Procedural delay motion rejected due to compliance with mandatory filter appeal procedure under NCPC Art. 493

Contestația la tergiversarea procesului. Remediu. Soluționarea procesului. Termen rezonabil.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Contestaţia privind tergiversarea procesului

Index alfabetic: contestație

-tergiversare

-termen optim si previzibil

NCPC, art. 522 alin.(2) pct.4

Cazul de tergiversare prevăzut de art. 522 alin.(2) pct.4 din C. proc. civ., republicat, trebuie privit ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situaţiile în care chiar instanţa cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului într-un termen optim şi previzibil.

Noţiunea de „termen optim şi previzibil” nu poate fi apreciată, însă, prin raportare la elemente subiective, care ţin de dorinţa părţii de a-i fi soluţionată cauza într-un termen cât mai scurt, ci de posibilitatea obiectivă a judecătorului, conferită de lege, de a putea trece la judecarea pricinii numai după parcurgerea tuturor etapelor procedurale premergătoare, impuse de dispoziţiile art. XVII din Legea nr. 2/2013, coroborate cu cele ale art. 493 din C. proc. civ. La analiza respectării „termenului optim şi previzibil” în soluţionarea cauzei trebuie luate în considerare şi alte elemente obiective, care ţin de încărcătura instanţei de judecată pe rolul căreia a fost înregistrată cauza şi, implicit, a completului de filtru desemnat pentru pregătirea dosarului şi pentru a decide asupra admisibilităţii în principiu a acestuia.

Contestaţia la tergiversare nu trebuie privită ca o posibilitate de „sancţionare" a completului învestit cu soluţionarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situaţiile în care se constată că soluţionarea cauzei a fost amânată nejustificat şi se pot dispune măsuri pentru înlăturarea situaţiei care a provocat întârzierea.

Secţia a II-a civilă, Încheierea nr. 3494 din 20 septembrie 2018

Prin sentinţa civilă nr. 9232/18.07.2017, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia Civilă a admis contestaţia formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. şi intervenienta D., a anulat notificarea nr. x/01.03.2017 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară; a obligat pârâţii la plata către contestator a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.360 lei.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâtul B. şi intervenienta D., cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, sub nr. x/x/2017.

Prin încheierea din 10.10.2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre Secţiile Civile ale aceluiaşi tribunal, cauza fiind înregistrată pe rolul Secţiei a V-a Civile a Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/x/2017.

Tribunalul Bucureşti– Secţia a V-a Civilă, prin încheierea din 15.11.2017, a admis excepţia lipsei specializării completului, a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o spre soluţionare Secţiei a VI-a Civile; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării conflictului.

Prin încheierea nr. 2A/25.01.2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a stabilit competenţa de soluţionare a apelurilor în favoarea Secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

Împotriva acestei încheieri, B. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a încheierii recurate şi stabilirea competenţei în favoarea Secţiei a V-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării recursului, acesta fiind înregistrat pe rolul instanţei supreme la 20.02.2018.

La 22.05.2018, A. a formulat contestaţie privind tergiversarea procesului, prin care a solicitat trimiterea exemplarului original al dosarului cauzei către Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, în vederea continuării judecăţii apelului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Secţia a II-a Civilă, prin încheierea de şedinţă publică din 12 iunie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/x/2017/a1, a respins contestaţia privind tergiversarea procesului formulată de contestatorul A.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Textele art. 522 alin. 1 C.proc.civ. şi art. 522 alin. 1 pct.4 C.proc.civ., reglementează un mijloc procedural de care pot uza părţile în orice stadiu procesual, atunci când instanţa de judecată şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă a constatat că prin contestaţia formulată în prezenta cauză s-a invocat incidenţa primei ipoteze reglementate de art. 522 alin. 2 pct. 4 C.proc.civ.

Cum prezenta contestaţie a fost formulată în etapa procesuală a recursului, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că pretinsa nesocotire a obligaţiei de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege trebuie raportată la procedura care trebuie urmată în faţa acestei instanţe.

Or, s-a reţinut, art. 493 C.proc.civ. reglementează procedura de filtrare a recursurilor, care trebuie parcursă în mod obligatoriu atunci când recursul este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aceste condiţii, instanţa supremă a constatat că în prezenta cauză au fost luate succesiv toate măsurile impuse de dispoziţiile art. 493 alin. 1–4 C.proc.civ., ultima măsură dispusă constând în comunicarea raportului către părţi.

Astfel, a considerat că nu poate fi reţinută încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil în această etapă procesuală, întrucât nu este îndeplinită cerinţa impusă de dispoziţiile art. 522 alin. 2 pct. 4 teza I C.proc.civ., constând în „neluarea măsurilor stabilite de lege”.

Mai mult decât atât, s-a apreciat că neluarea măsurii invocate de către contestator, constând în netrimiterea exemplarului original al dosarului cauzei către Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, în vederea continuării judecăţii apelului şi judecării recursului doar în baza cererii de recurs şi a unei copii de pe încheierea recurată, este justificată de prevederile art. XVII alin. 2 teza I din Legea nr. 2/2013, potrivit cu care, „când recursul este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele instanţei sau preşedintele de secţie ori, după caz, persoana desemnată de aceştia, primind dosarul de la instanţa a cărei hotărâre se atacă, va lua, prin rezoluţie, măsuri pentru stabilirea aleatorie a unui complet format din 3 judecători, care va pregăti dosarul de recurs şi va decide asupra admisibilităţii în principiu a recursului”.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 522 alin. 2 pct. 4 teza I C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 524 alin. 5 teza I din acelaşi act normativ, a respins ca neîntemeiată contestaţia privind tergiversarea procesului.

Împotriva acestei încheieri a formulat plângere, în termenul procedural petentul A., solicitând admiterea plângerii şi trimiterea, de îndată, a exemplarului original al dosarului cauzei către Secţia a VI-a a Tribunalului Bucureşti în vederea continuării judecăţii apelului, conform celor dispuse prin încheierea nr. 2 din 25.01.2018 a Curţii de Apel Bucureşti.

În plângerea sa, întemeiată în drept pe prevederile art. 524 alin.5 Noul C.pr.civ., petentul a relevat un scurt istoric procesual şi a criticat încheierea recurată ca fiind nelegală şi nefondată, sens în care a invocat, în esenţă, următoarele motive:

Argumentul conform căruia instanţa a îndeplinit toate măsurile impuse de disp. art. 493 alin. (1) - (4) C.proc.civ. aferente procedurii de filtrare a recursurilor în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este nefondat, pe de o parte, motivat de împrejurarea că sintagma „măsurile prevăzute de lege" cuprinsă în disp. art. 522 alin. (2) pct. 4 C.proc.civ. nu au în vedere doar măsurile prevăzute de art. 493 alin. (1) - (4) C.proc.civ. ci toate dispoziţiile legale care disciplinează modul de desfăşurare a procesului civil, iar, pe de altă parte, motivat de faptul că dispoziţiile art. 522 alin. (2) pct. 4 C.proc.civ. impun instanţei obligaţia de a soluţiona „cauza" într-un termen optim şi rezonabil şi nu obligaţia de a soluţiona doar faza procesuală curentă în care se află dosarul, aşa cum s-a menţionat în cuprinsul încheierii prin care a fost respins contestaţia formulată.

Astfel, a susţinut petentul, separat de dispoziţiile art. 493 alin. (1) - (4) C.proc.civ., instanţa învestită cu soluţionarea recursului declarat împotriva încheierii de soluţionare a conflictului negativ de competenţă are obligaţia de a respecta şi dispoziţiile art. 234 alin. (3) C.proc.civ. privitoare la pronunţarea asupra admisibilităţii recursului doar pe baza cererii de recurs şi a copiei certificate după încheierea atacată, după cum are obligaţia de a respecta şi încheierea executorie prin care Curtea de Apel Bucureşti, în soluţionarea conflictului negativ de competenţă, a dispus continuarea judecării apelului de către Secţia a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti.

Petentul A. apreciază că argumentul instanţei este vădit nefondat, în condiţiile în care nicio dispoziţie legală nu restrânge sfera dispoziţiilor legale pe care o instanţă este obligată să le respecte în scopul soluţionării cauzei într-un termen optim şi previzibil.

Prin urmare, dat fiind faptul că litigiul se află în faza judecăţii în apel (în cadrul căreia a apărut un incident procesual aflat în competenţa de soluţionare a altei instanţe), este evident că instanţa învestită cu soluţionarea incidentului procesual are obligaţia de a lua măsurile pe care legea le impune pentru soluţionarea cu celeritate a întregii cauze, şi nu doar a incidentului procesual cu soluţionarea căruia aceasta a fost învestită.

Prin cel de-al doilea motiv invocat, petentul a susţinut că raţionamentul întemeiat pe dispoziţiile art.XVII alin.(2), teza I din Legea nr. 2/2013 este vădit

nefondat, instanţa omiţând să realizeze o interpretare sistematică a textului de lege pe care l-a invocat, respectiv, corelarea acestuia cu dispoziţiile art. 234 alin. (3) C.proc.civ., în cazul concret, conţinutul „dosarului" fiind cel prevăzut de art. 234 alin. (3) C.proc.civ., acesta fiind format din cererea de recurs şi o copie certificată a încheierii împotriva căreia a fost declarată calea de atac.

Consideră petentul că simpla referire din cuprinsul art. XVII alin. (2), teza I din Legea nr. 2/2013 la dosar nu exclude obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra admisibilităţii recursului doar pe baza documentelor prevăzute de art. 234 alin. (3) C.proc.civ., exemplarul original al dosarului urmând a fi trimis instanţei în faţa căreia trebuie să continue judecata apelului conform dispoziţiilor aceluiaşi text de lege.

Având în vedere că prin refuzul de a trimite dosarul fizic al cauzei către Tribunalul Bucureşti in vederea continuării judecăţii apelului, apreciază petentul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat dispoziţiile art. 234 alin. (3) C.proc.civ. şi, totodată, a invalidat caracterul executoriu al încheierii prin care s-a soluţionat conflictul negativ de competenţă şi prin care s-a dispus continuarea judecării cauzei, instanţa supremă şi-a încălcat „obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege" (obligaţia de a respecta măsurile dispuse printr-o hotărâre judecătorească executorie), context în care, a solicitat admiterea plângerii, şi, prin încheierea care se va pronunţa, trimiterea, de îndată, a exemplarului original al dosarului cauzei către Secţia a VI-a a Tribunalului Bucureşti în vederea continuării judecăţii apelului, conform celor dispuse prin încheierea nr. 2 din 25.01.2018 a Curţii de Apel Bucureşti.

Examinând încheierea atacată, în raport de motivele formulate şi de dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte a constatat că plângerea nu poate fi primită, în considerarea argumentelor ce succed:

Art. 522 din C. proc. civ. reglementează posibilitatea formulării de către oricare din părţi, precum şi de către procurorul care participă la şedinţă, a unei contestaţii prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să se solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.

Alin. (2) al art. 522 prevede cazurile în care poate fi făcută respectiva contestaţie, motivele vizând atât culpa instanţei, cât şi atitudinea ei faţă de neglijenţa sau abuzul părţilor, a altor participanţi în proces, ori a terţilor propriu-zişi, care aveau obligaţii legale sau judiciare. Ceea ce caracterizează toate cazurile prevăzute de art. 522 din C. proc. civ. este pasivitatea instanţei de judecată, care are mijloacele necesare pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare şi nu le foloseşte, sau, mai grav, nesocoteşte ea însăşi dispoziţiile legale care-i impun o anumită conduită.

În acest context, contestaţia la tergiversarea procesului reprezintă un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situaţiile în care chiar instanţa cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului într-un termen rezonabil.

Pornind de la aceste considerente în analiza încheierii atacate, se constată că, în mod legal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, prin încheierea pronunţată asupra contestaţiei la tergiversarea procesului, că în cauză nu pot fi reţinute cazurile de tergiversare menţionate de contestatorul A.

Noul C. proc. civ. a prevăzut, în art. 493, o procedură specifică de analizare a admisibilităţii în principiu a căii de atac – procedura de filtru – numai pentru situaţiile în care recursul este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reglementând în mod unitar calea de atac extraordinară a recursului, legiuitorul a prevăzut, în art. 490 din C. proc. civ., ce face trimitere expresă la procedura prevăzută de art. 471, modalitatea de depunere a recursului, de completare şi modificare a cererii de recurs, de comunicare a acestei cereri, de depunere şi comunicare a întâmpinării. Numai după parcurgerea tuturor acestor etape procedurale, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată înaintează dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării recursului.

În aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii recursului trebuie întocmit în termen de 30 zile de la repartizarea dosarului.

Punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 490 a fost, însă, amânată prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., până la 1 ianuarie 2016, dată până la care pregătirea dosarului de recurs urmează a fi făcută tot de către completul de filtru.

Termenul prevăzut de art. XII alin.1 din Legea nr. 2/2013 a fost prorogat succesiv prin articolul unic alin.1 din O.U.G. nr. 62/2015 şi prin art.I alin.1 din O.U.G. nr. 95/2016 până la 1 ianuarie 2019.

Legiuitorul nu a mai corelat însă aceste măsuri cu termenul imperativ prevăzut de art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., referitor la întocmirea raportului asupra admisibilităţii recursului.

În aceste condiţii, în analiza contestaţiei la tergiversarea procesului nu se poate urmări, în mod mecanic, momentul împlinirii termenului de 30 de zile de la repartizarea dosarului, ci trebuie luate în considerare toate etapele necesare pregătirii dosarului, care conferă garanţia respectării drepturilor procesuale ale părţilor.

Pe de altă parte, procedura de filtrare a recursului, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile art.493 din C. proc. civ., cuprinde mai multe etape procedurale, iar prima dintre acestea vizează, potrivit dispoziţiilor art. XVII din Legea nr. 2/2013, regularizarea cererii de recurs în raport de îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 486 din C. proc. civ., republicat.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, procedează mai întâi la regularizarea cererii de recurs în completul de filtru, la comunicarea actelor de procedură către părţi şi ulterior trece la etapa întocmirii raportului asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs.

Or, pentru îndeplinirea acestei prime etape, nici art. 493 din C. proc. civ., republicat şi nici art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu au stabilit vreun termen imperativ pentru completul de filtru, în care acesta, după desemnare, să procedeze la regularizarea cererii de recurs.

Instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei nu şi-a invocat propria culpă atunci când a expus etapele parcurse de cauză de la înregistrarea la data de 20 februarie 2018, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a Civilă (C.5), contrar celor susţinute de petiţionarul contestator. A precizat, cu referire concretă la netemeinicia susţinerilor vizând pretinsa nesocotire a obligaţiei de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege, că nu este posibil, în mod efectiv, dispunerea altor măsuri decât cele impuse de lege în procedura de regularizare, procedură care a fost respectată până în prezent şi ulterior, urmată de cea de filtrare a recursului.

În acest context, în mod corect instanţa a reţinut că, faţă de momentul înregistrării şi repartizării aleatorii a recursului declarat– 20 februarie 2018- şi momentul întocmirii raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului – 5 iunie 2018 – nu se poate constata vreo tergiversare, întrucât în această perioadă s-a dispus comunicarea recursului către intimatul- reclamant A., către intimata- pârâtă C. şi către intimata- intervenientă D. care, în termenul legal de 30 de zile, nu au depus întâmpinare; şi, numai după împlinirea acestui termen, calculat conform art. 181 alin.1 pct.2 Noul C.proc.civ., preşedintele completului a dispus întocmirea raportului.

În fine, se apreciază că nu este întemeiată plângerea de faţă şi în considerarea faptului că, potrivit sistemului Ecris rezultă că în cauza ce are ca obiect soluţionarea recursului (dosar nr. x/x/2017) a fost depus la dosar raportul întocmit de persoana desemnată, la data de 05.06.2018, iar prin încheierea din 12.06.2018 a aceluiaşi complet legal învestit cu judecarea recursului (C.5) s-a dispus şi comunicarea respectivului raport.

În atare condiţii, în mod evident, nu se poate susţine "pasivitatea instanţei de judecată" care, astfel cum s-a stabilit, caracterizează toate cazurile prevăzute de art. 522 C. proc. civ., procedura prevăzută de art. 493 C. proc. civ. urmându-şi legal şi în termen cursul.

Or, în acest context, nu se poate reţine incidenţa vreuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 522 alin.2 din C. proc. civ., raportat la situaţia de fapt rezultată din lucrările dosarului.

Privitor la susţinerea petentului, în sensul că raţionamentul întemeiat pe disp. art. XVII alin.2 teza I din Legea nr. 2/2013 este vădit nefondat, în opinia sa, instanţa omiţând să realizeze o interpretare sistematică a textului de lege pe care l-a invocat, respectiv, corelarea acestuia cu disp. art. 234 alin.3 C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la aplicabilitatea art. 234 alin.3 C.proc.civ., corect a statuat instanţa învestită cu contestaţia că textul de lege vizează doar căile de atac declarate împotriva unei încheieri cu privire la care există o chestiune litigioasă asupra admisibilităţii atacării pe cale separată a încheierii. Prevederile art. 234 alin.2 C.proc.civ. stipulează în mod explicit că este vorba despre acele încheieri pronunţate de instanţă pe parcursul judecăţii, care sunt supuse apelului sau, după caz, recursului, separat de hotărârea de fond, respectiv, de acele încheieri de şedinţă care se întocmesc pentru fiecare termen de judecată, care este urmat de o amânare a judecăţii.

Or, în speţă, obiectul recursului nu a fost reprezentat de un atare act procesual, ci de o sentinţă pronunţată în regulator de competenţă, în condiţiile art. 135 alin.4 Noul C. proc. civ., prin care instanţa competentă să judece conflictul negativ s-a dezînvestit.

În acelaşi timp, prin plângerea formulată, petentul a înţeles să invoce şi cazul de tergiversare prevăzut de art. 522 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ., vizând nesocotirea de către instanţă a obligaţiei sale de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil.

În ceea ce priveşte motivul de tergiversare prevăzut de art. 522 alin.(2) pct.4 din C. proc. civ., republicat, acesta trebuie privit ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situaţiile în care chiar instanţa cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului într-un termen optim şi previzibil.

Noţiunea de termen optim şi previzibil nu poate fi apreciată, însă, prin raportare la elemente subiective, care ţin de dorinţa părţii de a-i fi soluţionată cauza într-un termen cât mai scurt, ci de posibilitatea obiectivă a judecătorului, conferită de lege, de a putea trece la judecarea pricinii, numai după parcurgerea tuturor etapelor procedurale premergătoare, impuse de dispoziţiile art. XVII din Legea nr. 2/2013, coroborate cu cele ale art. 493 din C. proc. civ.

Din această perspectivă, la analiza respectării „termenului optim şi previzibil” în soluţionarea cauzei, trebuie luate în considerare şi alte elemente obiective, care ţin de încărcătura instanţei de judecată pe rolul căreia a fost înregistrată cauza şi, implicit, a completului de filtru desemnat pentru pregătirea dosarului şi pentru a decide asupra admisibilităţii în principiu a acestuia.

În fine, un ultim argument în susţinerea netemeiniciei plângerii formulate este cel legat de finalitatea juridică a acestui demers procesual. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 524 alin. (4) din C. proc. civ., "când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, completul de judecată pronunţă o încheiere fără cale de atac, prin care ia de îndată măsurile necesare înlăturării situaţiei care a provocat tergiversarea judecăţii".

Prin urmare, contestaţia la tergiversare nu trebuie privită ca o posibilitate de "sancţionare" a completului învestit cu soluţionarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situaţiile în care se constată că soluţionarea cauzei a fost amânată nejustificat şi se pot dispune măsuri pentru înlăturarea situaţiei care a provocat întârzierea.

Or, în cauză, chiar în ipoteza în care s-ar fi admis contestaţia formulată, completul de filtru nu ar putea dispune alte măsuri decât cele deja luate. Concret, chiar pe parcursul procedurii de filtru, dosarul, în original, a fost restituit Tribunalului Bucureşti, învestit prin regulatorul de competenţă.

Prin urmare, pentru toate considerentele arătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 525 alin.1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a respins plângerea formulată.