Credit enforcement statute of limitations dispute remanded to Court of Appeal due to lack of material jurisdiction at the High Court level.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 23.05.2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate intervenită perimarea executării silite care formează obiectul dosarelor nr. x/2012, nr. x/2012 şi nr. x/2012 ale B.E.J. C., cu anularea tuturor actelor de executare, respectiv să constate intervenită prescripţia dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit de nevoi personale nr. x/30.11.2006, cu cheltuieli de judecată.

La data de 05.07.2016, reclamanta a formulat precizări, prin care a solicitat să se constate intervenită şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit de nevoi personale nr. x/30.11.2006, contractul de credit master card forte nr. x/21.05.2007 şi de contractul de credit nr. x/30.09.2007, cu menţiunea că înţelege să renunţe la capătul de cerere având ca obiect constatarea perimării executării silite care formează obiectul dosarelor nr. x/2012, nr. x/2012 şi nr. x/2012 ale B.E.J. C., cu anularea tuturor actelor de executare.

Reclamanta a arătat că cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. De asemenea, a invocat incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 405 din C. proc. civ. şi a precizat că valoarea obiectului cererii se ridică la suma de 26656,73 RON .

Prin sentinţa civilă nr. 2351 din 26 mai 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Suceava a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii, invocată de către pârâtă; a admis în parte cererea având ca obiect acţiune în constatare privind pe reclamanta A. şi pe pârâta B., a luat act de faptul că reclamanta a renunţat la judecata capătului de cerere prin care a solicitat constatarea perimării executării silite care formează obiectului dosarelor de executare nr. x/2012, nr. x/2012 şi nr. x/2012 ale Biroului Executorului Judecătoresc C. şi pe cale de consecinţă, anularea tuturor actelor de executare; a constatat că s-a prescris dreptul pârâtei de a cere executarea silită împotriva reclamantei în baza contractelor de credit nr. x din 30.11.2006, nr. x din 21.05.2007 şi nr. x din 13.09.2007, toate privind pe B., în calitate de împrumutător, şi A., în calitate de împrumutat; a admis cererea formulată de Biroul Executorului Judecătoresc C. având ca obiect obligarea la plata sumei de 91,63 RON reprezentând contravaloare copii dosare de executare nr. x/2012, nr. x/2012 şi nr. x/2012; a obligat reclamanta să plătească Biroului Executorului Judecătoresc C. suma de 91,63 RON reprezentând contravaloare copii dosare de executare nr. x/2012, nr. x/2012 şi nr. x/2012; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 146 din 28 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei sus-menţionate, a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.A.

Prin adresa din 25.05.2018, Tribunalul Suceava a înaintat dosarul cauzei în vederea soluţionării recursului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Suceava, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată precizată.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

Totodată, este de reţinut că prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi în consecinţă, a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel."

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Suceava revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Suceava, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, privind soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 146 din 28 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Suceava.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05.10.2018.