Revision of appellate decision denied due to misapplication of Art. 509 CPC for improper service claims and inadmissibility of challenge to non-appealable filtering order.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din data de 30 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Fundaţia "Caritatea" împotriva Deciziei civile nr. 589 A din 22 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 11 mai 2018, C12 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin Decizia nr. 2091 din 25 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta Fundaţia "Caritatea" împotriva Deciziei civile nr. 589 A din 22 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare, Înalta Curte a arătat că instanţa de apel a recunoscut finalizată procedura de restituire a imobilului în litigiu, conform O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, reţinând că la momentul semnării protocolului, proprietarii sau succesorii lor deja redobândiseră proprietatea prin acte anterioare.

De asemenea, instanţa de apel a invocat existenţa unui drept de superficie constituit ulterior restituirii imobilului în favoarea Municipiului Bucureşti pentru terenul pe care se află amplasată construcţia în care funcţionează în prezent intimatul pârât A.

Instanţa a mai reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 66/2004, care impune limitări ale dreptului de proprietate al recurentei reclamante asupra terenului redobândit anterior, potrivit O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

A reţinut, totodată, că instanţa de apel a încălcat legea, întrucât la momentul determinării sau calificării drepturilor opuse de către părţile în litigiu în vederea soluţionării acţiunii în revendicare şi a capetelor accesorii deduse judecăţii, instanţa de apel a aplicat prevederile art. 693 şi 695 din C. civ., deşi, conform art. 68 din Legea nr. 71/2001, "dispoziţiile art. 693-702 din C. civ. nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ.".

Instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel nu a stabilit, în concret, în ce măsură pârâţii justifică dobândirea vreunui drept asupra terenului aferent construcţiei, dacă acesta reprezintă un drept de superficie sau are o altă natură juridică, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la data la care se susţine că imobilul în litigiu a intrat în mod valabil în patrimoniul Municipiului Bucureşti.

Totodată, instanţa de apel nu a explicat în ce măsură dispoziţiile H.G. nr. 1096/2002, respectiv HCGMB nr. 425/2008 se aplică şi terenului în litigiu, în condiţiile în care, anterior, acelaşi imobil fusese restituit în natură, în procedura O.U.G. nr. 83/1999, către reclamantă, iar această parte a susţinut că statul nu putea face acte de dispoziţie valide cu privire la teren şi că cele două hotărâri menţionate vizează doar clădirea în care funcţionează A.

Înalta Curte a reţinut că, în situaţia dedusă judecăţii, prevederile din Legea nr. 66/2004 nu sunt aplicabile, întrucât dreptul de proprietate opus de către reclamantă s-a născut în mod valabil în condiţiile O.U.G. nr. 83/1999. De altfel, Legea nr. 66/2004 nu conţine nicio dispoziţie care să stipuleze aplicarea sa şi situaţiilor născute şi finalizate sub imperiul O.U.G. nr. 83/1999, aşa încât nu se poate aplica retroactiv.

Astfel, din procedura de restituire reglementată prin O.U.G. nr. 83/1999 rezultă că dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză a fost dobândit la momentul emiterii notei de constatare de către Comisia specială de restituire.

În consecinţă, prin Decizia nr. 3071/25.11.2014 emisă de către Comisia specială de retrocedare s-a recunoscut în mod explicit că Fundaţia "Caritatea" are calitatea de proprietar al imobilului în baza actelor efectuate în temeiul O.U.G. nr. 83/1999.

Înalta Curte a mai constatat că instanţa de apel a conchis că intimatul pârât Municipiul Bucureşti are un drept de superficie extins dincolo de clădire, fără a arăta care au fost criteriile pe baza cărora a stabilit că este necesară o suprafaţă de 530 mp pentru exploatare în jurul clădirii, indicând dispoziţiile art. 695 alin. (1) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, care nu fusese adoptat la momentul intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 1096/2002.

Împotriva acestei decizii, precum şi împotriva încheierii de admitere în principiu a recursului din 30 martie 2018, A. a formulat revizuire, în termenul legal.

Prin motivele de revizuire, a invocat art. 509 alin. (1) pct. 7 şi art. 509 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că cererea de recurs formulată de reclamantă nu i-a fost comunicată pentru a se apăra, şi nici nu a fost citat la termenul de judecată din 11 mai 2018.

Totodată, a arătat că cererea de revizuire se îndreaptă şi împotriva încheierii de admitere în principiu, care a fost pronunţată fără citare părţi, aşa încât nu a putut să îşi pregătească apărarea pentru termenul de judecată din data de 30 martie 2018.

A susţinut că toate comunicările în dosarul de recurs s-au făcut la Cabinet Avocat B., care le-a reprezentat interesele în apel.

Dar, susţine revizuentul, în calea de atac a recursului era obligaţia instanţei de a-l cita la sediul A. din str. x, aşa cum prevede art. 155 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât mandatul dat avocatului în apel se rezumă doar la această fază procesuală.

Analizând excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire declarată împotriva încheierii de admitere în principiu a recursului din data de 30 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Art. 493 C. proc. civ. instituie procedura de filtrare a recursului, atunci când această cale de atac este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, potrivit alin. (2) - (4) al acestui articol, pe baza recursului, întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a înscrisurilor noi, se întocmeşte raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care este analizat de completul de filtru şi comunicat părţilor, care pot formula în scris un punct de vedere.

La alin. (6) al acestui text de lege se prevede că "În cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 sau că recursul este vădit nefondat, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată, fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac. Decizia se comunică părţilor".

Alin. (7) al articolului menţionat mai sus reglementează situaţia în care, prin raport se apreciază că recursul nu poate fi soluţionat potrivit alin. (5) sau (6), când completul va pronunţa, fără citarea părţilor, o încheiere de admitere în principiu a recursului şi va fixa termenul de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor.

Aceasta procedură de filtrare a recursului este una administrativă, care se desfăşoară fără citarea părţilor, cum prevede art. 493 alin. (7) C. proc. civ., iar încheierea de şedinţă prin care completul de judecată admite în principiu recursul şi fixează termen de judecată pe fondul cauzei nu are cale de atac, întrucât este pronunţată în procedura de filtru, având regimul juridic al căilor de atac prevăzut de alin. (6) art. 493 C. proc. civ. precitat.

În speţă, prin încheierea de şedinţă din data de 30 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Fundaţia "Caritatea" împotriva Deciziei civile nr. 589 A din 22 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 11 mai 2018, C12 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Aşa cum s-a arătat mai sus, în aplicarea art. 493 alin. (6) şi alin. (7) C. proc. civ., încheierea prin care a fost admis în principiu recursul nu este supusă niciunei căi de atac, astfel încât Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire declarată împotriva încheierii de admitere în principiu a recursului din data de 30 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Analizând cererea de revizuire declarată împotriva Deciziei civile nr. 2091 din data de 25 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (...) statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere".

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că "Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7 - 10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul".

În cuprinsul motivelor de revizuire, întemeiate în drept pe textul de lege mai sus citat, revizuentul A. susţine că a fost lipsit de apărare la termenul de judecată din 11 mai 2018, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului declarat de reclamanta Fundaţia "Caritatea" împotriva Deciziei civile nr. 589 A din 22 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Revizuentul arată că lipsa de apărare este o consecinţă a citării nelegale, deoarece, în cursul dosarului de recurs, A. i s-au comunicat toate actele de procedură la sediul avocatului care i-a reprezentat interesele în cursul apelului.

Înalta Curte constată că, prin aceste susţineri, revizuentul invocă, în realitate, nelegala sa citare în dosarul de recurs, dar aceste susţineri nu pot fi circumscrie motivului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 7 C. proc. civ.

Lipsa de apărare şi nelegala citare sunt temeiuri diferite pentru căi de atac diferite; contestaţia în anulare pentru nelegala citare este prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar lipsa de apărare este motiv de revizuire întemeiată în drept pe art. 322 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De altfel, revizuentul a formulat şi contestaţie în anulare împotriva aceleiaşi decizii, care a fost respinsă, ca nefondată, prin Decizia nr. 3235 din data de 27 septembrie 2018 a acestei instanţe.

Având în vedere aceste considerente, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, cererea de revizuire formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 30 martie 2018.

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei civile nr. 2091 din data de 30 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - GV