Material incompetence exception admissible; appeal against bank credit clause nullity remanded to Court of Appeal due to monetary threshold exclusion

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2274 din 24 mai 2017, Judecătoria Suceava a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată şi modificată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. - Sucursala Suceava, a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la art. 5 teză finală din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006 încheiat între părţi, în ce priveşte sintagma "După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă", a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 2.10.a din Condiţiile generale de creditare la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006 încheiat între părţi, a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 8 lit. a) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006 încheiat între părţi, în ce priveşte comisionul de acordare credit de 2,75% flat, a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 8 lit. b) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006 încheiat între părţi, în ce priveşte comisionul de administrare de 19,00 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1, a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 8 alin. (1) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006 încheiat între părţi, în ce priveşte comisionul de rambursare anticipată.

A obligat pârâtele la modificarea Convenţiei de credit nr. x din 14 septembrie 2006 încheiat între părţi, în sensul eliminării clauzelor abuzive.

A obligat pârâtele la restituirea în favoarea reclamanţilor a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare credit, comision de administrare credit, comision de rambursare anticipată şi dobândă încasată în plus faţă de dobânda rămasă după înlăturarea dobânzii de referinţă variabilă, echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, începând cu data de 14 septembrie 2006 şi până la data implementării Actului adiţional nr. 1 la convenţia de credit nr. x din 14 septembrie 2006, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestora calculate de la data încasării şi până la data restituirii efective.

A obligat pârâtele la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 1.740 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, a respins cererea în rest, ca neîntemeiată şi a luat act de faptul că pârâta C. S.A. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în fapt, reclamanţii A., în calitate de împrumutat şi B., în calitate de garant ipotecar, pe de o parte şi pârâta C. S.A. Sucursala Suceava, în calitate de instituţie de credit, pe de altă parte, au încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006, având ca obiect acordarea în beneficiul împrumutatului a unui credit în valoare de 38.000 euro pentru cumpărare imobil, pe o perioadă de 300 luni de la data primei trageri.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii apelanţi A. şi B. precum şi pârâta apelantă C. S.A.

Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 315 din 18 aprilie 2018, a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi A., în contradictoriu cu intimata pârâtă C. S.A.

A admis apelul formulat de apelanta pârâtă societatea C. S.A. în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A. şi B.

A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 2274 din 24 mai 2017 în sensul că:

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 1 şi art. 7 lit. a) din actul adiţional nr. 1 din data de 20 septembrie 2010 la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006.

A obligat pârâtul la plata sumei reprezentând diferenţa dintre dobânda încasată şi dobânda rezultată din formula Euribor 6 luni+1,9%, începând cu al doilea an de creditare, precum şi la plata dobânzii legale calculată de la data încasării până la data plăţii.

A înlăturat menţiunea referitoare la limitarea obligaţiei pârâtului la restituirea sumelor încasate până la data implementării actului adiţional nr. 1 din data de 20 septembrie 2010 la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006.

A înlăturat menţiunea referitoare la constatarea caracterului abuziv al comisionului de rambursare anticipată.

A menţinut celelalte prevederi ale sentinţei.

A compensat în parte cheltuielile de judecată şi a obligat intimatul pârât societatea C. S.A. la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă C. S.A. BUCUREŞTI.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Suceava, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 315 din 18 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Suceava.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19.10.2018.