Defamation via social media: quashed and remanded for adequate moral damages and public apologies

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată la 14 aprilie 2016, reclamantul A., a solicitat instanţei - în contradictoriu cu B. să dispună obligarea pârâtului, la plata unor daune morale în cuantum de 250.000 euro, echivalentul în RON, pentru lezarea demnităţii, onoarei, reputaţiei, imaginii şi vieţii sale de familie, ca urmare a postării în reţeaua publică de socializare "C.", a unor comentarii calomnioase, expuse în spaţiul ştirilor "on line", care i-au încălcat drepturi protejate atât de Constituţia României şi de C. civ. cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Tot astfel, reclamantul a mai solicitat să fie obligat pârâtul de a publica pe cheltuiala sa, hotărârea ce se va pronunţa în cauză şi de a prezenta scuze publice pe portalul de ştiri "psnews.ro" şi la postul public de televiziune.

Investit în primă instanţă, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, prin Sentinţa nr. 2795 din 1 noiembrie 2016, a respins acţiunea, reţinând că afirmaţiile formulate de pârât, la adresa reclamantului, nu au încălcat justul echilibru între dreptul la liberă exprimare şi dreptul la apărarea demnităţii şi imaginii.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă care, prin Decizia nr. 980/A din 6 noiembrie 2017, a schimbat sentinţa şi admiţând în parte acţiunea, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 1 leu, daune morale către reclamant.

A respins în rest acţiunea.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, atât reclamantul A., cât şi pârâtul B..

În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, din C. proc. civ., reclamantul critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:

- instanţa de control judiciar, deşi a reţinut corect că reclamantului i s-a produs un prejudiciu de imagine şi reputaţie, a stabilit că reparaţia acestuia trebuia făcută în mod simbolic, cu suma de 1 leu, în raport de împrejurarea că cel lezat deţine o funcţie publică ce implică exercitarea acesteia la standarde de legalitate şi moralitate.

Or, această evaluare, aruncă în derizoriu însăşi concluzia privind producerea unor consecinţe negative în plan moral reclamantului, considerentele hotărârii neputând avea faţă de suma "ridicolă" reţinută pentru acoperirea prejudiciului, impactul scontat printre membrii comunităţii din care face parte cel în cauză, aceştia putând considera că "imaginea şi reputaţia reclamantului valorează doar 1 leu" aşa cum a apreciat instanţa de apel.

- s-a reţinut greşit că pârâtul nu poate fi obligat să îşi ceară scuze în mod public şi să publice hotărârea pronunţată, pe site-ul psnews.ro şi la postul naţional de televiziune, cu ignorarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 148/2000, "privind publicitatea", şi a art. 15 lit. e) şi g) din Legea nr. 41/1994, "privind organizarea Societăţii române de radio şi televiziune".

Astfel, se arată, obligaţia (dacă acţiunea ar fi fost primită în totalitate) era impusă în mod direct pârâtului, iar nu postului public de televiziune, diligenţele privind semnarea unui contract de prestări servicii prin care să fi fost publicate scuzele pârâtului, urmând a fi fost făcute de către acesta.

Aceleaşi diligenţe ar fi urmat să fie făcute şi în cazul site-ului de ştiri psnews.ro, în baza unui contract de prestări servicii încheiat între pârât şi reprezentanţii respectivului site de ştiri.

Doar în acest fel, hotărârea şi scuzele ar fi putut fi aduse la cunoştinţa publicului, ca obligaţie impusă strict pârâtului.

În recursul incident formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 491 din C. proc. civ. pârâtul B., critică decizia dată în apel, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod, susţinând că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material şi respectiv a prevederilor din normele europene, în speţă art. 10 din CEDO.

Astfel, se arată, orice persoană are dreptul la liberă exprimare, drept fundamental ce cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi "fără a ţine seama de frontiere".

Invocând practica instanţei europene (se face trimitere la cauzele Handyside contra Regatului Unit şi Lingens contra Austriei) se susţine că CEDO a acordat "o poziţie privilegiată" liberei discutări a subiectelor de interes general, atunci când libertatea de exprimare intră în conflict cu alte subiecte pe care statul le poate proteja.

Potrivit Curţii, se arată, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul "judecăţilor de valoare" nu este susceptibil de a fi dovedit.

Atunci când afirmaţiile unui ziarist au caracterul unor judecăţi de valoare, acestea sunt protejate de articolul 10 din Convenţie, cu condiţia ca ele să se bazeze pe nişte fapte sau să fie susţinute de o argumentare logică a autorului lor.

Tot instanţa europeană a mai precizat, că limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul unui om politic, vizat în calitatea sa de persoană publică, decât în cazul unui simplu particular, întrucât omul politic se expune, în mod voit şi conştient, unui control atent al faptelor şi gesturilor sale (mai ales atunci când face declaraţii sau desfăşoară activităţi publice care se pretează la critică) control ce este exercitat atât de ziarişti cât şi de cetăţeni.

Ca atare, se conchide, libertatea jurnalistică include posibilitatea recurgerii la o doză de exagerare sau chiar de provocare, atunci când disputa se păstrează în zona politică, limitarea discursului în acest caz, neputând fi admisă.

Recursul incident formulat de către pârât se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în timp ce recursul reclamantului urmează a se admite, în limitele şi pentru considerentele ce succed.

Pornind de la circumstanţele particulare ale cauzei de faţă, se impune a se analiza, pentru a răspunde motivelor invocate, în ambele recursuri, în ce măsură libertatea de exprimare a ziaristului şi de informare a publicului - garantată de art. 10 din C.E.D.O. - vine în contradicţie cu art. 8 al Convenţiei, care reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

Ca atare, trebuie examinat dacă a existat un echilibru între dreptul la informare şi libertatea de expresie, pe de o parte, şi dreptul la reputaţie, pe de altă parte, toate garantate de C.E.D.O., pentru a putea stabili dacă, prin postarea textelor incriminate, ziaristul s-a situat în afara limitelor protecţiei oferite de art. 10 din Convenţie.

Potrivit art. 10, paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

Paragraful 2 al normei convenţionale, prevede că exercitarea acestor libertăţi - ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi - poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Ca atare, dreptul garantat de art. 10 din Convenţia Europeană, nu este unul absolut, paragraful 2 al textului mai sus menţionat, permiţând restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim.

Dar, dacă libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate - în adevăr - să fie exercitată abuziv, limitarea acesteia în scopul protejării "reputaţiei şi drepturilor altuia" trebuie făcută doar în cazuri concrete, în condiţiile unei atente circumstanţieri a afirmaţiilor făcute faţă de adevărul obiectiv.

Ceea ce trebuie examinat în astfel de situaţii este dacă ingerinţa în litigiu, corespunde unei "necesităţi sociale imperioase" şi - cu referire la marja de apreciere de care se bucură statele contractante - dacă eventuala restricţie adusă libertăţii de exprimare este "proporţională cu scopul legitim urmărit" iar motivele invocate, sunt relevante şi suficiente (a se vedea cauzele Perna împotriva Italiei şi Cumpănă şi D. împotriva României).

În speţă, aşa cum corect s-a concluzionat prin decizia atacată, textele încriminate nu se referau la o temă de interes general şi actual pentru societatea românească, nefiind menite să promoveze o dezbatere publică, ci doar să se exprime ofensator şi calomnios la adresa unei alte persoane, pârâtul în calitatea sa de deputat în Parlamentul României, încălcând astfel şi prevederile art. 14 din Legea nr. 96/2006 care, îi interziceau folosirea de expresii ori cuvinte injurioase, ofensatorii sau calomnioase, la adresa altor persoane, indiferent de calitatea acestora de persoane publice sau private.

Astfel, chiar dacă limitele criticii acceptabile sunt, potrivit practicii instanţei europene, mai largi cu privire la politicieni, libertatea de exprimare nu se poate situa în afara unei baze factuale, fondată pe informaţii reale, de necontestat, în legătură cu care s-a cristalizat opinia că trebuie aduse la cunoştinţa "marelui public".

Or, chiar dacă strecurată cu titlu de "aluzie", acuzaţia de apartenenţă la un grup infracţional organizat, formulată public, la adresa unei persoane ce exercită o funcţie publică, nu poate fi considerată decât calomnioasă şi ofensatoare, în lipsa unor argumente concrete, respectiv probe relevante ori acte emanate de la organele de anchetă.

Se impune, ca atare, concluzia că prin comentariile şi insinuările calomnioase, lansate prin textele incriminate, pârâtul a încălcat normele vizând ocrotirea dreptului la cinste, onoare, bună reputaţie, demnitate şi dreptul la propria imagine.

Aceasta întrucât libertatea de exprimare, ca drept fundamental al individului (cu o aplicaţie specifică în domeniul mass-media, aşa cum s-a arătat) nu este una absolută, ea implicând unele restricţii generate de necesitatea protejării unor alte valori fundamentale.

Prin practica sa constantă, instanţa europeană a stabilit, raportat la obligaţiile ce revin jurnaliştilor, că aceştia trebuie să îşi exercite profesia cu bună credinţă, să ofere informaţii exacte şi demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

S-a decis că jurnaliştii nu pot fi scutiţi în numele rolului esenţial ce le revine pentru funcţionarea unei societăţi cu adevărat democratice, de respectarea legilor de drept comun, inclusiv a celor din materie penală.

Cât priveşte cuantificarea prejudiciului moral, aceasta nu este, în adevăr, supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se, prin apreciere, în jurisprudenţa lor, atât instanţele naţionale cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, neoperând cu criterii de evaluare prestabilite ci, judecând în echitate, după o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care trebuie stabilită întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit.

Or, este în afara oricăror controverse, că despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, iar aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, astfel încât să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit dar, să nu fie nici derizorii.

În speţă, suma de 1 leu stabilită cu titlu de daune morale, nu este de natură să acopere prejudiciul de imagine suferit de către reclamant sau să producă o reacţie favorabilă în rândul membrilor comunităţii din care face parte reclamantul şi în rândul opiniei publice, în general, în condiţiile în care nu a fost opţiunea acestuia de a solicita, prin cererea introductivă de instanţă, o reparaţie simbolică.

Nu în ultimul rând, calitatea pe care reclamantul o avea la data apariţiei textelor incriminate şi notorietatea de care se bucură acesta, sunt criterii care trebuie avute în vedere de instanţă la stabilirea cuantumului despăgubirilor care, trebuie să se constituie şi într-o sancţiune civilă de natură a determina ca, pe viitor, pârâtul să se abţină de la a lansa afirmaţii insultătoare şi calomnioase, ce se plasează în afara unei baze factuale.

Apare ca fondată şi critica formulată de reclamant cu privire la respingerea capetelor de cerere vizând obligarea pârâtului ca, pe cheltuiala proprie, să publice atât hotărârea ce se va pronunţa în cauză cât şi scuze, pe portalul de ştiri "psnews.ro" şi să le difuzeze pe postul public de televiziune "E.".

Se constată că, în legătură cu aceste cereri, hotărârea este practic nemotivată, argumentele extrem de empirice ale instanţei de control judiciar plasându-se în afara obiectului cauzei, respectiv în afara celor cerute pe calea demersului judiciar care, viza solicitarea concretă de obligare a pârâtului la prezentarea de scuze publice şi de a face demersuri în vederea publicării hotărârii ce se va pronunţa în cauză, ca o formă de reparaţie morală.

Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul reclamantului urmează a se admite cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 980/A din 6 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii, casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - MM