Suspension of proceedings for land restitution barred by statutory presumptions under Law No. 165/2013

Analizând recursul în condiţiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 martie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., suspendarea judecării apelului declarat de apelanta-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva Sentinţei civile nr. 348 din data de 14 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Împotriva acestei încheieri, pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea cererii de recurs, pârâta a arătat că în mod nelegal instanţa a dispus suspendarea apelului, reţinând că în lipsa precizărilor solicitate nu ar putea aprecia asupra temeiniciei criticilor referitoare la încălcarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 165/2013 şi că nu ar exista, nici în acest act normativ, nici în normele de aplicare, vreo prevedere care să instituie obligaţia persoanei de a depune o declaraţie autentificată referitoare la reconstituirile de teren arabil intravilan de care a beneficiat la nivelul întregii ţări.

Pârâta subliniază faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere Decizia nr. 384 din 6 iunie 2017 pronunţată de Curtea Constituţională şi nici faptul că legiuitorul a înţeles să instituie prezumţia depăşirii limitei de 50 ha în interesul statului, pentru a evita o sarcină administrativă disproporţionată şi pentru a responsabiliza şi a obliga persoanele să respecte legea atunci când depun documente în susţinerea cererilor lor.

Apreciază că obligaţiile stabilite de instanţă în sarcina Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor sunt excesive din punct de vedere administrativ şi se constituie într-o probatio diabolica, considerent pentru care pârâta solicită admiterea recursului promovat împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea şi reluarea judecăţii cauzei.

Învestită cu soluţionarea recursului la data de 8 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la comunicarea cererii de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 10 iulie 2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, dispunându-se comunicarea acestuia părţilor din cauză.

La data de 20 iulie 2018 recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport, precizând că termenul din data de 1 octombrie 2018 stabilit pe rolul Curţii de Apel Bucureşti a fost acordat pentru soluţionarea cererii de repunere pe rol a cauzei.

Din verificările efectuate în sistemul informatic Ecris s-a constatat că la termenul din data de 1 octombrie 2018, instanţa de apel a menţinut măsura suspendării cauzei.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a dispus admisibilitatea în principiu a recursului şi a stabilit termen de judecată la data de 8 noiembrie 2018, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului.

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii, potrivit legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate.

Prin încheierea din data de 21 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că apelanta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preciza care sunt titlurile de proprietate emise intimatului-reclamant A., în baza Legii nr. 18/1991, la nivelul întregii ţări, pentru reconstituirea dreptului de proprietate după autorii B. şi C. - născută D.

Instanţa de apel a reţinut că, în lipsa precizărilor solicitate apelantei-pârâte, nu poate aprecia asupra temeiniciei criticilor referitoare la încălcarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 165/2013 şi că nu există vreo prevedere care să instituie obligaţia persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii de a depune declaraţie autentificată referitoare la reconstituirile de teren arabil intravilan de care a beneficiat la nivelul întregii ţări.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că măsura suspendării a fost în mod nelegal dispusă de către instanţa de apel, cu nesocotirea dezlegărilor obligatorii date de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 384 din 6 iunie 2017.

În conformitate cu dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 165/2013, cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se soluţionează cu respectarea limitei de 50 ha de proprietar deposedat, cu condiţia ca această suprafaţă să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar.

Textul legal anterior redat reglementează, aşadar, limita care trebuie respectată pentru soluţionarea cererilor de restituire vizând terenuri intravilane agricole rezultată din coroborarea Legii nr. 10/2001, Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000, limită ce se subsumează cotei de 50 ha, stabilită de aceste acte normative.

Aşadar, art. 15 din Legea nr. 165/2013 stabileşte relaţia dintre legile de restituire, în sensul că reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, indiferent că sunt intra sau extravilanul localităţilor, nu trebuie să depăşească 50 ha/proprietar deposedat.

În continuare, art. 151 din acelaşi act normativ prevede că: "(1) În situaţia în care, după solicitarea documentelor necesare stabilirii categoriei de folosinţă a terenurilor care fac obiectul cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dosarele de despăgubire nu se completează cu informaţiile solicitate, se prezumă următoarele:

a) în cazul terenurilor situate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor de tip urban şi pe care existau construcţii, o suprafaţă de până la 1.000 mp avea categoria de folosinţă curţi şi construcţii;

b) în cazul terenurilor situate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor de tip rural şi pe care existau construcţii, o suprafaţă de până la 3.000 mp avea categoria de folosinţă curţi şi construcţii.

(2) Pentru suprafeţele care exced limitelor prevăzute la alin. (1) şi pentru care, pe baza documentelor existente, nu se poate stabili dacă se încadrează în suprafaţa maximă prevăzută la art. 15, la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale, Comisia Naţională invalidează deciziile entităţilor învestite de lege, cu excepţia celor emise în baza unor hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive prin care instanţele au stabilit existenţa şi întinderea dreptului."

Aşadar, în cazul în care dosarul de restituire nu este completat cu documente care să probeze categoria de folosinţă, legiuitorul a instituit două prezumţii simple:

- în cazul terenurilor situate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor de tip urban/rural şi pe care existau construcţii - prezumţia că o suprafaţă de până la 1.000/3.000 mp are categoria de folosinţă curţi şi construcţii, restul fiind considerat teren din categoriile de folosinţă agricole;

- pentru suprafeţele care excedează limitei de 1.000/3.000 mp, considerate agricole, neputându-se stabili, în lipsa actelor doveditoare, dacă aceste suprafeţe depăşesc cota de 50 ha ce poate fi restituită, legiuitorul a apreciat că ele excedează acestei limite, dispunând invalidarea deciziilor.

În cuprinsul Deciziei nr. 384 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 854/30.10.2017, Curtea Constituţională a reţinut că reglementând cele două prezumţii legale simple, legiuitorul a conferit statului [entităţii învestite de lege] un mijloc de probă în sensul art. 250 din C. proc. civ., care are drept obiect dovedirea, pe de o parte, a categoriei de folosinţă a terenului, iar, pe de altă parte, depăşirea cotei de 50 ha de teren arabil ce pot fi restituite pentru fiecare proprietar deposedat.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel în cuprinsul încheierii recurate, paragraful 41 din aceeaşi decizie arată că: Cu privire la cea de-a doua prezumţie reglementată prin art. 151 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, Curtea observă că aceasta este o consecinţă firească a art. 9 alin. (5) lit. c) şi art. 10 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora, la cererea de reconstituire a dreptului de proprietate se depune o declaraţie în care se va menţiona, pe propria răspundere, suprafaţa totală de teren atribuită în proprietate, prin reconstituire sau prin constituire, de familie, potrivit prezentei legi, chiar dacă aceasta s-a făcut în mai multe localităţi sau de la mai mulţi autori. Acelaşi text prevede că persoanele fizice şi persoanele juridice cărora li s-a reconstituit sau li s-a constituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, potrivit Legii nr. 18/1991, precum şi persoanele juridice care au în patrimoniu sau în administrare terenuri agricole ori deţin în orice mod asemenea terenuri au obligaţia de a da secretarului consiliului local o declaraţie în care vor menţiona suprafaţa de teren agricol atribuită sau, respectiv, deţinută efectiv, în una sau mai multe localităţi, iar pentru persoanele fizice, şi de la mai mulţi autori. Persoanele fizice vor face declaraţia pe propria răspundere, iar persoanele juridice, prin reprezentanţii lor. Prin urmare, Curtea reţine că raţiunea acestei declaraţii avea în vedere faptul că prin cererea depusă să nu se depăşească limita de 50 ha prevăzută de lege.

De asemenea, următoarele paragrafe ale aceleiaşi decizii reţin că: În contextul prevederilor art. 151 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, criticate în cauza de faţă, Curtea constată că, în lipsa acestei declaraţii pe propria răspundere, entitatea prevăzută de lege nu cunoaşte dacă prin cererea depusă suprafaţa de teren agricol solicitată depăşeşte sau nu limita de 50 de ha.

În lipsa prezumţiei analizate, ar fi trebuit efectuate verificări la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale de bază [comune/oraşe], sarcină care s-ar fi dovedit excesivă din punct de vedere administrativ şi, de multe ori, fără finalitate, constituindu-se într-o probatio diabolica.

În speţa dedusă judecăţii, prin dispunerea măsurii suspendării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ. întrucât apelanta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preciza care sunt titlurile de proprietate emise pentru reconstituirea dreptului de proprietate intimatului-reclamant A. în baza Legii nr. 18/1991, la nivelul întregii ţări, instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept incidente în cauză, fără a ţine seama de statuările obligatorii date de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 384 din 6 iunie 2017.

Pentru considerentele prezentate, constatând că au fost încălcate drepturi procesuale şi au fost produse vătămări de natură a fi îndreptate prin intermediul cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul, cu consecinţa casării încheierii recurate şi trimiterii cauzei instanţei de apel, în vederea continuării judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva încheierii de şedinţă din data de 21 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează încheierea recurată şi trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti, pentru continuarea judecăţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - GV