Exclusion of cassation appeal for owner association disputes under subject-matter criterion over monetary value limits

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrata la Judecătoria Timişoara sub nr. x/2015, la data de 24 septembrie 2015, reclamanta Asociaţia de proprietari din Timişoara Calea x a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 29.514 RON reprezentând sold de casă, la plata sumei de 28.550 RON, reprezentând soldul fondului de rulment şi la plata dobânzii legale până la plata efectivă şi integrală a debitelor principale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1350 C. civ. şi a justificat pretenţiile prin acuzaţia de administrare frauduloasă a banilor asociaţiei de către pârât, care a deţinut calitatea de administrator din anul 1970 până în 24.09.2012.

Prin Sentinţa civilă nr. 6831/02.06.2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantă fiind obligat pârâtul să-i restituie reclamantei soldul de casă în cuantum de 55.745,63 RON, cuprinzând şi un fond de reparaţii, împreună cu dobânda legală calculată la această sumă, de la data de 24.09.2012 şi până la data plăţii efective a debitului.

Judecătoria a mai obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 1800 RON cu titlu de onorariu de expert, 1200 de RON cu titlu de onorariu avocat, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale, dovedite şi pretinse şi a respins în rest pretenţiile reclamantei.

Împotriva Sentinţei civile nr. 6831/02.06.2016, pronunţate de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/2015, a formulat apel pârâtul A.

Prin Decizia civilă nr. 1234/25.10.2017, Tribunalul Timiş a admis cererea de apel formulată de apelantul A. împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Tribunalul nu a acordat cheltuieli de judecată în apel şi a obligat apelantul să plătească expertului contabil B. suma de 1.000 RON reprezentând onorariu expertiză contabilă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs apelantul-pârât şi intimata-reclamantă, care au fost înaintate spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin Decizia nr. 671/06.03.2018 a acestei instanţe, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi s-a declinat competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva Deciziei civile nr. 1234/A/25 octombrie 2017 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 25.04.2018, sub acelaşi număr unic 23911/325/2015.

La data de 27.09.2018, recurentă C. a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3), a art. 4 raportat la art. 518 dar şi a art. 27 C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2018.

Prin Decizia civilă nr. 192/27.09.2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii şi au fost respinse ca inadmisibile recursurile declarate împotriva deciziei pronunţate de tribunal, fără acordarea de cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte cererea recurentei C., de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a apreciat că nu este întrunită cerinţa legală impusă prin dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a existenţei unei legături între textul a cărui neconstituţionalitate s-a invocat şi soluţionarea cauzei.

Astfel, s-a arătat că prin cererea de chemare în judecată ce a stat la baza constituirii dosarului nr. x/2015, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume de bani, invocând o gestionare frauduloasă a fondurilor asociaţiei de proprietari, activitate ilicită pe care pârâtul ar fi desfăşurat-o în calitatea acestuia de administrator.

Un astfel de obiect al cererii de chemare în judecată se circumscrie ipotezei avute în vedere de art. 94 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., astfel că, prin obiectul său, demersul pendinte se circumscrie categoriei cererilor privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau juridice.

Astfel de cereri, prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului, ceea ce se deduce atât din cuprinsul art. 483 alin. (2) C. proc. civ., cât şi din norma tranzitorie regăsită în corpul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Excluderea căii de atac a recursului în privinţa acestor cereri nu îşi are raţiunea în caracterul lor evaluabil în bani (de până la 1.000.000 RON), ci în specificul obiectului acestora, condiţii în care, astfel de cereri nu intră nici sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 şi nici a dezlegărilor oferite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, ce vizau cererile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON.

Dat fiind obiectul excepţiei invocate de către reclamanta recurentă, respectiv neconstituţionalitatea dispoziţiilor regăsite în art. 521 alin. (3), a art. 4 raportat la art. 518 dar şi a art. 27 C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de recurs a concluzionat în sensul inexistenţei unei legături între textele a căror neconstituţionalitate a fost invocată şi soluţionarea cauzei pendinte.

Pentru aceste motive, curtea de apel a respins cererea de sesizare a instanţei constituţionale şi a păşit, în continuare, la soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva Deciziei nr. 1234 A/25.10.2017 a Tribunalului Timiş, cu prioritate sub aspectul admisibilităţii acestora, analizată şi reţinută în raport de dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. c) corelate cu cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ. şi cu cele ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Cererea de suspendare formulată de recurenta reclamantă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, a fost respinsă, de vreme ce instanţa a dat eficienţă excepţiei inadmisibilităţii recursului, ceea ce exclude orice antamare a fondului căii de atac, a cărui soluţionare ar fi putut, eventual, să fie subsumată rezolvării cauzei penale de a cărei existenţă s-a prevalat recurenta-reclamantă.

În raport de conţinutul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi de soluţia adoptată în privinţa recursurilor, de respingere ca inadmisibile, s-a apreciat că niciuna dintre părţi nu este îndreptăţită să obţină cheltuieli de judecată.

Împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate au declarat recurs ambele părţi, criticând-o pentru nelegalitate.

1) În motivarea recursului C., partea a reamintit că a invocat în faţa Curţii de Apel Timişoara excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor regăsite în art. 521 alin. (3) C. proc. civ., ale art. 4 raportate la art. 518, dar şi ale art. 27 C. proc. civ. raportate la Decizia nr. 52 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurenta a criticat pentru nelegalitate soluţia curţii de apel dată cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, arătând că, în opinia sa, sesizarea respectă condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992.

Referindu-se la condiţiile de admisibilitate impuse prin aceste dispoziţii legale, recurenta a susţinut că sesizarea îndeplineşte condiţia de a viza o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare şi care are o legătură cu soluţionarea cauzei.

Or, excepţia de neconstituţionalitate a vizat dispoziţiilor art. 521 alin. (3), pe cele ale art. 4 raportat la art. 518 şi pe cele ale art. 27 C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 52 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la art. 21 şi 53 din Constituţia României ce consacră liberul acces la justiţie şi limitarea anumitor libertăţi, art. 1 alin. (4) Constituţia României cu privire la separaţia echilibrului puterilor în stat, art. 1 alin. (3) şi (5) cu privire la principiul securităţii juridice şi, nu în ultimul rând, Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

De asemenea, recurenta a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care au fost supuse controlului de constituţionalitate decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii, cum ar fi Decizia CCR nr. 206/29.04.2013.

Potrivit recurentei, prin art. 521 alin. (3) şi (4) şi art. 518 din C. proc. civ. se recunoaşte puterea de interpretare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dacă nu intră în contradicţie cu hotărârile Curţii Constituţionale a României, altfel intervenind aceeaşi sancţiune ca la art. 521 C. proc. civ., pe de o parte textul fiind criticabil prin raportare la art. 1 alin. (4) din Constituţia României prin încălcarea de către o instituţie a statului a controlului şi întinderii singurei instituţii ce poate verifica textul de lege sub aspect constituţional, dar şi întrucât interpretarea în sine contravine deciziei 36/2017 cu privire la liberul acces la justiţie art. 21 Constituţie dar şi art. 53 Constituţie prin restrângerea nejustificata a anumitor drepturi.

Toate aceste texte au legătura cu soluţionarea pricinii, la momentul declarării căii de atac a recursului, prin prisma dispoziţiilor Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, potrivit dezlegărilor căreia ar trebui să se admită ca fiind admisibilă şi calea de atac a recursului declarat în cauza de faţă împotriva deciziei Tribunalului Timiş.

Calea de atac a recursului a devenit inadmisibilă în raport cu dezlegarea dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 52/2018.

Sunt îndeplinite şi condiţiile referitoare la invocarea excepţiei de către una dintre părţi, recurenta având calitatea de recurent-reclamant în dosarul cu nr. x/2015 al Curţii de Apel Timişoara, ca şi cea relativă la nedeclararea anterioară a neconstituţionalităţii textelor de lege criticate.

Recurenta a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, iar în drept a invocat dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi pe cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2) Prin recursul declarat de pârâtul A. s-a solicitat schimbarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, în cauză fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Astfel, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi (4), art. 518 C. proc. civ. şi Decizia nr. 52 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat Curtea Constituţională până la data formulării cererii de sesizare, iar în jurisprudenţa sa, jurisdicţia constituţională a analizat constituţionalitatea soluţiilor de interpretare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărâri pronunţate în recursuri în interesul legii. Decizia nr. 52/19.06.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind incidentă în prezenta cauză, determină admisibilitatea sau inadmisibilitatea căii de atac a recursului.

Prin Decizia civilă nr. 1234/A/25.10.2017 a Tribunalului Timiş s-a indicat calea de atac a recursului în termen de 30 de zile de la comunicare, conform deciziei Curţii Constituţionale. Recursul a fost declarat în termen, iar cererea a fost transmisă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar la data de 6 martie 2018, Înalta Curte a declinat competenţa de soluţionare Curţii de Apel Timişoara, fiind stabilit primul termen de judecată la data de 21.06.2018, ulterior publicării decizie Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În drept, recurentul a indicat dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 şi a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

La data de 12.11.2018 s-a depus la dosar întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă la recursul exercitat de recurentul-pârât, prin care s-a arătat că titulara acesteia este de acord şi susţine admiterea recursului indicat.

Examinând cererile de recurs formulate în raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, rep. şi de calificările date căii de atac a recursului prevăzut de art. 29 alin. (5) din acelaşi act normativ, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 321/9.05.2017, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, potrivit celor ce urmează.

Obiectul celor două recursuri, cu soluţionarea cărora a fost învestită Înalta Curte, este acela al verificării soluţiei curţii de apel adoptată, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării, prevăzute în mod cumulativ prin dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

În concret, reţinând că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenta-reclamantă vizează texte de lege şi dezlegări general obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o decizie a completului pentru soluţionarea unor chestiuni de drept, în problema admisibilităţii recursului exercitat în litigii ce privesc cereri evaluabile în bani de până la 1 milion inclusiv, şi întrucât a apreciat că litigiului dedus judecăţii, prin natura şi obiectul său, nu-i sunt incidente nici Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, dar nici Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52/2018, Curtea de apel Timişoara a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale reţinând că nu se verifică cerinţa legală a legăturii între textele la care se referă sesizarea recurentei şi cauza în care excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată.

Fără să combată în concret dezlegarea dată de curtea de apel asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată de recurenta-reclamantă, ambii titulari ai cererilor de recurs deduse prezentei judecăţi s-au limitat în a reafirma, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, rep., întrunirea condiţiilor cumulative de admisibilitate a cererii de sesizare, având-o ca titular pe recurenta-reclamantă.

Înalta Curte apreciază ca fiind corectă şi legală soluţia adoptată de Curtea de apel Timişoara, dat fiind că problematica sesizării recurentei-reclamante este legată de incidenţa unor texte de lege şi de cea a dezlegărilor regăsite într-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (nr. 52/2018) care sunt privitoare la chestiunea admisibilităţii căii de atac a recursului exercitat în litigii privitoare la cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, litigii care, în forma iniţială a Legii nr. 2/2013 şi până la data producerii efectelor Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, au fost sustrase căii de atac a recursului pe criteriul valoric.

Or, chiar dacă are la bază o acţiune în restituirea unor sume de bani (în pretenţii), litigiul de faţă face parte din categoria acelora menţionate la art. 94 pct. 1 lit. c) din C. proc. civ. (cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice), fiind unul privitor la raporturi juridice stabilite între asociaţia de proprietari şi o persoană fizică, pârâtul, care a deţinut vreme de mai mulţi ani calitatea de administrator.

Aşadar, litigiul de faţă face parte din categoria acelora care, prin materia la care se referă, beneficiază de un regim procesual distinct, fiind sustras recursului pe criteriul materiei (iar nu pe criteriul valoric) în puterea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza I din Legea nr. 2/2013, normă legală ce nu a făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

În acelaşi timp, se reţine că, la baza criticii de neconstituţionalitate invocate de recurenta-reclamantă s-a aflat, în principal, ideea de încălcare a dezlegărilor date de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 369/2017, care a stabilit ca fiind neconstituţională sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, sintagmă care nu determină regimul procesual al litigiului în cauză, nefiind incidentă acestuia.

Prin urmare, nu pot fi incidente ori aplicabile litigiului de faţă nici dezlegările obligatorii date de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 369/2017, dar nici cele ale Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52/2018, astfel că, în mod corect a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru motivul neîntrunirii cerinţei legale a existenţei unei legături între normele de drept criticate pentru neconstituţionalitate şi cauza dedusă judecăţii.

În considerarea acestor motive, reţinând că soluţia curţii de apel este legală, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta C. şi de pârâtul A. împotriva Deciziei nr. 192 din 27 septembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - GV