Land registry rectification based on judicial declaration of administrative act illegality and the cross-jurisdictional res judicata effect of the judgment

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 3000 din 28.11.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta SC A. SA Timişoara şi, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta SC B. SRL Timişoara, dispunându-se rectificarea CF nr. x Timişoara (provenită din CF x Timişoara) în sensul radierii dreptului de proprietate publică al Municipiului Timişoara asupra terenului având nr. top x, 181/2/2, radierii dreptului de administrare înscris în favoarea reclamantei SC A. SA asupra aceluiaşi teren şi revenirii la situaţia anterioară privind dreptul de proprietate privată al Statului Român asupra terenului.

Prin încheierea din 3.10.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/2015, în baza art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. s-a luat act de transformarea cererii în constatare negativă în cerere în realizare având ca obiect rectificare CF şi radiere drept în temeiul art. 34 din Legea 115/1938

Împotriva Sentinţei civile nr. 3000 din 28.11.2016 şi împotriva încheierii din 3.10.2016 pronunţate de Tribunalul Timiş a formulat apel pârâta reclamantă reconvenţională SC B. SRL.

De asemenea, împotriva Sentinţei nr. 3000 din 28.11.2016 au formulat apel reclamanta pârâtă SC A. SA şi pârâtul Statul Român prin Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara.

Prin Decizia nr. 10/23 ianuarie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul formulat de pârâta-reclamantă SC B. SRL. A admis apelurile formulate de reclamanta-pârâtă SC A. SA şi de pârâtul Statul Român prin Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara.

A schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea principală formulată de reclamanta SC A. SA şi cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC B. SRL Timişoara.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta-pârâtă SC A. SA şi pârâta-reclamantă SC B. SRL.

1) Reclamanta-pârâtă SC A. SA a susţinut nelegalitatea soluţiei din apel sub următoarele aspecte:

- Decizia a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) respectiv, a dispoziţiilor art. 33 şi 34 din Legea nr. 7/1996 şi a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în ce priveşte dispoziţiile invocate din Legea nr. 7/1996, ele permit oricărei persoane interesate să ceară rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă prin hotărâre definitivă şi irevocabilă s-a stabilit că actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu a fost valabil.

Or, în speţă, efectele actului în baza căruia s-a efectuat înscrierea în cartea funciară au încetat din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti irevocabile ce a avut ca obiect excepţia de nelegalitate, aşa încât se impune restabilirea dreptului de proprietate publică al Municipiului Timişoara şi revenirea la situaţia anterioară de carte funciară prin înscrierea dreptului de proprietate al statului.

Teza instanţei de apel potrivit căreia hotărârea prin care s-a constatat nelegalitatea poziţiei nr. 3393 din Anexa 2 a H.G. nr. 1016/2005 nu poate sta la baza rectificării înscrierii nelegale este lipsită de fundament întrucât constatarea nelegalităţii unui act administrativ echivalează cu nevalabilitatea lui, nefiind necesar să se dispună în mod expres anularea pentru a se radia un drept înscris în baza unui act nelegal.

De asemenea, instanţa a făcut o aplicare greşită a art. 4 din Legea nr. 554/2004, interpretând eronat consecinţele admiterii excepţiei de nelegalitate, în sensul că acestea şi-ar produce efectele doar în dosarul în care a fost pronunţată respectiva hotărâre, ignorând în felul acesta efectele produse de constatarea nelegalităţii actului administrativ în cartea funciară în care a fost înscris.

- A valida teza instanţei de apel ar echivala cu lipsirea de eficienţă juridică a Sentinţei nr. 381/2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, irevocabilă prin Decizia nr. 2381/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a admis excepţia de nelegalitate.

Totodată, prin aceste hotărâri s-a recunoscut interesul legitim al reclamantei de a beneficia de procedura H.G. nr. 834/1991.

De asemenea, dreptul de administrare al societăţii reclamante a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, care se bucură de putere de lucru judecat, inclusiv prin decizia recurată, ca urmare a respingerii cererii reconvenţionale a SC B. SRL.

Motivarea instanţei de apel potrivit căreia efectele admiterii excepţiei de nelegalitate constau doar în înlăturarea actului administrativ nelegal din cauza în care s-a pronunţat hotărârea este excesivă şi nelegală, golind de conţinut interesul legitim al societăţii de a beneficia de prevederile H.G. nr. 834/1991.

- În ce priveşte soluţia instanţei de apel, de respingere a cererii reconvenţionale a SC B., referitoare la radierea dreptului de administrare al SC A., aceasta este legală întrucât s-a întemeiat pe efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti menţionate în cuprinsul considerentelor.

2) Recursul pârâtei-reclamante SC B. SRL a vizat următoarele aspecte:

- Soluţia de admitere a apelului declarat de SC A. atrage incidenţa motivelor de recurs prev. de art. 488 pct. 1, 5 şi 7 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a respins cererea reconvenţională fără a o mai judeca pe fond, reţinând efectul pozitiv al lucrului judecat prin Sentinţa nr. 2053/30.01.2012 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin Decizia nr. 883/5.12.2012 a Tribunalului Timiş şi irevocabilă prin Decizia nr. 444/20.03.2013 a Curţii de Apel Timişoara.

Aceasta în condiţiile în care aceeaşi apărare a SC A., vizând acelaşi efect pozitiv al lucrului judecat, fusese respinsă în baza altor două hotărâri judecătoreşti: respectiv, Sentinţa nr. 10582/18.10.2016 a Judecătoriei Timişoara (definitivă prin Decizia civilă nr. 669/A/11.05.2017 a Tribunalului Timiş) şi Sentinţa civilă nr. 963/1.02.2017 a Judecătoriei Timişoara (definitivă prin Decizia nr. 1122/4.10.2017 a Tribunalului Timiş).

- De asemenea, instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al Sentinţei nr. 381/2010 a Curţii de Apel Timişoara, apreciind că acesta se impune deoarece "Decizia civilă nr. 444/20.03.2013 a Curţii de Apel Timişoara a respectat, la rândul său, puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 381/2010 în privinţa interesului legitim al SC A. SA de a beneficia de prevederile H.G. nr. 834/1991".

Or, admiţând această apărare, de valorificare a efectului pozitiv al lucrului judecat al Sentinţei nr. 381/2010, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 669/2017 a Tribunalului Timiş, din ale cărei considerente rezultă că "Sentinţa nr. 381/2010 nu a tranşat pe fond existenţa sau inexistenţa dreptului de administrare asupra terenului în favoarea A.".

- Instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat al Sentinţei civile nr. 8194/1993 pronunţată de Judecătoria Timişoara, fără să analizeze apărările expuse de SC B. pentru termenul de judecată din 17 ianuarie 2018, cu toate că sunt consemnate în practicaua deciziei.

Întrucât aceste apărări aveau caracter hotărâtor în cauză, în combaterea autorităţii pozitive a lucrului judecat în ce priveşte Sentinţa nr. 8194/1993, prin ignorarea lor de către instanţa de apel s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, fiind incident astfel motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- Totodată, reţinerea unei autorităţi pozitive a lucrului judecat al unor hotărâri judecătoreşti de care s-a prevalat SC A. SA, cu ignorarea respingerii definitive a respectivelor hotărâri în cadrul altor procese, purtate între aceleaşi părţi, atrage incidenţa motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., referitor la casarea hotărârii atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

De asemenea, faptul că instanţa de apel se raportează exclusiv la probele administrate de SC A., fără să ia în considerare probele administrate de SC B., duce la concluzia că a fost încălcat şi principiul egalităţii părţilor, consacrat de art. 8 C. proc. civ.

- Deliberarea şi pronunţarea hotărârii s-au făcut şi cu încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la art. 399 C. proc. civ. şi la principiile consacrate de art. 6, 13 şi 14 C. proc. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că instanţa de apel nu a comunicat părţilor chestiunile rămase în divergenţă, menţiunea din încheierea de şedinţă referitoare la faptul că "divergenţa poartă asupra apelurilor declarate în cauză" fiind pur formală.

Împrejurarea că deliberarea s-a făcut asupra tuturor apelurilor în complet de divergenţă, respectiv într-un complet alcătuit din trei judecători, face ca instanţa să nu fi fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, raportat la art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

- Soluţia de respingere a apelului declarat de SC B. SRL atrage incidenţa motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că acesta a fost respins fără a fi analizat în substanţa sa, prin simpla reţinere a efectului pozitiv al unor hotărâri.

Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte, în majoritate, constată următoarele:

1) Recursul reclamantei-pârâte SC A. SA are caracter fondat.

Astfel, modificând în parte sentinţa de primă instanţă şi respingând cererea de radiere a dreptului de proprietate publică al Municipiului Timişoara, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi recunoscute efectele hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nelegalitatea poziţiei nr. 3393 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1016/2005 (act în baza căruia se realizase înscrierea dreptului de proprietate publică în cartea funciară) întrucât s-ar opune dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

O astfel de statuare a instanţei de apel este eronată, rezultat al confuziei între modalitatea în care se produc efectele unei hotărâri judecătoreşti, indiferent de jurisdicţia care a pronunţat-o, şi regimul invocării unei excepţii de nelegalitate a actului administrativ cu caracter individual.

Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocate de instanţa de apel în justificarea producerii efectelor hotărârilor judecătoreşti (Sentinţa civilă nr. 381/15.09.2010 a Curţii de Apel Timişoara, irevocabilă prin Decizia nr. 2381/28.04.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal) doar în dosarul în care au fost pronunţate, nu pot susţine un asemenea raţionament, deoarece obiectul de reglementare al acestora nu vizează efectele cu care este înzestrată o hotărâre şi modalitatea în care se repercutează într-o altă judecată, ci regimul juridic al invocării şi admiterii excepţiei de nelegalitate în cadrul unui proces.

În acest sens, prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, statuează că: "în cazul în care s-a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată".

Înlăturarea din judecată a actului declarat nelegal, ca efect direct al invocării şi admiterii excepţiei, nu poate avea semnificaţia că respectivul act va fi considerat ca emis cu încălcarea legii doar în cadrul dosarului în care s-a invocat excepţia şi valabil în orice alte judecăţi ulterioare.

Aceasta întrucât o hotărâre care definitivează un litigiu, indiferent că vizează fondul procesului, o excepţie procesuală ori alt incident este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, conform art. 430 C. proc. civ., ce reprezintă dreptul comun în materie.

Concluzia se impune cu evidenţă, faţă de prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte".

Or, în speţă, nu este vorba despre valorificarea unui raport de putere publică având un anumit specific, ci de producerea efectelor hotărârii judecătoreşti, care trebuie să fie aceleaşi, indiferent de jurisdicţia căreia îi aparţine.

Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu instituie o derogare a efectelor hotărârii pronunţate în materia nelegalităţii unui act administrativ cu caracter individual pentru ca, aplicându-se norma specială, să fie înlăturat de la aplicabilitate dreptul comun.

În acest context legal, a susţine că efectele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile care statuează asupra nelegalităţii unui act administrativ sunt limitate la cadrul procesual al judecăţii în care s-a invocat excepţia de nelegalitate, înseamnă nesocotirea flagrantă a autorităţii lucrului judecat.

Raţiunea reglementării acestui efect al hotărârii judecătoreşti a fost de a asigura stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice prin imposibilitatea contestării a ceea ce s-a statuat deja jurisdicţional. Această instituţie depăşeşte sfera intereselor private, vizând ordinea publică, şi de aceea nu este la îndemâna părţilor să nu invoce hotărârea anterioară, după cum nu există nici posibilitatea noii instanţe învestite de a nesocoti lucrul judecat anterior.

La fundamentul autorităţii de lucru judecat se situează aşadar, ideea de imutabilitate a actului jurisdicţional, prin care, în cadrul unei proceduri contradictorii, cu respectarea dreptului de apărare, s-a verificat şi tranşat o chestiune litigioasă.

Atunci când autoritatea de lucru judecat se manifestă prin efectul său pozitiv (ca în speţă), cea de-a doua instanţă trebuie să ţină seama de cele statuate anterior.

Fără respectul datorat principiului autorităţii de lucru judecat, hotărârile n-ar avea nicio utilitate practică, ele nu ar pune capăt proceselor, de vreme ce un drept câştigat cu ocazia unei judecăţi ar putea fi contestat şi contrazis printr-o hotărâre ulterioară, ceea ce ar însemna ca în circuitul civil şi în relaţiile sociale să nu existe nicio ordine sau stabilitate întrucât litigiile ar putea fi reluate la nesfârşit.

Numai în situaţii excepţionale o hotărâre nu este înzestrată cu efectul autorităţii de lucru judecat, fie pentru că nu tranşează propriu-zis un litigiu (cum este cea în materie necontencioasă sau care pune capăt unei judecăţi pe baza înţelegerii ori manifestării unui act de dispoziţie al părţii), fie pentru că este pronunţată în considerarea unor împrejurări prezente, supuse modificărilor (cererile de ordonanţă preşedinţială, măsurile asigurătorii), când lucrul judecat este susceptibil de revizuire dacă se schimbă circumstanţele avute în vedere la data pronunţării hotărârii.

Or, constatarea nelegalităţii unui act administrativ cu caracter individual nu este subsumabilă unor asemenea ipoteze. Statuarea instanţei, în urma verificărilor jurisdicţionale efectuate, cu privire la modalitatea în care a fost sau nu respectată legea la data emiterii actului respectiv nu poate avea un caracter temporar sau provizoriu.

În speţă, recunoscând acest efect, al autorităţii lucrului judecat, doar în cadrul procesului în care s-a invocat excepţia de nelegalitate, instanţa de apel transformă hotărârea anterioară într-una pro tempore, limitată în timp, ieşind din cadrul legal care nu permite înlăturarea efectelor autorităţii de lucru judecat.

Un act administrativ asupra căruia a intervenit controlul jurisdicţional, stabilindu-i-se viciul de nelegalitate, nu poate fi considerat nevalabil doar în interiorul procesului în care s-a invocat excepţia, fără a se opune această situaţie tranşată judiciar în orice altă jurisdicţie ulterioară.

Astfel, un act administrativ declarat nelegal nu va putea fi considerat valid într-o judecată ulterioară a aceloraşi părţi, indiferent în faţa cărei jurisdicţii s-ar desfăşura, întrucât pe acest aspect litigios puterea jurisdicţională s-a epuizat şi nu mai poate fi adus în dezbaterea judiciară, opunându-se autoritatea de lucru judecat.

Ca urmare, procedând la admiterea apelului pârâtei şi la schimbarea sentinţei cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei pe motiv că aceasta a solicitat rectificarea de carte funciară, fără să fi obţinut anularea actului administrativ, iar nelegalitatea invocată şi constatată anterior nu se opune noii judecăţi, instanţa de apel realizează un raţionament eronat.

Pe de o parte, neagă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care permite oricăreia dintre părţi să opună lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Pe de altă parte, considerând că rectificarea de carte funciară poate să aibă la bază numai anularea unui act (din care ar decurge restabilirea situaţiei anterioare), ignoră dispoziţiile art. 34 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 7/1996, care permit oricărei persoane interesate să ceară rectificarea înscrierilor de carte funciară atunci când printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă s-a constatat că "înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valid".

Or, constatarea nelegalităţii unui act înseamnă tocmai lipsirea de efecte a acestuia pentru că a fost emis cu nesocotirea prescripţiilor legale şi deci, o înscriere de carte funciară care are la bază un astfel de act nu poate fi considerat valabilă în sensul textului legal anterior menţionat.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de SC A. SA a fost găsit întemeiat şi în baza art. 488 alin. (1) şi (8) C. proc. civ., art. 497 C. proc. civ., va fi admis şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

La reluarea judecăţii, vor fi avute în vedere dezlegările date prin prezenta decizie aspectelor de drept referitoare la modalitatea în care se produce efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, respectiv, asupra modalităţii în care se repercutează statuările irevocabile ale jurisdicţiei administrative asupra judecăţii deduse ulterior în faţa instanţei civile.

2) Recursul pârâtei-reclamante SC B. SRL deduce judecăţii critici care au caracter fondat doar sub aspectul modalităţii în care decizia atacată a valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al Sentinţei nr. 381/2010, irevocabilă prin Decizia nr. 2381/2010.

Astfel, instanţa de apel, în mod contradictoriu, contestându-şi propriile statuări în legătură cu negarea efectului pozitiv al lucrului judecat dedus din Sentinţa nr. 381/2010, irevocabilă, dă eficienţă, în acelaşi timp, şi valorifică acest efect pozitiv, atunci când face trimitere la judecata finalizată prin Decizia nr. 444/R/20.03.2013 a Curţii de Apel Timişoara (prin care s-a respins acţiunea Municipiului Timişoara privind constatarea nulităţii absolute a dreptului de administrare al SC A.), judecată care se sprijină şi valorifică tocmai statuările irevocabile ale Sentinţei nr. 381/2010, în legătură cu nelegalitatea poziţiei nr. 3393 din Anexa 2 a H.G. nr. 1016/2005.

Pe acest aspect, se reţine în mod expres în considerentele deciziei din apel atacate prin prezentul recurs, că este incident art. 431 C. proc. civ., cu reglementarea dată de acesta efectului pozitiv al lucrului judecat şi că din acest punct de vedere, modalitatea de tranşare a litigiului vizând nelegalitatea poziţiei din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1016/2005, referitoare la dreptul de proprietate publică al Municipiului Timişoara asupra imobilului în litigiu, se impune noii judecăţi statuarea instanţei anterioare, deoarece "chiar dacă soluţia a fost bazată pe o excepţie procesuală, sprijinindu-se pe un considerent înzestrat cu autoritate de lucru judecat, se impune ca atare în litigiile ulterioare".

Rezultă că în mod contradictoriu, în analiza cererii principale, instanţa neagă efectul pozitiv al lucrului judecat - cu motivarea că el s-ar limita la judecata în care s-a invocat excepţia de nelegalitate - pentru ca apoi, analizând cererea incidentală (cererea reconvenţională a SC B. SRL) să recunoască şi să dea eficienţă acestui efect pozitiv.

Or, astfel de considerente ce se exclud reciproc, pentru că instanţa, afirmând un lucru, nu poate să-l nege în acelaşi timp (opunându-se argumentul de interpretare logică qui dicit de uno negat de altero) nu pot fundamenta soluţia adoptată, atrăgând, pe acest aspect, soluţia de casare cu trimitere, la fel ca în cazul recursului reclamantei, care a pus în discuţie, chiar dacă dintr-o altă perspectivă, modalitatea în care se produc efectele autorităţii de lucru judecat în privinţa Sentinţei nr. 381/2010.

- Critica referitoare la respingerea apelului pârâtei "fără a fi analizat în substanţa sa", ca urmare a recunoaşterii efectului pozitiv al altor hotărâri, va fi avută în vedere, de asemenea, la reluarea judecăţii, în funcţie de soluţia ce va fi dată celorlalte aspecte care trebuie reevaluate. Se va ţine seama totodată, de faptul că, de principiu, o cerere incidentală, cum este cererea reconvenţională, poate avea, în mod necesar, soluţia determinată de cea pe care o primeşte cererea principală (pentru că a admite existenţa dreptului afirmat pe cale principală înseamnă, în mod necesar, a nu accepta inexistenţa aceluiaşi drept, aşa cum se susţine prin cererea reconvenţională).

- Celelalte critici formulate de către pârâta-reclamantă au caracter nefondat.

Astfel, este eronată susţinerea recurentei conform căreia instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al Sentinţei nr. 2053/30.01.2012 a Judecătoriei Timişoara (definitivă prin Decizia nr. 883/A/5.12.2012 a Tribunalului Timiş şi irevocabilă prin Decizia nr. 444/20.03.2013 a Curţii de Apel Timişoara), deşi prin alte două hotărâri irevocabile - Decizia nr. 669/A/11.05.2017 şi Decizia nr. 1122/4.10.2017 ale Tribunalului Timiş - a fost respinsă "excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de respectivele hotărâri", reţinându-se totodată, că "nu se pune problema puterii de lucru judecat a acestora, deoarece obiectul judecăţii este diferit, iar cauza nu a fost soluţionată pe fond, ci pe excepţie".

Aceasta, întrucât în recunoaşterea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat este irelevantă împrejurarea că hotărârea de care se prevalează partea a tranşat litigiul prin reţinerea unei excepţii, dacă a făcut-o de aşa manieră încât aspectul respectiv nu mai poate fi reevaluat jurisdicţional (în sensul că judecata nu s-a realizat în considerarea unor împrejurări temporare, care să fi fost modificate ulterior).

Este şi cazul din speţă întrucât judecata acţiunii privind constatarea încetării dreptului de administrare operativă al SC A. (asupra terenului din c.f. nr. x Timişoara, nr. top x, 181/2/2, pe care se află Complexul hotelier B.), prin hotărârile cărora le-a recunoscut efectul pozitiv al lucrului judecat decizia ce face obiectul prezentului recurs a avut în vedere împrejurări de fapt şi de drept nemodificate ulterior pentru a se afirma posibilitatea unei reevaluări jurisdicţionale (şi a li se nega autoritatea de lucru judecat).

În acelaşi timp, dată fiind legătura între chestiunea litigioasă dezlegată anterior (într-o acţiune care solicita să se constate încetarea dreptului de administrare operativă al societăţii A. şi radierea acestuia din cartea funciară) şi ceea ce s-a dedus judecăţii ulterior, în prezenta cauză (prin cererea reconvenţională a SC B. SRL solicitându-se radierea dreptului de administrare înscris în favoarea SC A. asupra aceluiaşi imobil ca în litigiul anterior), instanţa de apel nu putea să ignore ce s-a tranşat cu ocazia acelei judecăţi în privinţa acestui drept de administrare disputat în ambele litigii.

- Critica ce face referire la faptul că printr-una din hotărâri (Sentinţa nr. 10582/18.10.2016, definitivă prin Decizia nr. 669/2017) a fost respinsă excepţia puterii de lucru judecat faţă de aceleaşi hotărâri şi ca atare, ele nu puteau fi valorificate nici în prezenta cauză, ignoră diferenţa care trebuie făcută între cele două forme de manifestare procesuală a efectului autorităţii de lucru judecat - respectiv, efectul negativ, sub forma excepţiei procesuale, ce presupune tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză) şi care opreşte o nouă judecată şi efectul pozitiv, care înseamnă doar o identitate de chestiune litigioasă (sub acest din urmă aspect procedându-se la valorificarea lucrului judecat anterior în prezenta cauză).

- Totodată, susţinerea că prin cele două decizii pronunţate de Tribunalul Timiş (nr. 669/2017 şi nr. 1122/2017) s-a negat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al Deciziei nr. 444/2013 a Curţii de Apel Timişoara, valorificată în schimb prin decizia supusă prezentului recurs, nu este aptă să demonstreze nelegalitatea soluţiei din apel sub acest aspect.

Modalitatea în care în alte litigii, având alte obiecte (respectiv, plângeri de carte funciară desfăşurate în procedură necontencioasă) s-a valorificat sau nu efectul pozitiv al hotărârilor menţionate nu se opune în cauză cu semnificaţia pretinsă de recurenta-pârâtă (adică, a valorizării în acelaşi sens a efectelor unei judecăţi anterioare).

Astfel, în prezenta cauză, instanţa a avut de analizat dacă, faţă de obiectul judecăţii, ceea ce s-a dezlegat deja jurisdicţional are legătură cu actuala chestiune litigioasă şi se opune aşadar, fără posibilitatea de a mai fi luat în dezbatere.

Or, sub acest aspect, Curtea de Apel a statuat corect că se impune judecăţii ceea ce a tranşat o instanţă anterioară pe aspecte care ţin de dreptul de administrare al reclamantei-pârâte, supus din nou verificării judiciare.

Aşa cum s-a arătat anterior, împrejurarea că soluţionarea cauzei s-a făcut pe baza unor excepţii procesuale este lipsită de relevanţă din punct de vedere al modalităţii în care se repercutează efectul autorităţii de lucru judecat, câtă vreme pentru reţinerea respectivelor excepţii, instanţa a trebuit să analizeze nu doar aspecte procedurale, formale ale judecăţii, ci aspecte care ţin de raportul juridic de drept material vizând dreptul de administrare afirmat, respectiv, contestat de părţile din proces.

- Este nefondată, de asemenea, critica pârâtei conform căreia instanţa de apel n-ar fi luat în considerare apărările acesteia, aşa cum au fost consemnate in extenso în practicaua deciziei, ceea ce este de natură să încalce dreptul la un proces echitabil şi principiul egalităţii părţilor.

Contrar susţinerii pârâtei, în conţinutul deciziei se regăseşte analiza instanţei asupra aspectelor consemnate în încheierea de dezbateri din 17.01.2018 (iar nu în practicaua deciziei, cum eronat se susţine, întrucât pronunţarea hotărârii a fost amânată la 23.01.2018) şi care au vizat, în esenţă, faptul că hotărârile de care s-a prevalat reclamanta (cu trimitere punctuală şi la Sentinţa nr. 8194/1993 a Judecătoriei Timişoara, definitivă şi irevocabilă) nu s-ar bucura de efectul autorităţii de lucru judecat şi că în mod greşit a fost calificată modificarea cererii reconvenţionale.

Împrejurarea că instanţa nu a îmbrăţişat punctul de vedere al apelantei-pârâte nu înseamnă o încălcare a principiilor de desfăşurare a procesului civil referitoare la respectarea dreptului de apărare şi la egalitatea părţilor.

- În ce priveşte Sentinţa nr. 8194/1993 a Judecătoriei Timişoara (definitivă prin Decizia nr. 1762/1993 a Tribunalului Timiş, irevocabilă prin Decizia nr. 1066/1994 a Curţii de Apel Timişoara), instanţa de apel, contrar susţinerilor recurentei, a valorificat în mod corect rezultatul acestor judecăţi - desfăşurate între părţi care se regăsesc şi în prezenta cauză - în legătură cu modalitatea în care este evidenţiat imobilul, teren în suprafaţă de 9250 mp şi complex hotelier, în cartea funciară nr. x, nr. top x, 181/2/2, respectiv, cu menţionarea dreptului de proprietate al Statului Român şi a dreptului de administrare al SC C. SA (antecesoarea reclamantei A.).

Relevanţa acestor statuări în prezenta cauză, prin efectul pozitiv al lucrului judecat, a fost recunoscută în mod corect, în condiţiile în care pârâta SC B. SRL, prin cererea reconvenţională promovată în prezentul proces, a afirmat că nu a existat niciun act prin care SC C. SA să fi dobândit dreptul de administrare asupra terenului, deşi în litigiul anterior menţionat, desfăşurat şi în prezenţa acestei părţi, s-a statuat contrariul, pe baza evidenţelor de carte funciară (de altfel, în procesul anterior, SC B. SRL a avut calitatea de intervenient accesoriu în favoarea SC C. SA, sprijinind apărarea acesteia).

Afirmaţia recurentei, conform căreia ar fi lipsite de relevanţă juridică aceste hotărâri deoarece n-au privit şi dreptul de administrare al antecesoarei reclamantei asupra terenului, este eronată, fiind contrazisă de considerentele acestora, redate ca atare prin decizia din apel, care justifică de ce, raportat la obiectul judecăţii din acel dosar şi la obiectul cererii reconvenţionale, care vizează radierea dreptului de administrare operativă asupra terenului de sub complexul hotelier, se impun a fi reţinute statuările anterioare.

- Nu poate fi primită nici susţinerea nelegalităţii soluţiei pe motiv că ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 399 alin. (2) C. proc. civ. întrucât instanţa, "constituită în complet de divergenţă, nu a comunicat chestiunile rămase în divergenţă".

Conform încheierii de şedinţă din 29.09.2017, s-a consemnat că divergenţa poartă "asupra apelurilor declarate în cauză", ceea ce corespunde exigenţelor legale.

Aşa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 399 alin. (5) C. proc. civ., divergenţa poate privi soluţia ce trebuie dată întregii cauze sau numai anumite chestiuni.

Or, în speţă, fiecare parte având, deopotrivă, calitatea de reclamant şi pârât, criticile deduse judecăţii printr-o cerere de apel au negat poziţia procesuală exprimată prin cealaltă cerere de apel, astfel încât, în mod necesar, divergenţa a apărut în legătură cu soluţionarea întregii cauze, ceea ce a justificat menţiunea din încheiere în sensul că divergenţa priveşte ambele apeluri declarate.

Ca atare, întreaga dezbatere asupra apelurilor, după repunerea cauzei pe rol, nu se putea desfăşura decât în prezenţa celor trei membri ai completului, constituit conform art. 398 alin. (3) C. proc. civ., fiind lipsită de fundament critica potrivit căreia ar fi fost nesocotite norme de organizare referitoare la compunerea completului în faza procesuală a apelului.

În consecinţă, conform considerentelor arătate, criticile pârâtei-reclamante au fost găsite fondate doar sub aspectul modalităţii în care, de o manieră contradictorie, instanţa de apel, în mod simultan, a valorificat şi a contestat efectele autorităţii de lucru judecat deduse din Sentinţa nr. 381/2010, irevocabilă prin Decizia nr. 2381/2010, sub acest aspect recursul urmând să fie admis, decizia casată şi cauza trimisă, conform art. 497 C. proc. civ., spre rejudecare unitară aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii, se va ţine seama, conform art. 501 C. proc. civ., de problemele de drept dezlegate în cuprinsul prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate, admite recursurile declarate de reclamanta A. SA şi de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 10 din 23 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2018.

Opinie separată a doamnei judecător D.

În opinie separată, ambele recursuri urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Recurenta reclamantă SC A. SA a criticat decizia sub aspectul încălcării art. 33 şi 34 din Legea nr. 7/1996, precum şi a interpretării şi aplicării greşite a art. 4 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte respingerea de către instanţa de apel a acţiunii principale.

Astfel, se constată că reclamanta a solicitat radierea dreptului de proprietate al Municipiului Timişoara - Domeniu Public asupra terenului în litigiu şi restabilirea situaţiei anterioare prin intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, conform încheierii 8329 din 17 aprilie 1992, mod dobândire prin lege şi a dreptului de administrare în favoarea reclamantei, ca poziţie de sine stătătoare, în rangul încheierii nr. 8329 din 17 aprilie 1992.

Înscrisul invocat ca temei al rectificării de Carte Funciară l-a constituit Sentinţa civilă nr. 381/2010 a Curţii de Apel Timişoara, irevocabilă prin Decizia nr. 2381 din 28 aprilie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2008 prin care s-a admis excepţia de nelegalitate a poziţiei nr. 3393 din anexa nr. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 1016/2005 (hotărâre în baza căreia s-a intabulat dreptul de proprietate publică al Municipiului asupra terenului în litigiu), excepţie ce fusese invocată în Dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Timiş (având ca obiect acţiunea formulată de SC A. SA în contradictoriu cu Municipiul Timişoara prin Primar, prin care s-a solicitat anularea refuzului pârâtului şi obligarea acestuia de a semna procesul-verbal de vecinătăţi, în procedura H.G. nr. 834/1991), constatându-se că este nelegală trecerea în domeniul public al Municipiului Timişoara a terenului în litigiu, întrucât nu au existat împrejurări care să determine calificarea terenului ca fiind de uz sau interes public.

Instanţa de apel a apreciat, contrar soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că excepţia de nelegalitate presupune doar constatarea nelegalităţii actului administrativ, înlăturarea lui din cauza care face obiectul dosarului nr. x/2008 şi soluţionarea acestuia fără a ţine seama de actul nelegal. Deoarece admiterea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ nu are ca efect anularea actului, s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile repunerii în situaţia anterioară ca urmare a formulării unei acţiuni ce are strict acest obiect şi care formează un proces distinct faţă de cel în care s-a invocat excepţia.

Recurenta a criticat acest raţionament, susţinând că instanţa de apel a interpretat eronat consecinţele admiterii excepţiei de nelegalitate întrucât constatarea nelegalităţii unui act administrativ echivalează cu nevalabilitatea lui, nefiind necesar să se dispună în mod expres anularea pentru a se radia un drept înscris în baza unui act nelegal. Recurenta a arătat, de asemenea, că instanţa de apel a ignorat faptul că acţiunea ce formează obiectul dosarului nr. x/2008 constă în demararea procedurii prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 834/1991, respectivul dosar reprezentând o singură etapă în vederea obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului. Susţine că a valida teza instanţei de apel ar echivala cu lipsirea de eficienţă juridică a Sentinţei civile nr. 381/2010, irevocabilă prin Decizia Înaltei Curţi nr. 2381/2011, deoarece rezultă cu evidenţă că terenul nu este proprietatea publică a Municipiului Timişoara, dându-se eficienţă principiului restabilirii situaţiei anterioare.

În opinie separată, instanţa de recurs apreciază că susţinerea recurentei reclamante este lipsită de fundament legal. Instanţa de apel a reţinut în mod corect efectele pe care admiterea unei excepţii de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual le produce asupra ordinii juridice şi a raporturilor juridice între părţi.

Astfel, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, sediul reglementării acestei instituţii juridice, prevăd fără echivoc în alin. (3) [alin. (4) în forma în vigoare la data soluţionării excepţiei], faptul că "instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată". Textul de lege menţionat reglementează, aşadar, o instituţie juridică a cărei finalitate este aceea de a lipsi de efecte, exclusiv în cauza dedusă judecăţii, actul administrativ individual de care partea adversă se prevalează în litigiul pendinte.

Acest text de lege conţine, în mod evident, o normă derogatorie atât de la efectul erga omnes pe care constatarea nevalabilităţii unui act administrativ în procedura de contencios administrativ de drept comun, care este acţiunea de anularea actului, îl produce în caz de admitere, înlăturând actul din ordinea juridică, dar şi în ceea ce priveşte efectul de relativitate şi opozabilitate pe care îl presupune o hotărâre judecătorească, potrivit normelor de procedură civilă.

Prin urmare, hotărârea care admite o excepţie de nelegalitate nu poate fi valorificată decât între părţile între care s-a pronunţat, inter partes litigantes şi doar în litigiul, privit stricto sensu, în care a fost invocată, adică numai în faţa instanţei înaintea căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate şi are un singur efect, cel prevăzut de norma specială, şi anume acela de înlăturare a actului administrativ din materialul probator al dosarului respectiv. În consecinţă, doar acea instanţă poate face vorbire în considerente despre efectele admiterii excepţiei, argumentele prin care a fost soluţionată excepţia având, pentru această instanţă, autoritate de lucru judecat.

Nu se poate considera, în aceste condiţii, că hotărârea se poate impune cu autoritate de lucru judecat, în funcţia sa pozitivă sau negativă, în alte dosare în care, chiar între aceleaşi părţi, se analizează efectele actului administrativ respectiv, în rezolvarea altor conflicte juridice.

În astfel de situaţii, nimic nu împiedică invocarea, în mod succesiv, a excepţiei de nelegalitate şi în aceste dosare distincte, câtă vreme reprezintă doar un mijloc de apărare, pentru a face actul inoperant şi în acele cauze, hotărârea anterioară putând fi utilizată ca precedent judiciar. Însă, nefiind desfiinţat pe calea unei acţiuni directe în anulare, actul administrativ nu va putea fi înlăturat din ordinea juridică şi va produce în continuare efecte, cu excepţia celor pe care ar fi putut să le producă în situaţia juridică dedusă, în mod particular, unei anume judecăţi, în cadrul căreia a fost admisă excepţia de nelegalitate.

Chiar dacă, potrivit art. 28 alin. (1), Legea nr. 554/2004 se completează cu normele C. civ. şi ale celui de procedură civilă, în această situaţie, se instituie un regim derogator de la principiile relativităţii şi opozabilităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti, motiv pentru care normele dreptului comun devin incompatibile cu prezenta procedură.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei, Sentinţa civilă nr. 381/2010 nu poate fi valorificată cu autoritate de lucru judecat în litigiul de Carte funciară, actul administrativ de înscriere în domeniul public al terenului în litigiu nefiind un act invalid care a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al municipiului ce se solicită a fi radiat.

Prin urmare menţiunea din Cartea funciară corespunde situaţiei de drept existente, astfel că pretenţiile reclamantei de restabilire a situaţiei anterioare de la nivelul anului 1992 sunt lipsite de temei legal.

În ceea ce priveşte recursul declarat de SC B. SRL acesta susţinut că, prin decizia atacată, curtea de apel a respins cererea reconvenţională fără a o judeca pe fond, reţinând greşit efectul pozitiv al lucrului judecat prin Sentinţa civilă nr. 2053/2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara, definitivă prin Decizia civilă nr. 883/A/2012 a Tribunalului Timiş şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 444/2013 a Curţii de Apel Timişoara, fără însă a observa că aceeaşi apărare, vizând pretinsul efect pozitiv al lucrului judecat fusese deja respinsă în baza a două hotărâri judecătoreşti definitive.

A mai arătat că, admiţând apărarea formulată de SC A. SA, respectiv pretinsul efect pozitiv al lucrului judecat al Sentinţei nr. 381/2010, instanţa de apel a încălcat autoritatea pozitivă a lucrului judecat a Deciziei civile nr. 669/A din 11 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/2015.

Recurenta a criticat decizia atacată şi prin prisma faptului că instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat al Sentinţei civile nr. 8194/1993 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/1992, fără să analizeze apărările sale.

Se reţine că, prin cererea reconvenţională, pârâta solicitase să se constatate inexistenţa dreptului de administrare operativă, respectiv inexistenţa dreptului de administrare al SC A. SA asupra terenului pe motiv că nu există un act prin care reclamanta să fi dobândit acest drept, sau, în subsidiar, că dreptul în discuţie s-a stins fie la 7 august 2001, odată cu transmiterea către SC B. SRL a dreptului de proprietate asupra construcţiei, fie odată cu trecerea imobilului din proprietatea Statului Român în proprietate publică a Municipiului Timişoara, în anul 2005, fiind incompatibil cu dreptul de proprietate publică al unei unităţi administrativ teritoriale.

Cererea reconvenţională a fost respinsă în apel, reţinându-se că, prin hotărâri anterioare, instanţele s-au pronunţat asupra acestei solicitări, iar împrejurările de fapt avute în vedere la momentul pronunţării lor nu s-au modificat până în prezent.

Prima hotărâre menţionată de instanţa de apel este Decizia nr. 444/2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara prin care s-a reţinut lipsa de interes actual şi prematuritatea cererilor SC B. SRL, care avea calitatea de intervenientă în acel dosar, soluţie ce se impune atâta timp cât situaţia reţinută, de nefinalizare a procedurilor în baza H.G. nr. 834/1991 de către SC A. SA, nu s-a schimbat. S-a apreciat că Decizia civilă nr. 444/2013 respectă, la rândul său, puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 381/2010 a Curţii de Apel Timişoara în privinţa interesului legitim al SC A. SA de a beneficia de prevederile H.G. nr. 834/1991.

S-au mai reţinut, în acelaşi sens, Sentinţa civilă nr. 8194/1993 a Judecătoriei Timişoara, Decizia civilă nr. 1762/1993 a Tribunalului Timiş şi Decizia civilă nr. 1066/1994 a Curţii de Apel Alba Iulia pronunţate într-o cauză având ca părţi SC B. SA, SC C. SA (antecesoarea SC A. SA), Notariatul de Stat Judeţean Timiş şi SC B. SRL (în calitate de intervenientă în favoarea pârâtei SC C. SA) prin care s-a respins solicitarea de a se dispune radierea din CF a SC C. SA cu drept de administrare operativă.

Divergenţa de opinie în soluţionarea acestui motiv de recurs vizează modalitatea în care s-a valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al Deciziei nr. 444/R din 20 martie 2013. În opinia separată, instanţa de recurs apreciază că nu poate fi reţinută o greşită aplicare în cauză a principiului autorităţii de lucru judecat, câtă vreme instanţele, în litigiile anterior menţionate, au respins o astfel de solicitare iar împrejurările factuale şi juridice nu s-au modificat. În acest sens se reţine că instanţa de apel s-a raportat, între alte hotărâri, şi la Decizia nr. 444/2013 prin care s-a constatat prematuritatea şi lipsa de interes a SC B. SRL în a formula o atare solicitare, în condiţiile în care nu a fost finalizată procedura H.G. nr. 834/1991 şi a invocat Sentinţa civilă nr. 381/2010 din perspectiva interesului corelativ al reclamantei de a continua această procedură. Prin urmare, elementul de referinţă în reţinerea autorităţii de lucru judecat îl reprezintă, în raport cu pârâta SC B. SRL, considerentul Deciziei nr. 444/2013, referitor la prematuritatea şi lipsa de interes a unei astfel de cereri, şi nu, în mod necesar, Sentinţa nr. 381/2010, care a fost valorificată în acel dosar pentru a se constata lipsa calităţii procesuale active a Municipiului Timişoara, neputându-se considera, din această perspectivă, că există o contrarietate a statuărilor deciziei atacate.

Pentru aceste motive, în acord cu soluţia majoritară cu privire la celelalte critici de recurs, ce au fost considerate lipsite de temei legal şi în limitele motivelor de recurs analizate separat, în opinie minoritară, se apreciază că recursurile se impuneau a fi respinse.

Procesat de GGC - GV