Negative competence conflict: Territorial incompetence as a matter of private interest cannot be raised ex officio where the defendant failed to file an answer

După deliberare, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia civilă, la data de 21 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., constatarea nulităţii relative a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Individual Notarial C. sub nr. x din 9 decembrie 2006.

Prin Sentinţa civilă nr. 456 din 6 octombrie 2017, Tribunalul Teleorman, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Teleorman a reţinut că, potrivit art. 94 lit. k) C. proc. civ., judecătoria judecă orice alte cereri evaluabile în bani de până la 200.000 RON inclusiv, iar, conform art. 95 pct. 1 din acelaşi act normativ, tribunalul judecă, în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date de lege în competenţa altor instanţe.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi de valoarea imobilului indicat în actul contestat, Tribunalul Teleorman a constatat că aparţine judecătoriei competenţa de soluţionare a cauzei.

Ca atare, în raport de prevederile art. 107 C. proc. civ., reţinând că domiciliul pârâtului, indicat de reclamantă în cererea de chemare în judecată, se află în raza teritorială a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, a apreciat că această instanţă este competentă să judece pricina.

Urmare declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 17 octombrie 2017, sub acelaşi număr de dosar.

Prin Sentinţa civilă nr. 14.095 din 14 decembrie 2017, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a reţinut că, prin cererea adresată iniţial Tribunalului Teleorman, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii relative a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 decembrie 2006.

Potrivit art. 107 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul.

În cauză, reclamantul a indicat domiciliul pârâtului ca fiind în Bucureşti.

Din cuprinsul certificatului emis de Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a rezultat că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 21 martie 2017, pârâtul domicilia în municipiul Piteşti, jud. Argeş.

Astfel, în speţă, competenţa Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti nu este atrasă de niciun criteriu.

Instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile art. 129 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 130 alin. (3) C. proc. civ. vizează situaţia în care aceasta era sesizată prin voinţa reclamantului sau, după caz, prin voinţa părţilor litigante, iar nu situaţia unei sesizări judiciare, cum este cea de faţă (hotărârea de declinare), câtă vreme o interpretare contrară ar conduce la lipsa de eficienţă juridică a normelor referitoare la competenţă.

Urmare declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 28 august 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Prin Sentinţa civilă nr. 6.591 din 16 octombrie 2018, Judecătoria Piteşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

În considerente, Judecătoria Piteşti a reţinut că excepţia de necompetenţă teritorială invocată în speţă este de ordine privată, motiv pentru care ar fi putut să fie ridicată doar de pârât, prin întâmpinare.

Însă, având în vedere că pârâtul nu a procedat în acest sens, a constatat că Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a fost legal învestită cu soluţionarea cauzei, neavând posibilitatea procedurală de a se dezînvesti prin ridicarea din oficiu a excepţiei.

Examinând conflictul de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura". Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

Din analiza normelor legale menţionate rezultă că este absolută competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă, iar competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri (cu excepţia celor prevăzute de art. 117 - 121 C. proc. civ. privitoare la imobile, moştenire, societăţi, insolvenţă sau concordat preventiv şi împotriva unui consumator) şi la cele referitoare la alte drepturi de care părţile pot să dispună este relativă.

Prin art. 131 alin. (1) C. proc. civ. a fost prevăzută, în mod expres, obligativitatea judecătorului de a verifica şi de a stabili, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina.

Totodată, prin art. 130 alin. (3) din acelaşi act normativ s-a stabilit că "Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii."

Alin. (4) al aceluiaşi articol stipulează în sensul că "Dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei."

Aşadar, prin normele legale citate a fost limitată posibilitatea judecătorului de a invoca din oficiu necompetenţa de ordine privată, pârâtul fiind singurul căruia legiuitorul i-a atribuit o astfel de vocaţie.

În speţă, obiectul litigiului dedus judecăţii este reprezentat de cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, prin care aceasta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., constatarea nulităţii relative a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Individual Notarial C. sub nr. x din 9 decembrie 2006.

Faţă de acest aspect, se constată că norma de competenţă aplicabilă în cauză este de ordine privată.

În ceea ce priveşte verificarea depunerii în termen a întâmpinării, aceasta se face din oficiu, fiind incidente dispoziţiile art. 208 C. proc. civ., în sensul că întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

Consecinţa nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.

În litigiul de faţă, pârâtul B. nu a formulat întâmpinare, caz în care, faţă de lipsa de manifestare de voinţă în sens procesual a părţii în cauză, Înalta Curte reţine că Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a rămas competentă să judece cauza, această instanţă neputând să invoce din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale în raport de dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Se observă că dispoziţiile art. 129 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 130 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi interpretate în mod distinct în raport de situaţia în care instanţa de judecată este sesizată prin voinţa reclamantului, respectiv a unei sesizări judiciare, cum este cea de faţă (hotărârea de declinare), câtă vreme, potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

În consecinţă, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2019.

Procesat de ED