Recourse dismissed: Tort claim for energy sector contribution damages barred by three-year prescription despite interim suspension of audit measures

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 decembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2016, reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (A.N.R.E.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B. ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 60.351.214,51 RON, reţinută de auditorii Curţii de Conturi prin procesul-verbal din data de 5 ianuarie 2011 şi Decizia nr. x/2011, reprezentând neactualizarea anuală cu indicele de inflaţie, în condiţiile Legii energiei electrice nr. 13/2007, a nivelului contribuţiilor datorate de operatorii economici din sectorul energiei electrice.

Reclamanta şi-a întemeiat în drept cererea pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale.

Prin Sentinţa civilă nr. 2959 din 14 martie 2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 31 martie 2017.

Prin Sentinţa civilă nr. 1001 din 7 iulie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâţi, prin întâmpinări şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B.. Totodată, a luat act de voinţa pârâţilor, prin apărătorii lor, privind recuperarea, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 73 A din data de 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, împotriva Sentinţei civile nr. 1001 din 7 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A. şi B., având în vedere următoarele considerente:

Urmare a acţiunii de control, s-a încheiat procesul-verbal de constatare înregistrat sub nr. x din 5 ianuarie 2011 împotriva căruia Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat obiecţiuni.

Prin Adresa nr. x din 16 februarie 2011, Curtea de Conturi a comunicat instituţiei Decizia nr. 4/2011, precum şi respingerea obiecţiunilor la procesul-verbal de constatare.

Împotriva acestei decizii, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat contestaţie împotriva unui număr de 4 măsuri (pct. 1, pct. 2, pct. 6.4 şi pct. 7) din totalul celor 21 dispuse prin Decizia nr. 4/2011.

Prin Adresa nr. x din 15 aprilie 2011 a fost comunicată instituţiei încheierea nr. 2/2011, act administrativ jurisdicţional prin care Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a respins integral contestaţia Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei.

Ulterior, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, prin cererea de chemare în judecată, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011, de pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a solicitat anularea încheierii nr. 2/2011 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi corelativ cu suspendarea executării încheierii nr. 2/2011.

Prin Sentinţa civilă nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2011 a fost admisă contestaţia formulată de Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, fiind anulată încheierea nr. 2/2011 a Curţii de Conturi, au fost anulate punctele 1, 2, 6.4 şi 7 din Decizia nr. 4/2011 a Curţii de Conturi şi a fost suspendată executarea acestor acte până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze.

Urmare a recursului promovat de Curtea de Conturi a României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 7222 din 12 noiembrie 2013, a admis recursul, a modificat sentinţa atacată şi a respins acţiunea formulată de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca nefondată. Apelanta-reclamantă a formulat la data de 2 decembrie 2016 prezenta cerere de chemare în judecată împotriva intimaţilor, în calitate de persoane vinovate de producerea prejudiciului.

În primul rând, Curtea a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 în prezenta cauză, având în vedere că prejudiciul s-a produs în perioada 2007 - 2009. În acest sens, este şi decizia în interesul Legii nr. 1/17 februarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care s-a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

În al doilea rând, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 " Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", iar, conform art. 3, "Termenul prescripţiei este de 3 ani".

Curtea a constatat că prejudiciul s-a produs în perioada 2007 - 2009, fiind constatat prin procesul-verbal de constatare înregistrat sub nr. x din 5 ianuarie 2011. Din acel moment, apelanta-reclamantă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi persoana responsabilă pentru producerea acesteia.

În consecinţă, termenul de prescripţie de 3 ani de zile a început să curgă din data de 5 ianuarie 2011, data la care a fost înregistrat procesul-verbal de control la Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, acesta fiind momentul începerii curgerii termenului de prescripţie.

Curtea a constatat că, într-adevăr apelanta-reclamantă a contestat procesul-verbal de constatare înregistrat sub nr. x din 5 ianuarie 2011, însă Curtea de Conturi a respins obiecţiunile formulate cu privire la procesul-verbal de constatare prin decizia nr. x/2011. Împotriva acestei decizii, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat contestaţie care a fost respinsă prin încheierea nr. 2/2011, de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi.

Împotriva acestei încheieri a fost formulată o contestaţie, care a fost soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2011, în sensul admiterii acesteia, însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 7222 din 12 noiembrie 2013, a admis recursul declarat şi, pe fond, a respins contestaţia formulată de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei cu motivarea că, în perioada 2012 - 2013 s-a desfăşurat procedura judiciară, fiind incidente dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, care stipulează că prescripţia se întrerupe: (...) b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent (...) Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea".

Având în vedere aceste dispoziţii incidente în cauză, instanţa de apel a reţinut că plângerea formulată de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva procesului-verbal de constatare înregistrat sub nr. x din 5 ianuarie 2011 a fost respinsă pe fond, în calea de atac a recursului, motiv pentru care curgerea termenului de prescripţie nu a fost întrerupt pe perioada desfăşurării procedurii judiciare.

Astfel, termenul de prescripţie 3 ani de zile a început să curgă la data de 5 ianuarie 2011 şi s-a împlinit la data de 5 ianuarie 2014.

Curtea a constatat că Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a avut posibilitatea de a formula cererea de chemare în judecată după pronunţarea deciziei date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 12 noiembrie 2013 (când a fost respinsă contestaţia formulată).

În schimb, s-a constatat că prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată la data de 2 decembrie 2016, cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea sentinţei civile apelate, Curtea a înlăturat-o întrucât Tribunalul Bucureşti a prezentat argumentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei.

Curtea a învederat că instanţa nu trebuie să răspundă în mod detaliat tuturor argumentelor formulate, ci trebuie să răspundă în raport de obiectul pretenţiei formulate.

Curtea a constatat că instanţa a sintetizat argumentele expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi a analizat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse în dezbatere, fiind respectate astfel exigenţele unui proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pentru considerentele expuse, în conformitate cu art. 478 - 480 din C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva Sentinţei civile nr. 1001 din 7 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A. şi B..

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta-apelantă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 aprilie 2018.

Prin încheierea de şedinţă din 16 octombrie 2018, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) împotriva Deciziei civile nr. 73 din data de 30 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

S-a fixat termen de judecată a recursului la data de 20 noiembrie 2018, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cererea de recurs fiind motivată conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., motivele invocate putând fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că, în mod nelegal a reţinut atât instanţa de fond cât şi cea de apel faptul că, termenul de prescripţie de 3 ani de zile a început să curgă din data de 5 ianuarie 2011, dată la care a fost înregistrat procesul-verbal de control la Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au ignorat aspectele factuale menţionate în cadrul acţiunii care dovedesc că, până la data de 12 noiembrie 2013, cursul prescripţiei extinctive a fost întrerupt, măsurile dispuse de Curtea de Conturi fiind suspendate de instanţa de judecată. Prin urmare, ANRE nu putea întreprinde niciun demers împotriva intimaţilor.

Data de 5 ianuarie 2011, la care a fost înregistrat procesul-verbal la ANRE, nu are niciun fel de relevanţă, atâta timp cât acesta nu conţinea măsuri, ci doar nişte constatări ce au fost contestate de subscrisa la Curtea de Conturi. Aceasta din urmă, urmare obiecţiunilor ANRE, a emis Decizia nr. 4/2011, care, la rândul ei, a fost contestată la Curtea de Conturi şi, ulterior, la Curtea de Apel Bucureşti. Prin Sentinţa civilă nr. 1207 din 21 februarie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea ANRE şi a anulat măsura dispusă la pct. 1 din decizia nr. 4/2011, dispunând totodată suspendarea executării măsurii până la soluţionarea definitivă a cauzei. Acest aspect a fost ignorat atât de instanţa de fond, cât şi de cea de apel, care au apreciat că ANRE trebuia să ducă la îndeplinire măsurile Curţii de Conturi chiar şi în ipoteza existenţei unei hotărâri a instanţei care a suspendat executarea.

Instanţa de apel a făcut o interpretarea proprie a art. 16 din Decretul nr. 167/1958, adăugând practic la lege prin susţinerea potrivit căreia contestaţia formulată de Autoritate împotriva procesului-verbal de constatare înregistrat sub nr. x din 5 ianuarie 2011 a fost respinsă pe fond, în calea de atac a recursului, motiv pentru care curgerea termenului de prescripţie nu a fost întrerupt pe perioada desfăşurării procedurii judiciare, de vreme ce art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu cuprinde o asemenea prevedere, prin urmare nici instanţa de apel nu putea adăuga la textul legal.

De altfel, prin noul C. civ., la art. 2539 alin. (2) s-a prevăzut în mod expres că "Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă".

Astfel, atunci când legiuitorul a dorit să facă referire la o hotărâre definitivă, acest lucru a fost prevăzut în mod expres.

Analizând recursul formulat, în raport de motivul invocat, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta critică decizia instanţei de apel atât sub aspectul stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, cât şi sub aspectul întreruperii curgerii acestui termen.

Astfel, recurenta susţine că data de 5 ianuarie 2011, la care a fost înregistrat procesul-verbal la ANRE, nu are niciun fel de relevanţă, atâta timp cât acesta nu conţinea măsuri, ci doar constatări ce au fost contestate la Curtea de Conturi care, urmare a obiecţiunilor ANRE, a emis decizia nr. 4/2011, care, la rândul ei, a fost contestată la Curtea de Conturi şi, ulterior, la Curtea de Apel Bucureşti.

Înalta Curte observă că reclamanta solicită suma de 60.351.214,51 RON, reprezentând neactualizarea anuală cu indicele de inflaţie, în condiţiile Legii energiei electrice nr. 13/2007, a nivelului contribuţiilor datorate de operatorii economici din sectorul energiei electrice, reţinută de auditorii Curţii de Conturi prin procesul-verbal de constatare înregistrat sub nr. x din 5 ianuarie 2011 ca prejudiciu care s-a produs în perioada 2007 - 2009.

Înalta Curte apreciază că, la momentul înregistrării procesului-verbal de constatare nr. x, respectiv la data de 5 ianuarie 2011, existau toate datele în raport de care apelanta-reclamantă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi persoana responsabilă pentru producerea acesteia.

Întrucât temeiul de drept al cererii de chemare în judecată l-a constituit răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 167/1958, potrivit căruia prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Astfel fiind, este nefondată apărarea recurentei potrivit căreia prin procesul-verbal din data de 5 ianuarie 2011 nu se stabileau măsuri, ci doar nişte constatări, motiv pentru care termenul de prescripţie nu poate curge de la acel moment.

În ceea ce priveşte critica privind greşita aplicare a legii cu privire la întreruperea termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Decretul-Lege nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, însă nu este întreruptă în cazul în care s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Textul menţionat, care este preluat de art. 2539 alin. (2) din noul C. civ., stipulează fără echivoc că introducerea unei cereri de chemare în judecată, astfel cum a fost contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 4/2011, nu întrerupe cursul prescripţiei dacă respectiva contestaţie a fost respinsă.

Or, prin Decizia civilă nr. 7222 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost modificată sentinţa atacată şi a fost respinsă acţiunea formulată de ANRE, ca nefondată.

Întrucât art. 16 alin. (2) al Decretului-Lege nr. 167/1958, atunci când se referă la respingerea cererii de chemare în judecată, nu poate avea în vedere decât modul în care a fost soluţionată irevocabil cauza, rămân fără relevenţă, sub aspectul întreruperii cursului prescripţiei, soluţiile pronunţate în fazele procesuale anterioare.

Prin urmare, întrucât a fost desfiinţată soluţia primei instanţe (care a admis contestaţia, fiind anulate câteva puncte ale deciziei nr. 4/2011 a Curţii de Conturi şi a suspendat executarea încheierii nr. 2/2011 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi), măsurile dispuse în dispozitivul acesteia nu au întrerupt cursul prescripţiei.

Ca atare, este nefondată susţinerea recurentei potrivit căreia, în mod greşit instanţa de fond, cât şi de cea de apel, au apreciat că ANRE trebuia să ducă la îndeplinire măsurile Curţii de Conturi chiar şi în ipoteza existenţei unei hotărâri a instanţei prin care s-a suspendat executarea, deşi ANRE nu putea întreprinde niciun demers împotriva intimaţilor.

Faţă de conţinutul explicit al art. 16 alin. (2) al Decretului-Lege nr. 167/1958, care enumeră limitativ ipotezele în care nu intervine întreruperea cursului prescripţiei, nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel a realizat o interpretare proprie a art. 16 din Decretul nr. 167/1958, adăugând la lege.

Constatând că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a art. 8 şi 16 din Decretul-Lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat nu este incident, astfel încât, în aplicarea art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva Deciziei civile nr. 73 A din data de 30 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - MM