Admissibility of third-party interventions on appeal under Law 14/2003's restrictive non-contentious procedure for political party mergers

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din 16 noiembrie 2018 pronunţată în Dosar nr. x/2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind aplicabilitatea art. 64 alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, referitor la cererile de intervenţie formulate în materia partidelor politice, formulată de intimatul A.; a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenţie accesorie formulate de B., C., D., E., F., G., H., I., J., Ş. şi K..

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ., titularii cererilor de intervenţie F., L., C., K., J., B., G. şi reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Cererile formulate de F., L., B., conţin critici identice, în sensul că:

- În mod greşit şi în lipsa părţii care nu a fost prezentă la judecată pentru a-şi susţine punctul de vedere, au fost recalificate cererile de intervenţie principale, ca fiind cereri de intervenţie accesorie, în condiţiile în care titularii lor, în calitate de membri N., au susţinut ideea rămânerii în fiinţă a N.;

- În mod greşit au fost respinse cererile de intervenţie, ca inadmisibile, în condiţiile în care potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 orice persoană interesată poate formula o cerere de intervenţie în interes propriu în materia partidelor politice, în fond sau în apel, întrucât legea nu distinge, fiind astfel încălcat dreptul de acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României.

În ceea ce îi priveşte pe recurenţii C. şi G., aceştia susţin că în mod greşit le-a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie în interesul N., parte originară în proces. Arată că instanţa putea face fie aplicarea normei speciale reprezentată de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, recalificând cererea drept una principală, care putea fi formulată în orice fază a procesului, fie aplicarea dreptului comun, potrivit căruia intervenţia accesorie poate fi făcută în orice stadiu al procedurii, având în vedere că au dovedit un interes personal, în sensul că drepturile lor ar putea fi afectate prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare a părţii în favoarea căreia intervin.

Recurentul Ş. a solicitat admiterea cererii sale de intervenţie accesorie, susţinând că, potrivit legii speciale, în calitate de membru N., putea formula cereri de intervenţie oricând în cursul procesului, în susţinerea poziţiei procesuale a intimatului N..

Prin recursurile declarate de intervenienţii accesorii E. şi H., ambele întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., conţinând critici identice, se arată că:

- Încheierea recurată încalcă dispoziţiile art. 61 alin. (3), art. 63 alin. (2) C. proc. civ. [motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.], întrucât apelantul M., în favoarea căruia s-a intervenit, avea calitatea de parte în dosar, astfel că cererea de intervenţie accesorie era admisibilă;

- Încheierea recurată încalcă dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 a partidelor politice [motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.], întrucât cererea de intervenţie accesorie sprijină poziţia procesuală a părţii, astfel că acesteia nu i se poate produce o vătămare, cererea neputând fi prohibită de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 14/2003, care fac trimitere doar la termenul de depunere a intervenţiei principale, nespecificând dacă şi în ce condiţii se poate formula cerere de intervenţie accesorie, fiind aplicabile dispoziţiile dreptului comun sub acest aspect;

- Încheierea recurată încalcă dispoziţiile art. 61 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 [motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.], în sensul că în mod greşit cererea de intervenţie a fost calificată de instanţă drept accesorie, iar nu principală, în condiţiile în care în materia partidelor politice orice persoană care justifică un interes poate formula cerere de intervenţie principală.

Recurentul A. a formulat recurs împotriva considerentelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de apel nu a dat o calificare corectă cererilor formulate direct în apel ca fiind cereri de intervenţie principală şi că a constatat aplicabil art. 64 C. proc. civ., în detrimentul dispoziţiilor speciale derogatorii ale Legii nr. 14/2003 privind partidele politice, fapt ce a permis depăşirea termenului procedural de soluţionare a căii de atac prevăzut de legea specială şi termenul rezonabil pentru acest gen de cauze. Apreciază că încheierea conţine considerente contrare normelor de procedură aplicabile, iar calea de atac menţionată în dispozitiv este nelegală faţă de calificarea adecvată ce trebuia dată cererilor formulate direct în apel şi care nu pot fi considerate "intervenţii". Totodată recurentul a solicitat aplicarea sancţiunii amenzii judiciare prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., recurenţilor intervenienţi pentru exercitarea cu rea credinţă a unei căi de atac vădit netemeinice şi obligarea acestora, în baza art. 189 C. proc. civ., la plata către reclamant a sumei de 11.000 euro cu titlu de prejudiciu moral ca urmare a faptei sancţionate.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 115/DEC/P/19.09.2016 pronunţată în Dosar nr. x/2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de petenţii A. şi N.; a dispus înregistrarea în Registrul Special al Partidelor Politice a protocolului de fuziune prin absorbţie a partidului N. de către A. şi a documentelor ce au stat la baza aprobării fuziunii; a luat act de modificările intervenite în Statutul A. aprobate prin Congresul partidului la data de 20.07.2016 şi a dispus înregistrarea acestor modificări în Registrul Special; a dispus radierea partidului N. din Registrul Partidelor Politice; a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie formulată de intervenientul M.; a luat act de renunţarea la cererea de intervenţie formulată de intervenientul O.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel intervenienţii P. şi M.

Cu prilejul judecării apelului, numiţii L., B., F., K. au formulat cereri intitulate "de intervenţie în interes propriu" prin care susţin poziţia procesuală a apelantului intervenient M., iar numiţii C., J., G., Ş. au formulat cereri de intervenţie accesorii în favoarea N.. De asemenea, numiţii E. şi H. au formulat cereri de intervenţie, pe care nu le-au calificat, dar cu concluzii de admitere a apelului intervenientului M., iar numitul D. a formulat cerere de intervenţie, solicitând respingerea apelului.

Instanţa de apel a calificat, prin încheierea de şedinţă din data de 31.07.2018, cererile formulate de B., E., C. ca fiind cereri de intervenţie accesorie în favoarea apelantului intervenient, iar celelalte cereri au fost calificate, la rândul lor, ca cereri de intervenţie accesorie prin încheierea din data de 9.11.2018.

Prin încheierea din data de 16.11.2018, Curtea de Apel a respins cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile privind cererile de intervenţie formulate în materia partidelor politice, respectiv la aplicabilitatea art. 64 alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, formulată de intimatul A., cu motivarea că problema de drept în privinţa căreia se solicită sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă, în sensul art. 519 C. proc. civ., o problemă de drept a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, nu este nouă, chiar dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acesteia şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii. Art. 64 alin. (4) C. proc. civ. vizează condiţiile de exercitare a căii de atac împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie, iar art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 vizează modalitatea procedurală în care terţii pot interveni în procesul în care se solicită soluţionarea unor cereri referitoare la partidele politice, conform art. 38 alin. (2) raportat la art. 25 şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003.

Au fost respinse ca inadmisibile şi cererile de intervenţie accesorie, instanţa de apel reţinând că dispoziţiile speciale ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 prevăd expres posibilitatea formulării doar a unei cereri de intervenţie principală în materia partidelor politice, dispoziţii ce nu disting în privinţa aplicabilităţii în fond faţă de apel. Instanţa de apel a apreciat că, reglementând restrictiv posibilitatea terţilor de a interveni în proces doar prin formularea unei cereri principale de intervenţie, legiuitorul a avut în vedere faptul că formularea de apărări în calea cererilor de intervenţie accesorii, nu se justifică, deoarece poate conduce la încălcarea termenului prevăzut de lege, atare solicitare fiind întemeiată doar atunci când terţul pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta, cum este cazul intervenienţilor principali.

În subsidiar, faţă de dispoziţiile art. 61 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a mai reţinut că prezentul litigiu nu se dispută între părţile originare ale procesului, cererile de intervenţie accesorii formulate în sprijinul apelantului-intervenient fiind inadmisibile la rândul lor.

Cu privire la cererile de recurs declarate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii K. şi J. nu au înţeles să achite taxa de timbru reglementată de dispoziţiile art. 25 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, deşi li s-a pus în vedere această obligaţie procedurală, motiv pentru care, în baza art. 197 C. proc. civ., instanţa va anula recursurile declarate de aceştia ca netimbrate.

Recurenţii F., L., B. au criticat soluţia instanţei de respingere ca inadmisibile a cererilor de intervenţie cu motivarea că, în mod greşit şi în lipsa lor, cererile principale de intervenţie pe care le-au formulat au fost calificate ca accesorii, deşi, prin acestea, se urmărea valorificarea unui drept propriu reprezentat de ideea rămânerii în fiinţă a N.. În acest sens recurenţii susţin că, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, orice persoană interesată poate formula o cerere de intervenţie în interes propriu în materia partidelor politice, în fond sau în apel, întrucât legea nu distinge, prin soluţia pronunţată de instanţa de apel, fiindu-le încălcat dreptul de acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României.

Înalta Curte va respinge critica referitoare la greşita calificare a cererilor drept accesorii, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul are abilitatea legală de a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

Faptul că recalificarea cererilor de intervenţie s-a făcut în lipsa titularilor nu poate fi imputat instanţei în condiţiile în care nu exista o obligaţie legală de a cita pentru termenul de judecată o persoană care nu are calitatea de parte în proces, dimpotrivă, interesul participării la dezbaterea asupra cererii de intervenţie, pentru a fi ascultat, în vederea accederii la o astfel de calitate, potrivit art. 64 alin. (2) C. proc. civ., revenea solicitantului.

Evaluând conţinutul cererilor formulate de intervenienţii F., L., şi B. şi intitulate "de intervenţie principală" de către titulari, se reţine că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că acestea nu susţin un drept propriu ci, astfel cum înşişi intervenienţii s-au exprimat, apără exclusiv poziţia procesuală a intervenientului principal M. care a invocat aspecte de nelegalitate ale procesului de fuziune. Prin urmare, chiar dacă cererile au fost formulate de recurenţi în calitate de membri ai N., nu au fost dezvoltate considerente din care să rezulte că ar pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii.

În plus, este pertinentă aserţiunea instanţei de apel în sensul că intervenţia nu a fost făcută într-un proces care se judecă între părţile originare. În acest sens este de reţinut că, potrivit art. 65 alin. (2) C. proc. civ., prin admiterea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu a numitului M. în procedura cu caracter necontencios derulată în faţa instanţei de fond, acesta a devenit parte în proces, preluând procedura în starea în care se afla la acel moment, dar nu a dobândit calitatea de parte originară, calitate pe care să o conserve şi în calea de atac a apelului, această calificare putând fi atribuită, în cauză, doar iniţiatorilor procedurii de înregistrare a documentului de fuziune în Registrul partidelor politice.

Totodată, deşi este reală susţinerea recurenţilor în sensul că potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 orice persoană interesată poate formula o cerere de intervenţie în interes propriu în materia partidelor politice, această dispoziţie nu este aplicabilă în cauză în maniera în care o susţin recurenţii, întrucât pe de o parte, astfel cum s-a precizat anterior, instanţa are obligaţia procedurală de a califica în mod corect o cerere în funcţie de conţinutul acesteia, nefiind ţinută de denumirea pe care partea a dat-o cererii sale, iar, pe de altă parte, textul de lege, fiind cuprins într-o normă specială, este de strictă şi restrictivă interpretare şi aplicare, neputând primi valenţele arătate de recurenţi.

În acest sens, se constată că dispoziţiile Legii nr. 14/2003 privind partidele politice, conţin, sub aspectul normelor de procedură, dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, ce nu pot fi completate, în măsura în care instituie reguli incompatibile, din raţiuni de celeritate, urmărită de legiuitor la instituirea procedurii, cu normele de drept comun.

Astfel, din interpretarea sistematică a textului de lege, respectiv a art. 38 (ce reglementează înregistrarea protocolului de fuziune prin absorbţie) coroborat cu dispoziţiile art. 25, art. 18 alin. (2) şi (3) şi art. 20 - 21, rezultă că în procedura de înregistrare sau modificare a actelor constitutive ale partidelor politice, este reglementată doar posibilitatea formulării unei intervenţii în interes propriu exclusiv în faţa tribunalului, în faza necontencioasă, intervenţie ce se comunică persoanelor ce au semnat cererea de învestire iniţială a instanţei. Aceste persoane, precum şi titularii cererii de intervenţie sunt singurii care dobândesc legitimitate procesuală pentru a formula apel, cale de atac a cărei judecată se derulează într-un termen scurt, defipt de lege.

Prin urmare, în condiţiile în care legea limitează, de o manieră explicită, forma şi stadiul procesual în care se formulează cereri de intervenţie, nu se poate considera că această dispoziţie se complineşte cu dreptul comun în materie, astfel că, în apel, nu pot fi formulate niciun fel de cereri de intervenţie în interes propriu sau accesorii, aceasta fiind opţiunea legiuitorului întemeiată pe raţiuni de celeritate. Câtă vreme orice persoană interesată, în favoarea căreia Legea nr. 14/2003 prevede în cuprinsul art. 18 alin. (2) şi (3), forme de publicitate extinse cu privire la existenţa pe rolul instanţei a unei cereri referitoare la partidele politice, poate formula cerere de intervenţie în interes propriu în faţa instanţei de fond şi poate ataca soluţia pronunţată de aceasta, nu se poate reţine încălcarea dreptului de acces la instanţă, invocată de recurenţi.

Pentru aceleaşi considerente va fi respins şi recursul declarat de numiţii C., Ş. şi G., care au susţinut că cererea de intervenţie accesorie în favoarea N. este admisibilă, Înalta Curte apreciind ca fiind incompatibilă cu caracterul derogatoriu al reglementării în materia partidelor politice, dispoziţia din dreptul comun care permite intervenţia accesorie în tot cursul judecăţi, inclusiv în căile extraordinare de atac, neavând relevanţă, din această perspectivă, împrejurarea că partea, în favoarea căreia a fost formulată, este cea originară.

Cu privire la recursurile declarate de numiţii E. şi H., nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 5 sau 8 C. proc. civ. Astfel, într-o primă critică, aceştia consideră că cererea de intervenţie accesorie era admisibilă întrucât apelantul în favoarea căruia s-a intervenit avea calitatea de parte în dosar. Critica va fi respinsă întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, prin admiterea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu a numitului M., acesta a devenit parte în proces, fără a dobândi, însă, şi calitatea de parte originară.

Recurenţii mai susţin că dispoziţiile speciale ale Legii nr. 14/2003, fac trimitere doar la termenul de depunere al intervenţiei principale, nespecificând dacă şi în ce condiţii se poate formula cerere de intervenţie accesorie, fiind aplicabile dispoziţiile dreptului comun sub acest aspect. Această aserţiune este lipsită de temei legal, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, dispoziţiile legii speciale, în ceea ce priveşte regimul cererilor de intervenţie, sunt de strictă interpretare şi aplicare, fiind incompatibile cu aplicarea dreptului comun în această situaţie.

Va fi respinsă şi critica referitoare la calificarea greşită a cererii de intervenţie ca fiind accesorie, în condiţiile în care, susţin recurenţii, în materia partidelor politice orice persoană care justifică un interes poate formula cerere de intervenţie principală. Este adevărat că cererile formulate nu au fost calificate iniţial de către aceşti doi recurenţi, instanţa fiind cea care, evaluând conţinutul lor, a procedat la încadrarea juridică a acestora, dar, astfel cum s-a arătat anterior, este atributul instanţei să dea o calificare corectă cererii, raportând conţinutul acesteia la norma de drept aplicabilă.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva considerentelor de recurentul A., acesta a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., susţinând în esenţă că încheierea conţine considerente contrare normelor de procedură aplicabile iar calea de atac menţionată în dispozitiv este nelegală. În acest sens, recurenta consideră că instanţa de apel trebuia să califice cererile formulate direct în apel ca fiind cereri de intervenţie principală şi să constate inaplicabile dispoziţiile art. 64 C. proc. civ., în detrimentul dispoziţiilor speciale derogatorii ale Legii nr. 14/2003 privind partidele politice.

Deşi s-a invocat lipsa de interes în promovarea recursului, Înalta Curte apreciază că, prin recurs, se critică raţionamentul instanţei de apel care, considerând inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie, nu ar fi trebuit să facă aplicarea art. 64 C. proc. civ., ci să considere această cerere neavenită, un act procedural inexistent, care nu are deschisă o procedură judiciară de atac la instanţa ierarhic superioară. Prin urmare, recurentul urmăreşte un interes actual şi legitim, motiv pentru care această condiţie de fond este îndeplinită.

Critica, ce nu tinde la modificarea soluţiei de inadmisibilitate, va fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. astfel cum a indicat recurentul, fiind o problemă de interpretare a unei norme procedurale referitoare la admisibilitatea căii de atac.

Nu se poate reţine că raţionamentul instanţei de apel ar duce la concluzia inexistenţei unei căi de atac, astfel cum este susţinută de recurent, întrucât instanţa de apel, odată ce a calificat cererile de intervenţie ca fiind accesorii, le-a analizat atât din perspectiva legii speciale în concurs cu dreptul comun, pentru a atrage, în mod corect, concluzia inadmisibilităţii, cât şi a regimului căilor de atac al încheierilor prin care se respinge o cerere de intervenţie, regăsit în dispoziţiile art. 64 C. proc. civ.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte ca respinge recursurile ca nefondate.

În ceea ce priveşte cererea de aplicare a unei amenzi judiciare recurenţilor intervenienţi şi de obligare a acestora la plata de daune morale pentru exercitarea cu rea credinţă a unei căi de atac vădit netemeinice, aceasta urmează a fi respinsă, câtă vreme nu s-a făcut dovada relei credinţe a părţii care şi-a exercitat dreptul procesual la acţiune, supunând cenzurii instanţei de control judiciar critici de nelegalitate în ceea ce priveşte soluţia dată de instanţa de apel demersului lor judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrate, recursurile declarate de titularii cererilor de intervenţie K., J. împotriva încheierii din 16 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., prin reprezentant legal preşedinte Q. cu sediul procesual ales la Cabinet de Avocat R., în Bucureşti, str. x, şi de titularii cererilor de intervenţie F., I., C., B., G., Ş., E., H., împotriva încheierii de şedinţă din 16 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant N., prin reprezentant legal preşedinte S., intimatul-intervenient M., intimat-apelant P.

Respinge cererea de aplicare a sancţiunii amenzii judiciare şi de obligare a recurenţilor intervenienţi la plata daunelor morale formulate de intimatul-reclamant.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 30 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - GV