Competence of the Supreme Court for appeals against Tribunal decisions in civil cases with value under 200,000 RON

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 21180 din 25 noiembrie 2016 Judecătoria Sector 1 Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi SC C. SRL, având ca obiect cererea de constatare a nulităţii absolute a Contractului de arendare nr. x/26.03.2012 şi de acordare a daunelor materiale pentru lipsa de folosinţă a terenului constând în arendă/recolte neîncasate la nivelul de 300 RON/ha x 12 luni, pe ultimii trei ani.

Prin Decizia nr. 3700 din 7 noiembrie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., înregistrat la Tribunalul Bucureşti la data de 19.02.2018.

Prin adresa din 19.03.2018, Tribunalul Bucureşti a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Curţii de Apel Bucureşti.

Prin Decizia nr. 515/12.10.2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, că în raport de dispoziţiile art. 97, art. 483, 493, 494 C. proc. civ., raportat şi la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 369/2017 şi 454/2018, prezenta cauză revine spre competentă soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, problema competenţei materiale a instanţei supreme în soluţionarea recursurilor în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON fiind tranşată prin deciziile Curţii Constituţionale menţionate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 12.11.2018

Prin rezoluţia din 13.11.2018, s-a fixat termen la 30.01.2019, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenţei nu poate realiza o legală învestire a instanţei supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului într-o cauză având ca obiect încheierea şi executarea unui contract de arendare pentru o suprafaţă de 10 ha, pe o perioadă de 5 ani, cu un nivel al arendei de 300 RON/ha, valoare ce se situează sub valoarea de 200.000 RON, iar cauza fiind soluţionată în primă instanţă de judecătorie şi în apel de tribunal.

Astfel, dispoziţiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competenţa Înaltei Curţi ca instanţă de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curţilor de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în faţa instanţei supreme.

Or, în speţă, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curţii de apel şi nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecăţii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţia procedurală menţionată nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor ci dimpotrivă, foloseşte două criterii ale circumscrierii acestei competenţe-unul care vizează ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curţilor de apel) şi celălalt indicaţia expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competenţe de drept comun, posibilă doar în situaţia în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa cum procedează curtea de apel, înseamnă nesocotirea conţinutului expres al normei şi extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugarea la lege şi încălcarea regulilor procedurale [conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor este prevăzută numai prin lege].

Nici dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competenţă în materia recursurilor pentru instanţa supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Aşadar, norma procedurală menţionată are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competenţă înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menţionaţi anterior.

De asemenea, dispoziţia din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că şi celelalte instanţe, atunci când judecă în recurs, realizează acelaşi tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului.

Hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competenţă a cărei neconstituţionalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituţionalitate l-a reprezentat sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conţinutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza şi considerentele justificative ale soluţiei adoptate s-au circumscris problemei admisibilităţii recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezînvestirea curţii de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menţionate anterior.

Pe de altă parte, prin Decizia în interesul legii nr. 18/01.10.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369/30.05.2017 a Curţii Constituţionale, revine curţilor de apel.

În consecinţă, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel Bucureşti, căreia îi revine competenţa de soluţionare, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 3700 din 7 noiembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - GV