Jurisdictional conflict over restitution-file refusal assigned to civil tribunal under Law No. 165/2013.

După deliberare, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 3 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acestora la emiterea unui răspuns cu privire la situaţia dosarului vizând despăgubirile care urmează să fie primite de moştenitorii defunctei C., precum şi la plata daunelor cominatorii în cuantum de 200 RON pentru fiecare zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii până la îndeplinirea obligaţiilor.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi excepţia rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanţii au solicitat respingerea excepţiei necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, arătând, în esenţă, că temeiul juridic al acţiunii este Legea nr. 554/2004, obiectul acesteia constând în obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtelor să emită un răspuns cu privire la situaţia dosarului privind despăgubirile aferente imobilelor preluate abuziv de statul comunist.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.846 din 18 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că obiectul litigiului dedus judecăţii vizează, în esenţă, nesoluţionarea de către pârâte a cererii de despăgubiri ce formează obiectul dosarului nr. x/2009, constituit urmare Hotărârii Comisiei Judeţene Vaslui nr. 13 din 23.01.2009, validată parţial prin Decizia nr. 4.238 din 13.05.2015.

A reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării; (2) "În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi."

Având în vedere că reclamantul contestă nefinalizarea procedurii administrative, deşi dosarul a fost înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor încă din 2008, curtea a apreciat că situaţia de fapt se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013, competenţa de soluţionare a cauzei revenind secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.

Argumentele reclamanţilor referitoare la competenţa instanţei de contencios administrativ nu au fost primite, prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 833/2015, în care s-a reţinut, în esenţă, că "decizia emisă cu respectarea prevederilor art. 34, precum şi refuzul autorităţii de a soluţiona cererea pot fi atacate, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii", că "din coroborarea dispoziţiilor din Legea nr. 165/2013 mai sus menţionate, rezultă că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, precum şi refuzul acesteia de a soluţiona cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii vor putea fi contestate numai la secţia civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti" şi că s-a reglementat astfel, "competenţa exclusivă a unei singure instanţe cu privire la soluţionarea acestor cauze".

Apreciind că refuzul de soluţionare sau, după caz, nesoluţionarea cererilor de despăgubiri care urmează procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013 sunt acte administrative asimilate, curtea de apel a stabilit că cenzurarea acestora, sub aspectul legalităţii, trebuie să revină aceleiaşi instanţe, care are competenţa de a examina şi actul administrativ emis la finalizarea procedurii în discuţie (decizia de compensare), respectiv secţiei civile a tribunalului.

Urmare declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 5 iulie 2018, sub nr. x/32018.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.151 din 26 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtelor Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea unui răspuns cu privire la stadiul de soluţionare a dosarului administrativ, aspect reiterat şi în răspunsul la întâmpinare prin care reclamanţii au arătat că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată este Legea nr. 554/2004, iar nu Legea nr. 165/2013, obiectul fiind "obligaţie de a face - emiterea unui răspuns cu privire la situaţia dosarului privind despăgubirile".

Tribunalul a apreciat că nu se poate reţine incidenţa în cauză a prevederilor art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013, întrucât reclamanţii nu au contestat nefinalizarea procedurii administrative de soluţionare a dosarului de despăgubiri şi obligarea pârâtelor la rezolvarea acestuia.

De asemenea, a apreciat că nu pot fi reţinute considerentele Deciziei nr. 833/2015 a Curţii Constituţionale prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, prin care s-a constatat că secţia civilă a Tribunalului Bucureşti este competentă să soluţioneze cererile având ca obiect refuzul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a soluţiona cererile formulate în baza legilor reparatorii în materia proprietăţii, obiectul litigiului nefiind subsumat acestei ipoteze.

Dat fiind că reclamanţii au invocat refuzul instituţiei publice de a soluţiona cererea prin care au solicitat informaţii despre stadiul dosarului administrativ, prevalându-se de dispoziţiile Legii nr. 554/2004, dintre care au fost reţinute cele ale art. 1 şi art. 2 alin. (2), tribunalul, având în vedere principiul disponibilităţii părţilor, reglementat de art. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130, art. 96 alin. (1) din acelaşi act normativ şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a stabilit competenţa materială a soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Examinând conflictul de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul litigiului este reprezentat de cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acestora la emiterea unui răspuns referitor la situaţia dosarului privind despăgubirile ce urmează a fi primite de moştenitorii defunctei C., precum şi la plata daunelor cominatorii în cuantum de 200 RON, pentru fiecare zi de întârziere, începând de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la îndeplinirea obligaţiilor privind emiterea răspunsului.

Conform motivelor expuse de reclamanţi în cererea de chemare în judecată, prin Hotărârea Comisiei Judeţene Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor nr. 13 din 23 ianuarie 2019 a fost modificată anexa 23, în sensul diminuării suprafeţei de teren ce urma a fi restituită în natură sau prin echivalent. Ulterior emiterii acestei hotărâri, dosarul a fost înaintat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în vederea stabilirii despăgubirilor. Deşi reclamanţii au efectuat numeroase demersuri la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru a li se comunica stadiul dosarului, această entitate nu a dat curs solicitărilor formulate de mai bine de 3 ani de zile.

În raport de situaţia de fapt şi de pretenţiile solicitate de reclamanţi prin acţiunea dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că aceasta vizează refuzul pârâtelor de a soluţiona cererea de despăgubiri ce formează obiectul dosarului nr. x/2009, constituit urmare Hotărârii nr. 13 din 23.01.2009 a Comisiei Judeţene Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, validată parţial prin Decizia nr. 4.238 din 13.05.2015, emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care poate fi atacat în condiţiile Legii nr. 165/2013.

Prin art. 1 alin. (2) din lege a fost reglementată sfera de aplicare a acestui act normativ, stabilindu-se că, "În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III".

Acelaşi act normativ prevede, la art. 35 alin. (1), că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării." (2) "În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor".

Aceste prevederi legale instituie o normă de competenţă absolută, ce atribuie, secţiei civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entităţii, competenţa de soluţionare a cererilor prevăzute de articolul mai sus menţionat, în termenele prevăzute de Legea nr. 165/2013.

Aplicarea în timp a dispoziţiilor acestei legi este prevăzută în art. 4, care stipulează că acestea sunt incidente cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a actului normativ şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor (...) la data intrării în vigoare.

Cum acţiunea a fost formulată de reclamanţi la 3 ianuarie 2018, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în mod greşit s-a raportat Tribunalul Bucureşti la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, apreciind că cererea dedusă judecăţii este de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel.

În ceea ce priveşte prevederile art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care atribuiau în competenţa secţiei de contencios administrativ din cadrul tribunalului în a cărui rază domiciliază reclamantul soluţionarea cauzelor având ca obiect anularea deciziilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ori obligarea acesteia la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, se constată că acestea au fost abrogate prin dispoziţiile art. 50 lit. b) din Legea nr. 165/2013.

În acest context se impun a fi menţionate şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 833/2015, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 (la care au făcut referire instanţele aflate în conflict), conform cărora "decizia emisă cu respectarea prevederilor art. 34, precum şi refuzul autorităţii de a soluţiona cererea pot fi atacate, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii", că, din coroborarea dispoziţiilor din Legea nr. 165/2013 menţionate, "rezultă că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, precum şi refuzul acesteia de a soluţiona cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii vor putea fi contestate numai la secţia civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti", reglementându-se astfel, "competenţa exclusivă a unei singure instanţe cu privire la soluţionarea acestor cauze".

Faţă de aspectele învederate, este irelevantă încadrarea juridică a cererii de chemare în judecată de către reclamanţi în dispoziţiile Legii nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat, aceştia nu au dedus judecăţii o acţiune constând în "obligaţia de a face", respectiv obligarea pârâtelor Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea unui răspuns cu privire la stadiul de soluţionare a dosarului administrativ privind despăgubirile, astfel cum a reţinut Tribunalul Bucureşti, ci au reclamat nesoluţionarea, de către pârâte, a cererii de despăgubiri ce formează obiectul dosarului nr. x/2009, constituit urmare Hotărârii Comisiei Judeţene Vaslui nr. 13 din 23.01.2009, validată parţial prin Decizia nr. 4.238 din 13.05.2015.

Deşi, potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul trasează, iniţial, cadrul procesual, din perspectiva indicării părţilor din proces, a pretenţiei deduse judecăţii, a motivării în fapt şi în drept, Înalta Curte reţine că, în baza rolului activ reglementat de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul este obligat să dea cererii "calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire", fiind obligat "să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă".

Pentru toate considerentele expuse, având în vedere că pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au sediul în Bucureşti, în considerarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, competenţa de a judeca pricina urmează a fi stabilită în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2019.

Procesat de ED