Enrichment without just cause for post-sale property improvements: application of three-year prescription limit and requirement for specific motivation of damage valuation

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014, la Judecătoria Focşani, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., au solicitat obligarea acestora la plata sumei de 530.520 Euro, reprezentând contravaloarea tuturor îmbunătăţirilor şi dotărilor efectuate de reclamanţi la imobilul situat în Focşani, str. x, de la stadiul "casă la roşu" la stadiul "casă la gata", instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata integrală a despăgubirilor, obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.200 Euro reprezentând contravaloarea terenului aferent construcţiei şi la plata sumei de 89.700 Euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în perioadele 11.06.2009-27.04.2011 şi 23.05.2012-01.07.2015, în care au fost evacuaţi abuziv, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, arătând că termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă de la 01.07.2008, când Sentinţa civilă nr. 1939/2007 a Judecătoriei Focşani de perfectare a convenţie de vânzare-cumpărare dintre părţi a rămas definitivă şi irevocabilă, s-a împlinit anterior introducerii cererii. Ulterior, prin notele scrise depuse la dosar, au arătat că termenul de 3 ani curge de la data pronunţării Deciziei nr. 588 din 7 iunie 2012 a Tribunalului Vrancea, prin care s-a lămurit hotărârea de perfectare a convenţiei de vânzare-cumpărare.

Prin Încheierea din 20 februarie 2015, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată, potrivit motivării cuprinse în încheierea respectivă.

La termenul din 23 martie 2017, pârâţii au reiterat aceeaşi excepţie, invocând incidenţa termenului de prescripţie de 1 an, faţă de dispoziţiile art. 1334 din C. civ. din 1864, în condiţiile în care reclamanţii-vânzători solicită complinirea preţului imobilului, termenul curgând fie de la data încheierii convenţiei, fie din momentul perfectării acesteia prin hotărârea instanţei.

Reclamanţii au solicitat decăderea pârâţilor din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei, aceasta nefiind formulată prin întâmpinare sau în procedura regularizării cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 6 aprilie 2017 instanţa a respins ca neîntemeiate, atât cererea reclamanţilor de a se constata decăderea pârâţilor din dreptul de a invoca prescripţia, cât şi excepţia prescripţiei invocată de cei din urmă, potrivit considerentelor din respectiva încheiere.

Prin Sentinţa civilă nr. 251 din 25 aprilie 2017 a Tribunalului Vrancea s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 440.034,21 RON despăgubiri civile, reprezentând îmbunătăţiri aduse imobilului din Focşani, jud. Vrancea, au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind instituire dreptului retenţie, despăgubiri civile reprezentând preţul terenului aferent şi contravaloare lipsei de folosinţă a imobilului şi au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 10.005,35 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 292 A din 20 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 251 din 25 aprilie 2017 şi a Încheierii din 26 ianuarie 2017, pronunţate de Tribunalul Vrancea şi de pârâţi împotriva Sentinţei civile nr. 251 din 25 aprilie 2017 şi a Încheierilor din 6 aprilie 2017 şi din 20 februarie 2015, pronunţate de aceeaşi instanţă.

Împotriva Deciziei nr. 292 A din data de 20 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii B. şi A., precum şi pârâţii C. şi D..

Recurenţii reclamanţi B. şi A. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susţinut următoarele:

1. Hotărârea cuprinde motive contradictorii (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), deoarece în motivarea Deciziei civile nr. 292/A din 20 decembrie 2017 se copiază aproape în întregime motivarea din Decizia civile nr. 654 din 23 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul x/2011.

De asemenea, instanţa de apel face o serie de reţineri contradictorii, deşi realitatea este cu totul alta. Evacuarea reclamanţilor făcută de pârâţii E. la 11 iunie 2009 a fost nelegală, toate actele de executare fiind anulate de instanţa de judecată. Cu toate acestea, instanţa de apel reţine că evacuarea a fost făcută de către chiriaşi în dosarul x F.. Instanţa de apel ignoră că reclamanţii au obţinut în instanţă hotărâri de reintegrare în spaţiu, prin repunerea în situaţia anterioară executării (Sentinţa nr. 425/2010, Decizia nr. 827/2010), fiind reintegraţi la 9 mai 2011.

Procesul-verbal de punere în posesie din 8 decembrie 2009 privind pe apelanţii E. a fost anulat definitiv prin Decizia nr. 667/2010, aici precizându-se că nu constituie titlu executoriu Sentinţa nr. 1939/2010.

Nu s-a reţinut că titlurile de reintegrare nu au fost anulate de nici o instanţa. Nu s-a luat în calcul faptul că, la 23 mai 2012, reclamanţii au fost evacuaţi de chiriaşi, iar la 1 iulie 2015 a încetat contractul de închiriere.

Nu s-a luat în calcul faptul că, ulterior evacuării reclamanţilor, prin hotărârile judecătoreşti, nu le este opozabil contractul de închiriere (Sentinţa nr. 8167/2011, Sentinţa penală nr. 1478/2013), nu aveau vreo obligaţie de a ţine chiriaşii. Aceştia au părăsit benevol imobilul în anul 2012, existând proces-verbal de punere în posesie.

În mod nelegal nu a fost încuviinţată o nouă expertiză şi nici nu s-a motivat de ce s-a respins aceasta cerere.

2. Sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., cu referire la Sentinţa civilă nr. 4876 din 1 octombrie 2010, dată în dosar x/2010 şi la Decizia civilă nr. 667/2010, pronunţată în dosarul x/2010 de Tribunalul Vrancea, prin care s-a statuat foarte clar faptul că reclamanta B. nu şi-a pierdut dreptul de proprietate şi nici nu şi-a dat consimţământul la vânzarea bunului proprietate devălmaşă.

3. Este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la faptul că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privind dreptul de proprietate devălmaşă a soţilor, faptul că nu se prezumă consimţământul unui soţ pentru un act de dispoziţie al celuilalt soţ şi faptul că apelanta B. nu şi-a pierdut în niciun moment dreptul de proprietate.

Recurenţii pârâţi C. şi D. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susţinut următoarele:

1. Decizia recurată nu este motivată (art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Astfel, în apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 251 din 25 aprilie 2017 a Tribunalului Vrancea pârâţii au invocat încălcarea art. 425 C. proc. civ. şi a art. 6 din Convenţie, deoarece prima instanţă nu a explicat în considerente din ce se compune suma de 440.034,21 RON la care au fost obligaţi pârâţii şi care sunt dovezile din care să rezulte efectuarea unor lucrări de către reclamanţi după data încheierii convenţiei.

În legătură cu acest motiv de apel, instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, instanţa de fond nu a menţionat lucrările efectuate şi contravaloarea acestora, că astfel au fost încălcate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţie, referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil, însă nu se impune anularea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare, revenind instanţei de apel să înlocuiască total sau parţial considerentele primei instanţe.

Cu toate acestea, instanţa de apel s-a limitat doar la aceste constatări şi, la fel ca şi prima instanţă, a omis să explice ce conţine suma de 440.034,21 RON la care au fost obligaţi pârâţii şi din ce probatorii rezultă efectuarea unor lucrări de către reclamanţi după data încheierii convenţiei.

Pe de altă parte, susţin recurenţii pârâţi, în ipoteza nemotivării de către prima instanţă, instanţa de apel nu se poate substitui acesteia şi să ofere ea motivarea, deoarece se încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

2. Decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material privind prescripţia extinctivă (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Prin Sentinţa civilă nr. 1939 din 14 mai 2007 a Judecătoriei Focşani, rămasă definitivă prin Decizia nr. 619 din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Vrancea, a fost perfectată convenţia de vânzare-cumpărare încheiată între reclamanţi şi pârâţi pentru imobilul situat în Focşani, str. x D. nr. 24,compus din casă şi suprafaţa de 500 mp teren curţi construcţii.

Prin Decizia civilă nr. 588 din 7 iunie 2012 a Tribunalului Vrancea s-a lămurit dispozitivul sentinţei în sensul că obiectul convenţiei de vânzare-cumpărare îl reprezintă imobilul format din teren şi casă la roşu, fără tencuieli interioare şi exterioare, tâmplărie, garaj, împrejmuire cu gard.

O astfel de decizie încalcă prevederile art. 2811 C. proc. civ. din 1865, deoarece în mod nelegal a fost modificată soluţia primei instanţe. Este de remarcat că această acţiune de "lămurire" a dispozitivului a fost promovată de reclamanţi la peste 4 ani de la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii de perfectare a vânzării.

Prin acţiunea prezentă a reclamanţilor se solicită contravaloarea lucrărilor la imobil, reţinute de către Tribunalul Vrancea ca nereprezentând obiectul convenţiei de vânzare cumpărare, precum şi alte îmbunătăţiri pretinse de către reclamanţi.

Acţiunea de perfectare a promisiunii de vânzare cumpărare reprezintă o vânzare atipică prin care se suplineşte consimţământul promitentului vânzător.

Acestei operaţiuni juridice i se aplică toate regulile existente la contractul de vânzare cumpărare, inclusiv art. 1334 C. civ. din 1864, care arată că acţiunea vânzătorului pentru complinirea preţului se prescrie în termen de 1 an din ziua contractului.

Aplicând regulile juridice mai sus enunţate, rezultă că de la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare (Sentinţa civilă nr. 1939 din 14 mai 2007 rămasă definitivă la data de 8 aprilie 2008) începe să curgă termenul de 1 an de zile în care reclamanţii puteau intenta prezenta acţiune.

În raport de momentul intentării acţiunii, aceasta apare ca fiind prescrisă.

Nu este lipsit de importanţă că în litigiul de perfectare reclamanţii s-au apărat în sensul inexistenţei construcţiei ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

Acţiunea reclamanţilor este prescrisă chiar şi în ipoteza în care termenul de prescripţie aplicabil ar fi cel de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă din momentul în care se naşte dreptul la acţiune.

Avându-se în vedere acţiunea anterioară de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, dreptul reclamanţilor de a intenta acţiunea în pretenţii privind lucrările care nu ar fi făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare s-a născut la momentul pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului.

În mod eronat instanţele au considerat că dreptul la acţiune curge din momentul pronunţării Deciziei civile nr. 588 din 7 iunie 2012 a Tribunalului Vrancea.

Dreptul reclamanţilor este, din punct de vedere juridic, un drept de creanţă care preexista Deciziei civile nr. 588 din 7 iunie 2012 a Tribunalului Vrancea.

În mod nelegal instanţa a dispus obligarea pârâţilor la plata sumei de 440.034,21 RON. În nici un înscris încheiat între părţi nu se face referire la împrejurarea că imobilul trebuie să fie într-un anumit stadiu.

Imobilul trebuia să fie predat în stadiul în care se găsea în momentul perfectării actului de vânzare-cumpărare.

Potrivit art. 970 C. civ. din 1864, convenţiile trebuie executate cu bună credinţă, ele obligând nu numai la ce este expres prevăzut în ele, dar la toate "urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dă obligaţiei după natura sa".

Este absurd să se pretindă că în ceea ce priveşte obiectul convenţiei de vânzare-cumpărare nu intrau împrejmuirea (gardul), acoperişul, tencuielile etc. La momentul perfectării convenţiei de vânzare cumpărare imobilul era finalizat.

Această împrejurare rezultă din contractul de închiriere din 2 martie 2000 încheiat între reclamanţi şi G., precum şi din solicitarea obţinerii avizului de la Inspectoratul Şcolar Vrancea pentru aprobarea funcţionării în imobilul din litigiu a unei grădiniţe.

Recurenţii-pârâţi au formulat întâmpinare la data de 18 aprilie 2018, invocând nulitatea recursului declarat de reclamanţi, arătând că criticile formulate sunt încadrate doar formal în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la data de 27 aprilie 2018, invocând tardivitatea recursului declarat de pârâţi şi nulitatea căii de atac pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor s-a reţinut, în ceea ce priveşte termenul de declarare şi motivare a căii de atac, prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., că decizia atacată a fost comunicată reclamanţilor şi pârâţilor la data de 30 ianuarie 2018, recursul declarat de pârâţi a fost expediat prin serviciul poştal la data de 28 februarie 2018, iar cel formulat de reclamanţi a fost expediat la data de 1 martie 2018, astfel că ambele recursuri sunt exercitate în termenul legal de 30 de zile, 2 martie 2018 fiind ultima zi a termenului.

Asupra verificării motivelor de casare, prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a constatat că recurenţii-pârâţi au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar recurenţii-reclamanţi pe cele ale art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Prin încheierea dată în camera de consiliu, în şedinţa din 11 octombrie 2018, s-au admis în principiu recursurile declarate în cauză, fiind stabilit termen la data de 15 noiembrie 2018, pentru judecarea acestora pe fond.

Examinând decizia recurată, în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine, în ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii reclamanţi B. şi A., următoarele:

1. Prima critică, susţinută de recurenţi din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, casarea unei hotărâri se poate cere atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Ipotezele în care se poate invoca nelegalitatea hotărârii, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Recurenţii reclamanţi au invocat faptul că, în motivarea deciziei recurate, au fost preluate argumente din motivarea Deciziei civile nr. 654 din 23 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul x/2011 şi că această împrejurare s-ar încadra în ipoteza motivelor contradictorii.

Această susţinere este nefondată, deoarece simpla evocare în corpul hotărârii a unor împrejurări de fapt şi argumente reţinute într-o decizie irevocabilă anterioară, pronunţată între aceleaşi părţi, într-un alt litigiu, nu presupune că motivele sunt contradictorii.

Se mai susţine, tot în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi tot sub aspectul ipotezei motivelor contradictorii, că instanţa de apel nu a avut în vedere că recurenţii reclamanţi au fost reintegraţi la 9 mai 2011, că titlurile de reintegrare nu au fost anulate de nicio instanţa, nu s-a luat în calcul faptul că, la 23 mai 2012, reclamanţii au fost evacuaţi de chiriaşi, iar la 1 iulie 2015 a încetat contractul de închiriere, nu s-a luat în calcul faptul că ulterior evacuării reclamanţilor, prin hotărâri judecătoreşti, nu le este opozabil contractul de închiriere, că nu aveau vreo obligaţie de a ţine chiriaşii şi că aceştia din urmă au părăsit benevol imobilul în anul 2012, existând proces-verbal de punere în posesie.

Toate aceste susţineri nu se pot încadra în niciuna dintre ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci reprezintă aprecieri ale recurenţilor referitoare la situaţia de fapt, care nu poate forma obiectul cenzurii în instanţa de recurs.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau, astfel cum rezultă din interpretarea art. 486 alin. (1) lit. d), printr-un memoriu separat depus înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 488 C. proc. civ.. Art. 489 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488.

În speţă, nu se pune problema nulităţii recursului, deoarece, aşa cum s-a reţinut mai sus, recurenţii au invocat o critică încadrabilă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă, nefondată. Aflându-ne în situaţia în care există alte critici care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., instanţa nu poate constata nulitatea recursului, însă, în ceea ce priveşte susţinerile neîncadrabile în textul legal, cum sunt cele invocate de recurenţii reclamanţi referitoare la modul de stabilire a situaţiei de fapt, Înalta Curte constată că acestea nu se pot examina în această etapă procesuală.

Au mai invocat recurenţii reclamanţi că, în mod nelegal, nu a fost încuviinţată o nouă expertiză şi nici nu s-a motivat de ce s-a respins aceasta cerere.

Această critică nu poate fi examinată, deoarece vizează o soluţie a instanţei de fond. Astfel, în faţa primei instanţe, reclamanţii au solicitat efectuarea unei noi expertize, cerere respinsă de tribunal prin încheierea din 26 ianuarie 2017, care, ulterior, a şi format obiect al apelului declarat de reclamanţi.

Or, în recurs, reclamanţii ar fi trebuit să formuleze critici care să aducă în dezbatere nelegalitatea deciziei din apel, prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, cu referire la încheierea prin care prima instanţă a respins cererea de efectuare a unei noi expertize.

Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurenţii mărginindu-se doar a considera ca nelegală şi nemotivată soluţia tribunalului, fără însă a arăta în ce mod raţionamentul instanţei de apel, care a respins motivat apelul declarat de reclamanţi împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017, a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

2. Invocând incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi consideră că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 4876 din 1 octombrie 2010, pronunţată în dosarul nr. x/2010 şi a Deciziei civile nr. 667/2010, pronunţată în dosarul x/2010 al Tribunalului Vrancea, prin care s-a statuat că reclamanta B. nu şi-a pierdut dreptul de proprietate şi nici nu şi-a dat consimţământul la vânzarea bunului proprietate devălmaşă.

Această critică nu a format obiectul judecăţii în apel, însă, având în vedere că ceea ce se invocă este excepţia autorităţii de lucru judecat, care, potrivit art. 432 C. proc. civ., poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar şi înaintea instanţei de recurs, Înalta Curte urmează a analiza dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a putea opera autoritatea de lucru judecat.

Mai trebuie observat că hotărârile a căror autoritate de lucru judecat se invocă sunt pronunţate în procese începute sub imperiul C. proc. civ. din 1865, nefiind aplicabile, în ceea ce priveşte efectele acestora, prevederile art. 430 din C. proc. civ. intrat în vigoare la 15 februarie 2013. În acest sens, sunt incidente normele tranzitorii cuprinse în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare".

Ca atare, în analiza excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată în cauză, trebuie pornit de la dispoziţiile art. 1201 din C. civ. din 1864, potrivit cărora:

"Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate". Textul impune, aşadar, cerinţa triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, elemente care trebuie întrunite cumulativ.

În speţă, nu există identitate de obiect şi cauză între procesul pendinte şi litigiile între aceleaşi părţi soluţionate prin hotărârile a căror autoritate de lucru judecat se invocă, deoarece în prezenta cauză se solicită obligarea pârâţilor, în calitate de proprietari, la plata contravalorii îmbunătăţirilor şi dotărilor efectuate de reclamanţi la imobil, a contravalorii terenului şi a lipsei de folosinţă, în timp ce procesul soluţionat prin Decizia civilă nr. 667/2010, pronunţată în dosarul x/2010 al Tribunalului Vrancea a avut ca obiect contestaţie la executare, iar procesul soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 4876 din 1 octombrie 2010, pronunţată în dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Focşani a avut ca obiect cererea de evacuare pe cale de ordonanţă preşedinţială.

3. În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privind dreptul de proprietate devălmaşă a soţilor, deoarece nu se prezumă consimţământul unui soţ pentru un act de dispoziţie al celuilalt soţ, iar apelanta B. nu şi-a pierdut în niciun moment dreptul de proprietate.

Înalta Curte constată că aspectul referitor la calitatea reclamantei de proprietară a imobilului a fost un argument invocat în motivele de apel formulate de reclamanţi, în cadrul criticii referitoare la soluţia dată capătului de cerere privind plata contravalorii terenului.

Cu privire la această critică, instanţa de apel a reţinut că acest capăt de cerere a fost în mod corect respins de prima instanţă, deoarece, potrivit Sentinţei civile nr. 1939/2007 a Judecătoriei Focşani, s-a perfectat antecontractul dintre părţi inclusiv în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 500 mp, iar cele statuate prin hotărârea menţionată au intrat în puterea lucrului judecat, în prezenta cauză neputând fi reanalizate înscrisurile care au stat la baza Sentinţei civile nr. 1939/2007 a Judecătoriei Focşani.

Ca atare, este inexactă susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de apel ar fi aplicat greşit normele de drept material privind dreptul de proprietate devălmaşă a soţilor, câtă vreme, instanţa de apel nu a aplicat deloc astfel de norme, reţinând puterea de lucru judecat a sentinţei anterioare.

În motivarea recursului nu se formulează critici cu privire la considerentele care au stat la baza respingerii acestui motiv de apel, iar Înalta Curte nu poate examina direct în recurs incidenţa normelor de drept material în domeniul proprietăţii devălmaşe, fiind învestită doar cu analiza legalităţii soluţiei pronunţate în apel.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii pârâţi C. şi D.:

1. Prima critică, referitoare la motivarea insuficientă a deciziei recurate, sub aspectul neidentificării lucrărilor pentru care s-a dispus obligarea pârâţilor la plata sumei de 440.034,21 RON şi a neindicării dovezilor din care rezultă efectuarea acestor lucrări, este fondată.

Aşa cum în mod corect au arătat recurenţii pârâţi, în apelul pe care l-au declarat împotriva Sentinţei civile nr. 251 din 25 aprilie 2017 a Tribunalului Vrancea au invocat încălcarea art. 425 C. proc. civ. şi a art. 6 din Convenţie, deoarece prima instanţă nu a explicat în considerente din ce se compune suma de 440.034,21 RON la care au fost obligaţi pârâţii şi care sunt dovezile din care rezultă efectuarea unor lucrări de către reclamanţi după data încheierii convenţiei.

Acest motiv de apel a fost găsit întemeiat de către instanţa de apel, care a reţinut, în mod întemeiat, că nu se impune anularea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare, urmând să complinească această lipsă în propria-i motivare.

Însă, în motivarea decizie recurate nu se regăsesc considerentele corespunzătoare, prin care să se identifice lucrările evaluate la suma de 440.034,21 RON şi dovezile din care rezultă că aceste lucrări au fost efectuate de reclamanţi.

Deşi instanţa de apel a imputat primei instanţe faptul că nu a menţionat lucrările reţinute şi contravaloarea acestora, ci s-a limitat la a preciza raportul de expertiză, în varianta luată în calcul pentru stabilirea sumei cuvenite reclamanţilor, ulterior, când a trecut la propria analiză a aspectelor menţionate, a procedat în acelaşi mod ca prima instanţă, adică a făcut referire la raportul de expertiză, fără a indica în concret lucrările supuse evaluării.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Având în vedere că, din motivarea deciziei din apel, nu reiese cu claritate situaţia de fapt sub aspectul lucrărilor evaluate, pentru care s-au acordat reclamanţilor despăgubiri, Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii pârâţi susţin că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material privind prescripţia extinctivă. Această critică este fondată, în limita următoarelor considerente:

Instanţa de apel a reţinut corect că termenul de prescripţie aplicabil este termenul general de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În speţă nu este incident termenul special de prescripţie de 1 an, prevăzut de art. 1334 C. civ. din 1864, deoarece acest termen este specific în materia acţiunilor prevăzute în mod expres de textul legal respectiv (acţiunea vânzătorului pentru complinirea preţului şi acţiunea cumpărătorului pentru scăderea preţului sau pentru stricarea vânzării).

Acţiunea formulată de reclamanţi nu se încadrează în categoria celor vizate de art. 1334 C. civ. din 1864, nefiind o acţiunea în complinirea preţului, aşa cum se susţine de către recurenţii pârâţi.

Înalta Curte constată că, sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, instanţa de apel a reţinut că acesta este momentul la care s-a născut dreptul la acţiune, conform regulii generale prevăzute de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Aplicând practic acest principiu la situaţia concretă a speţei, instanţa de apel a stabilit că termenul începe să curgă de la data pronunţării Deciziei civile nr. 588/2012 a Tribunalului Vrancea (prin care s-a lămurit dispozitivul Sentinţei civile nr. 1939 din 14 mai 2007 a Judecătoriei Focşani, în sensul că obiectul convenţiei de vânzare încheiate între părţi l-a constituit terenul şi casa "la roşu", fără tencuieli interioare, exterioare, acoperiş, tâmplărie, garaj, împrejmuire cu gard).

Pentru a argumenta această concluzie, instanţa de apel a reţinut că, până la această dată (a pronunţării Deciziei civile nr. 588/2012) a existat o lipsă de convingere a titularului dreptului în privinţa temeiniciei pretenţiei sale, lipsă derivând din împrejurările în care s-a ajuns să se încheie convenţia şi să se perfecteze vânzarea.

Înalta Curte constată că izvorul de drept al pretenţiilor, reţinut de instanţa de apel în motivarea deciziei şi necontestat de reclamanţi în recurs, este îmbogăţirea fără justă cauză (care presupune mărirea patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic).

Acţiunea astfel întemeiată este supusă, sub aspectul începutului cursului prescripţiei extinctive, regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căreia prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, regulă aplicabilă, aşa cum prevede alin. (2) al aceluiaşi articol, şi în cazul îmbogăţirii fără just temei.

Rezultă că momentul naşterii dreptului la actio de in rem verso trebuie stabilit în raport cu aceste repere: unul subiectiv, al cunoaşterii de către reclamanţi a pagubei şi a celui răspunzător de ea, şi altul obiectiv, al momentului când reclamanţii ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instanţa de apel a considerat că termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care instanţa s-a pronunţat asupra cererii de lămurire a dispozitivului, reţinând împrejurări ce ţin de persoana titularului dreptului la acţiune, care l-ar fi împiedicat să acţioneze în justiţie, fără a explica în mod convingător şi cu argumente juridice de ce acest moment poate fi considerat ca fiind cel în care s-a născut dreptul la acţiune şi fără a se raporta la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Fiind vorba despre lucrări efectuate în timp, este important a se stabili, aşa cum s-a arătat în analiza motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de pârâţi, care sunt categoriile de lucrări pentru care se solicită despăgubiri şi când au fost efectuate de reclamanţi.

Deoarece, prin încorporarea lor în imobil, lucrările efectuate intră în patrimoniul proprietarului fondului, instanţa ar fi trebuit să examineze incidenţa normei referitoare la începutul cursului prescripţiei prin raportare la data la care lucrările au fost finalizate, acesta putând fi data la care se poate considera că a avut loc îmbogăţirea şi sărăcirea corespunzătoare, iar împrejurările care ar fi putut constitui piedici pentru reclamanţi de a acţiona în justiţie trebuie examinate din perspectiva cauzelor de suspendare, întrerupere sau repunere în termenul de prescripţie, după caz.

De stabilirea în concret a datei la care au fost finalizate lucrările depinde şi răspunsul la problema pusă în discuţie de recurenţii pârâţi, în sensul că termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care a rămas definitivă Sentinţa civilă nr. 1939 din 14 mai 2007 a Judecătoriei Focşani, prin Decizia 619 din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Vrancea, prin care a fost perfectată convenţia de vânzare-cumpărare încheiată între reclamanţi şi pârâţi, deoarece, în situaţia în care discutăm de lucrări finalizate la acel moment, reclamanţii aveau reprezentarea pierderii patrimoniale suferite şi puteau acţiona în justiţie pentru recuperarea sumelor corespunzătoare (până la data perfectării convenţiei prin hotărâre judecătorească ei neavând interesul să acţioneze, deoarece erau proprietarii imobilului).

De aceea, este necesar ca, în rejudecare, pe baza probatoriului, instanţa să determine categoriile de lucrări care formează obiectul acţiunii şi data finalizării acestora, fiind elemente de fapt necesare pentru lămurirea chestiunilor de drept invocate în apărare de pârâţi.

În ceea ce priveşte critica pârâţilor referitoare la încălcarea, prin Decizia civilă nr. 588 din 7 iunie 2012 a Tribunalului Vrancea, a prevederilor art. 2811 C. proc. civ. din 1865, aceasta nu poate fi examinată, instanţa nefiind învestită cu o eventuală cale de atac împotriva respectivei hotărâri.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat de pârâţi, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare, instanţa de apel urmând a avea în vedere limitele rejudecării, în raport cu criticile din recursul pârâţilor care au fost admise. Rejudecarea nu va viza şi apelul reclamanţilor, deoarece soluţia pronunţată a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare a respingerii recursului declarat de aceştia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva Deciziei nr. 292 A din data de 20 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de pârâţii C. şi D. împotriva Deciziei nr. 292 A din data de 20 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Galaţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - CL