Bank credit contract clause nullity appeal declared incompetent and remanded to Court of Appeal

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. prin reprezentat S.C. D. S.R.L., ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 23 octombrie 2007, în sensul constatării caracterului abuziv privind:

- clauza prevăzută la punctul 1 referitor la comisionul de acordare a creditului ce i-a fost perceput, în cuantum de 375,25 RON urmând în consecinţă să fie obligată pârâta să îi restituie contravaloarea acestui comision;

- clauza prevăzută la punctul 5 din contractul de credit şi art. 2.6, 2.10a; 2.11.b din "Condiţii generale de creditare anexă la contractul de credit bancar" în sensul constatării caracterului abuziv al acestor clauze prin care se menţionează că banca poate revizui, în mod unilateral dobânda curentă cu obligarea pârâtei la restituirea contravalorii dobânzii ce a fost revizuită/majorată în mod unilateral începând cu data semnării contractului de credit;

- clauza prevăzută la punctul 6 din contractul de credit, referitoare la dobânda anuală efectivă (DAE), cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate necuvenit, începând cu data semnării contractului de credit;

- obligarea pârâtei la restituirea contravalorii comisionului de analiză a documentaţiei de acordare credit;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlul de comision de urmărire riscuri, perceput începând cu data semnării contractului de credit;

- obligarea pârâtei să-i restituie toate acele costuri ce i-au fost percepute "intervenite ulterior semnării acestui contract", astfel cum se menţionează la punctul 6 alineat ultim din contractul de credit bancar;

- clauza prevăzută la punctul 8 alin. (1) şi b din contractul de credit, prin care banca permite, în mod unilateral, să majoreze în mai multe rânduri contravaloarea creditului restant percepând diferite cuantumuri de dobânzi şi să se dispună recalcularea scadenţei creditului prin eliminarea acestui procent de dobândă perceput în mod nelegal;

- clauza prevăzută la punctul 9 punctul c referitor la perceperea comisionului de administrare, cu obligarea pârâtei la restituirea contravalorii comisionului de administrare perceput, începând cu data semnării contractului de credit;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru toate sumele încasate în mod abuziv ce se vor calcula începând cu data perceperii lor;

- în urma constatării caracterului abuziv al acestor clauze să se dispună obligarea pârâtei de a elimina din contractul încheiat de părţi, comisioanele percepute în mod nelegal, precum şi dobânda variabilă, percepută în mod unilateral şi să se emită un nou grafic de rambursare;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu apărător.

Prin sentinţa civilă nr. 5975/2017 pronunţată de Judecătoria Ploieşti s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. şi C. prin reprezentat legal S.C. D. S.R.L., s-a constatat caracterul abuziv şi în consecinţă nulitatea absolută a clauzelor din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 23 octombrie 2007 prevăzute de pct. 9 lit. c) referitoare la comisionul de administrare perceput lunar, pct. 9 lit. f) referitoare la comisionul de urmărire riscuri perceput lunar, s-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv a clauzei prevăzută de pct. 5 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 23 octombrie 2007, art. 2.6, art. 2.10 lit. a) şi 2.11 b din Condiţii generale de creditare anexă la contractul de credit bancar referitoare la posibilitatea pârâtei de a revizui în mod unilateral dobânda curentă, s-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 23 octombrie 2007 prevăzută la pct. 1 şi 9 lit. b) privitoare la comisionul de acordare a creditului, ca neîntemeiat, au fost obligate pârâtele la plata către reclamant a sumelor încasate de fiecare dintre acestea cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data încasării sumelor respective şi până la restituirea efectivă a acestora şi au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâtele B. S.A. şi C. prin reprezentat S.C. D. S.R.L.

Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 743/2018 din 14 martie 2018, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că admite în parte capătul de cerere privind plata dobânzii legale şi în consecinţă, obligă apelantele-pârâte la plata către intimatul-reclamant a dobânzii legale aferente sumelor încasate de fiecare dintre acestea cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data restituirii efective a acestora.

A menţinut în rest sentinţa apelată.

A respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C., ca nefondat.

A obligat intimatul-reclamant către apelanta-pârâtă B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 87,93 RON reprezentând taxă judiciară de timbru în apel, corespunzător pretenţiilor admise.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă B.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 743/2018 din 14 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Ploieşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19.10.2018.