 iunie 2018, Judecătoria Roman a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta B. SA, în contradictoriu cu pârâta A., în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Roman a reţinut că, la art. XI din contractul de închiriere, părţile au stabilit ca litigiile să fie soluţionate de instanţele judecătoreşti din localitatea unde îşi are sediul reclamanta, anume Bucureşti.

A constatat incidenţa dispoziţiilor art. 969 C. civ., potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, şi a apreciat că reclamanta avea obligaţia să respecte clauza inserată în art. XI din contractul de închiriere, în speţă fiind înlăturată posibilitatea de a alege între instanţele alternativ competente.

Urmare declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 24 septembrie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Prin Sentinţa civilă nr. 11.049 din 12 noiembrie 2018, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat în favoarea Judecătoriei Roman competenţa soluţionării cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta B. SA, în contradictoriu cu pârâta A. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a reţinut că, potrivit art. 126 alin. (1) C. proc. civ., părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie soluţionate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

Conform art. 116 din acelaşi act normativ, reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a constatat că părţile litigante au făcut o alegere de competenţă, potrivit art. XI din contractul de închiriere, respectiv cea de la sediul B. SA.

Cum competenţa teritorială are caracter de ordine privată, Judecătoria Roman a constatat incidenţa prevederilor art. 116 C. proc. civ., apreciind că numai pârâta poate invoca excepţia de necompetenţă, în condiţiile art. 130 alin. (3) din actul normativ menţionat.

Instanţa a reţinut că pârâta nu a invocat prin întâmpinare necompetenţa teritorială a Judecătoriei Roman, iar alegerea competenţei între instanţele deopotrivă competente aparţine reclamantei.

Constatând că Judecătoria Roman este instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază pârâta, a apreciat că această instanţă este competentă să soluţioneze pricina, din moment ce a fost învestită cu judecarea cererii de chemare în judecată.

Examinând conflictul de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul litigiului este reprezentat de cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman, prin care reclamanta B. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 23.042,02 RON, reprezentând contravaloarea chiriei neachitate în perioada 10.09.2015 - 30.09.2016, a sumei de 4.271,52 RON, constând în contravaloarea utilităţilor neachitate în perioada 30.12.2015 - 20.11.2016, a sumei de 14.784,97 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, şi, în continuare, din 24.10.2016 până la plata efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin art. XI din contractul de Închiriere nr. x/1084 din 16 martie 2015, părţile au convenit ca litigiile care decurg din executarea acestui contract să fie judecate de instanţele judecătoreşti din România, respectiv de instanţa de la sediul B. SA.

Conform art. 126 alin. (1) C. proc. civ., "Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă."

Aceste dispoziţii legale reglementează posibilitatea stabilirii unei alte competenţe teritoriale decât cea de drept comun, dacă normele de competenţă nu au un caracter exclusiv, alegerea de competenţă reprezentând o prorogare convenţională de competenţă teritorială.

Potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

Din analiza normelor legale menţionate rezultă că este absolută competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă, iar competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri (cu excepţia celor prevăzute de art. 117 - 121 C. proc. civ. privitoare la imobile, moştenire, societăţi, insolvenţă sau concordat preventiv şi împotriva unui consumator) şi la cele referitoare la alte drepturi de care părţile pot să dispună, este relativă.

În ceea ce priveşte obiectul litigiului dedus judecăţii, astfel cum s-a arătat, acesta constă în solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei la executarea obligaţiei asumate prin contractul de închiriere din 16 martie 2015, respectiv plata chiriei restante.

Ca atare, prin raportare la prevederile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., mai sus enunţate, norma de competenţă aplicabilă în cauză este de ordine privată.

Dispoziţiile art. 116 din actul normativ mai sus menţionat stipulează că "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente." Conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii."

Or, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată că prin întâmpinarea formulată la data de 22 octombrie 2018, pârâta A. nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, ci a solicitat judecata în lipsă şi eşalonarea plăţii chiriei restante.

Astfel, se constată că renunţarea la convenţia părţilor, inserată în art. XI din contractul de încheiere, a avut loc odată cu sesizarea de către reclamanta B. SA a Judecătoriei Roman, în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtei, în lipsa opoziţii acestei părţi formulată în condiţii legale. Ca atare, această clauză nu mai poate produce efectele stabilite prin contractul de închiriere.

Pentru toate considerentele expuse, având în vedere că, în cauză, excepţia de necompetenţă teritorială nu a fost invocată în condiţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Roman.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2019.

Procesat de ED