Partition equalization payment claim for forest land rejected as precluded by voluntary extrajudicial partition agreement

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 17.11.2011, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B., la plata sultei (evaluata provizoriu la suma 1.000.000 Euro), ca urmare a partajării suprafeţei de 26.100 ha teren cu vegetaţie forestiera, teren situat in judeţele Neamţ şi Iaşi, prin contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/08.06.2010 de către BNP C., precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

La data de 03.12.2012, F. a formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ., cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului G.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22.01.2013, Tribunalul Bucureşti a admis în principiu cererea de intervenţie în interesul pârâtului.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15.05.2012, s-a stabilit că Tribunalul Bucureşti este competent să judece cauza, având în vedere art. 17 din Actul de dezmembrare şi Contract de partaj voluntar, autentificat sub nr. x/8.06.2010 de BNPA D. şi E. Prin acest articol, părţile au convenit ca litigiile apărute în legătură cu încheierea, interpretarea sau executarea acestui contract să fie supuse spre soluţionare instanţelor române competente din Bucureşti. Cum obiectul prezentei cereri îl reprezintă obligarea pârâtului la plata sultei ce s-ar cuveni reclamantului în baza contractului sus-menţionat, s-a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 din contract. Aceste considerente s-au menţinut şi ulterior, chiar în ipoteza în care pârâtul a comunicat prin întâmpinare că are domiciliul în jud. Neamţ, deoarece clauza atributivă de competenţă nu era prevăzută sub condiţia aflării domiciliului uneia dintre părţi într-un anumit stat sau într-o anumită localitate. Pentru aceste motive, având în vedere soluţia dată de Tribunal prin încheierea din 15.05.2012, instanţa a respins excepţia necompetenţei teritoriale invocate de pârât, prin încheierea de şedinţă din data de 18.09.2012.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1938/6.11.2013, a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată; a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi intervenientul F.; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul F. în favoarea pârâtului G., în contradictoriu cu reclamantul A.; a luat act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că excepţia inadmisibilităţii invocate de pârât la ultimul termen de judecată este neîntemeiată, deoarece nu s-a invocat nici o împrejurare care să ducă la blocarea ab initio a dreptului material la acţiune al reclamantului, pentru a solicita plata unei sume de bani cu titlu de sultă de la pârât, în condiţiile în care părţile nu contestă că au dobândit anumite bunuri în coproprietate, iar prin act de partaj, au procedat la stabilirea şi atribuirea de loturi în proprietate exclusivă.

Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că din interpretarea clauzelor contractuale conţinute de Actul de dezmembrare şi Contractul de partaj voluntar, autentificat sub nr. x/8.06.2010 de BNPA D. şi E., potrivit prevederilor art. 977-985 C. civ., nu se poate reţine că reclamantul are dreptul de a primi de la pârât suma de 1.000.000 de euro, cu titlu de sultă.

Deşi reclamantul a pretins că nu a renunţat niciodată la dreptul la sultă, Tribunalul a apreciat că nu se pune în discuţie voinţa reclamantului de a renunţa la un eventual drept la sultă din partea pârâtului, ci de faptul că o astfel de obligaţie a pârâtului trebuia prevăzută expres, legea reglementând doar vocaţia copartajanţilor de a primi sultă.

Astfel, prin interpretarea clauzelor contractului de partaj, instanţa de fond a reţinut că voinţa reală a părţilor a fost în sensul stabilirii unui drept la sultă în ceea ce-l priveşte pe reclamant doar de la copartajanţii H. şi I., nu şi de la pârât. De asemenea, reclamantul nu a făcut dovada, nici printr-un alt înscris, a asumării de către pârât a obligaţiei de plată a unei sume determinate de bani, cu titlu de sultă.

Apelul formulat de reclamantul A. împotriva acestei sentinţe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 16 A din 13 ianuarie 2015.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel, după o prezentare detaliată a situaţiei de fapt, a reţinut, în esenţă, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1704 şi art. 1711 C. civ. de la 1864, având în vedere că acţiunea în pretenţii promovată de către apelantul-reclamant se întemeiază pe actul de partaj încheiat între părţi, împrejurare recunoscută în faţa instanţei de apel. Apelantul-reclamant trebuia să aibă şi reprezentarea consecinţelor încheierii unui acord între părţi cu privire la partajarea bunurilor moştenite.

Instanţa de apel a constatat că actul de dezmembrare şi contractul de partaj voluntar, autentificat sub nr. x/8.06.2010 de BNPA D. şi E., reprezintă voinţa părţilor cu privire la modalitatea de partajare a bunurilor succesorale, prin stabilirea şi atribuirea loturilor către moştenitori, precum şi obligaţia copartajanţilor H. şi I. de a plăti către reclamant suma de 1.862.000 euro, în echivalent RON, cu titlu de sultă.

Astfel, instanţa de apel a constatat că prin tranzacţia intervenită între părţi s-a stabilit şi obligaţia de plată a unei sulte, dar de către ceilalţi moştenitori, aspect ce ilustrează împrejurarea că părţile au avut, în mod obiectiv, posibilitatea de a stabili sultă, dacă ar fi dorit acest lucru, însă opţiunea reclamantului, la data întocmirii contractului de partaj, a fost de a nu pretinde nicio sumă da bani cu titlu de sultă, de la pârât chiar dacă lotul său era mai mic din punct de vedere valoric.

Instanţa de apel a apreciat că opţiunea reclamantului de a încheia contractul de partaj, în lipsa obligării pârâtului la plata unei sulte, se circumscrie principiului disponibilităţii care guvernează relaţiile dintre părţi, precum şi drepturile tranzacţionate.

În acest sens, instanţa de apel a învederat că, chiar dacă apelantul-reclamant ar fi beneficiat de un drept succesoral mai mare, din punct de vedere valoric, acesta, în virtutea acordului său de voinţă, poate accepta, în calitatea sa de moştenitor, un drept valoric mai mic decât cel prevăzut de legiuitor.

Prin încheierea actului de partaj, apelantul-reclamant, în virtutea principiului disponibilităţi, a acceptat să i se atribuie un lot de o valoarea inferioară faţă de celălalt moştenitor, fără a pretinde o sultă pentru egalizarea loturilor, aspect ce rezultă din conţinutul actului de partaj, respectiv dispoziţiile art. 13 din contract, în cuprinsul cărora se stipulează că "părţile, de comun acord, definitiv şi irevocabil declară că înţeleg să stingă, începând cu data semnării contractului, toate înţelegerile anterioare privitoare exclusiv la împărţirea J.".

Totodată, s-a reţinut că prin inserarea acestei clauze în cuprinsul actului de tranzacţie, rezultă intenţia părţilor de a pune capăt stării de indiviziune cu privire la împărţirea J., prin lotizarea realizată şi sultele stabilite.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de apel a înlăturat susţinerile apelantului-reclamant în sensul că prin actul de partaj nu s-a realizat o împărţire definitivă şi finală între părţi, reţinând că această afirmaţie nu este susţinută de nicio menţiune din cuprinsul actului de tranzacţie, care prevede în mod expres că drepturile privind J. au fost stabilite în mod definitiv şi irevocabil, fiind îndeplinite toate obligaţiile asumate prin înţelegerile verbale sau scrise anterioare.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că apelantul-reclamant invocă în susţinerea pretenţiilor sale antecontractul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/22.03.2010, care este anterior contractului de partaj şi ale cărui efecte au fost considerate ca fiind încetate prin încheierea contractului de partaj, în conformitate cu art. 13 din contract.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurentul-reclamant a susţinut,în esenţă, că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu nesocotirea prevederilor C. civ. de la 1864, respectiv ar. 970 alin. (2), art. 977, art. 984 şi art. 742.

După o prezentare detaliată a situaţiei de fapt a cauzei şi a soluţiilor pronunţate de instanţele anterioare, recurentul - reclamant a susţinut că hotărârea primei instanţe cuprinde motive străine de natura pricinii, iar instanţa de fond a analizat efectele contractului de partaj, prin prisma reglementărilor aplicabile unei tranzacţii, deşi acesta nu a fost încheiat în vederea stingerii ori preîntâmpinării unor litigii.

Recurentul-reclamant arată că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu a susţinut faptul că acţiunea în pretenţii îşi are izvorul în contractul de partaj şi nici nu au intenţionat ca prin semnarea acestui contract să stingă/preîntâmpine eventuale litigii, această împrejurare nefiind menţionată în contract şi nici susţinută de vreuna dintre părţi.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant consideră că, o astfel de informaţie apare pentru prima dată în motivarea instanţei de apel, fără a fi pusă în discuţia părţilor şi fără a da acestora posibilitatea de a se apăra în mod efectiv fiind încălcat principiul contradictorialităţii.

În opinia recurentului-reclamant instanţa de apel a aplicat în mod greşit, actului de dezmembrare şi contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/08.06.2010 de către BNP Asociaţi - D. şi E., regimul aplicabil unei tranzacţii, deoarece această instituţie prezintă particularităţi faţă de o convenţie obişnuită şi este reglementată prin dispoziţii speciale care nu pot fi aplicate în alte situaţii.

Recurentul-reclamant consideră că instanţa de apel a schimbat înţelesul vădit lămurit şi neîndoielnic al art. 13 din contractul de partaj, atribuind contractului efecte excluse în mod expres de părţi.

Astfel, susţine recurentul-reclamant, deşi părţile nu au menţionat nicăieri ca înţeleg "să stingă" înţelegerile anterioare, instanţa de apel a reţinut că în contract ar fi inserată şi o astfel de menţiune.

Recurentul-reclamant consideră că, prin raportare la art. 969 C. civ., instanţa de apel nu avea nicicum posibilitatea legală să intervină în contract, să extindă limitele clare ale voinţei părţilor şi să considere că prin această clauză părţile şi-ar fi recunoscut reciproc îndeplinirea tuturor obligaţiilor şi cu privire la alte terenuri decât cele din comuna K.

În opinia recurentului-reclamant instanţa de apel a reţinut în mod greşit că izvorul pretenţiilor invocate prin cererea de chemare în judecată l-ar reprezenta contractul de partaj.

După o prezentare a susţinerilor din cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant arată că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, motivul pentru care părţile nu au prevăzut nimic referitor la egalizarea sultelor, a fost unul obiectiv, respectiv imposibilitatea stabilirii valorii loturilor atribuite, respectiv a sultelor datorate.

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 984 C. civ., atunci când a considerat că, deşi prin contractul de partaj părţile nu au dispus nimic cu privire la sultele datorate potrivit legii, reclamantul ar fi renunţat implicit la acest drept.

Totodată, susţine recurentul-reclamant, instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 977 C. civ. atunci când a ignorat faptul că părţile au continuat evaluarea loturilor inclusiv după încheierea acestui contract de partaj, întocmit cum au convenit prin actele anterioare acestuia.

Pentru aceste considerente, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii cererii de apel formulate de reclamant cu consecinţa schimbării în tot a hotărârii primei instanţe în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost precizată.

Prin întâmpinările depuse la dosar intimatul - pârât G. şi intimatul-intervenient F. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Precizare prealabilă: Criticile ce vizează considerentele sentinţei instanţei de fond nu vor face obiectul analizei având în vedere că în recurs se analizează hotărârea pronunţată de instanţa de apel, iar sentinţa instanţei de fond a făcut deja obiectul unui control de legalitate, nefiind admisibil a se invoca direct în recurs critici de nelegalitate ce nu au fost invocate în apel.

Potrivit art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care reglementează obligaţia de motivare a hotărârii.

În acest context, se reţine că exprimarea clară a raţionamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice şi evidenţierea logicii interne care a condus la adoptarea soluţiei constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicţional şi care îi conferă forţa de convingere, constituind totodată o garanţie împotriva arbitrariului.

Este de menţionat că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată şi neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului de lege anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Criticile recurentului-reclamant potrivit cărora instanţa a aplicat contractului de partaj regimul juridic al unei tranzacţii, fără ca părţile să fi avut în vedere stingerea vreunui litigiu şi să fie menţionat în contract, vor fi înlăturate.

În literatura de specialitate tranzacţia a fost definită ca fiind contractul prin care părţile sting un proces început sau preîntâmpină naşterea unui proces, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii ori în prestaţii noi săvârşite sau promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul ce este litigios sau îndoielnic.

Astfel, instanţa de apel a apreciat în mod corect ca fiind incidente dispoziţiile art. 1704 şi art. 1711 C. civ. de la 1864, constatând că acţiunea în pretenţii promovată de către reclamant se întemeiază pe actul de partaj încheiat între părţi, împrejurare ce a fost recunoscută în faţa instanţei de apel, aşa cum rezultă din preambulul deciziei recurate (pag. 2).

Reclamantul prin apărător la solicitarea instanţei şi cu respectarea principiului contradictorialităţii, a arătat că acţiunea se întemeiază pe actul de partaj şi pe dispoziţiile art. 742 C. civ.

Contrar susţinerilor reclamantului, contractul de partaj are regimul juridic al unei tranzacţii, iar prin încheierea acestui contract nu este necesar ca părţile să stipuleze expres stingerea ori preîntâmpinarea unui litigiu. Acest lucru rezidă din însăşi caracterul contractului de partaj. Contractul de partaj este o tranzacţie extrajudiciară şi reprezintă voinţa părţilor de a pune capăt stării de indiviziune.

Încheierea contractului de partaj a preîntâmpinat un litigiu ce ar fi vizat ieşirea din indiviziune a bunurilor partajabile, ce nu ar fi fost posibilă decât în cele două variante, contract de partaj sau litigiu.

Din considerentele deciziei atacate, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, reiese că instanţa de apel a stabilit în concret starea de fapt şi a procedat la analizarea fondului cauzei, hotărârea recurată fiind astfel la adăpost de orice critică.

În speţă, criticile recurentului vizează aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, dar argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, decizia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În cauză nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.

Şi aceasta, întrucât, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea pornind de la natura contractului existent între părţi, reţinând în mod legal că actul de dezmembrare şi contractul de partaj voluntar, autentificat sub nr. x/8.06.2010 de BNPA D. şi E. reprezintă voinţa părţilor cu privire la modalitatea de partajare a bunurilor succesorale, prin stabilirea şi atribuirea loturilor către moştenitori, precum şi obligaţia copartajanţilor H. şi I. de a plăti către reclamant suma de 1.862.000 euro, în echivalent RON, cu titlu de sultă.

Dispoziţiile legale menţionate anterior sancţionează denaturarea sau schimbarea înţelesului unei convenţii, or, sub acest aspect soluţia instanţei de apel este dată cu respectarea cadrului şi limitelor procesuale din perspectiva examinării clauzelor contractuale şi a voinţei părţilor exprimate prin acestea.

În acest context, în mod judicios, instanţa de apel a interpretat clauzele contractului de partaj încheiat între părţi, cu referire la obligaţiile privind plata sultei şi a atribuirii bunurilor.

Astfel, cu respectarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., ce consacră principiul forţei obligatorii a convenţiilor legal făcute, instanţa de apel a constatat că prin tranzacţia intervenită între părţi s-a stabilit şi obligaţia de plată a unei sulte, dar de către ceilalţi moştenitori, iar opţiunea reclamantului de a încheia contractul de partaj, în lipsa obligării pârâtului la plata unei sulte se circumscrie principiului disponibilităţii care guvernează relaţiile dintre părţi, precum şi drepturile tranzacţionate.

Va fi înlăturată întreaga alegaţie a recurentului-reclamant privind schimbarea înţelesului vădit lămurit şi neîndoielnic al art. 13 din contractul de partaj şi că, deşi părţile nu au menţionat nicăieri că înţeleg "să stingă" înţelegerile anterioare, instanţa de apel a reţinut că în contract ar fi inserată şi o astfel de menţiune.

Art. 13 din contract este neclar. Dar, el a fost interpretat conform voinţei reale a părţilor, de a stinge orice pretenţii ulterioare ce rezultă din convenţii anterioare cu privire la J.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel nu a acordat un înţeles diferit art. 13 din contractul de partaj, ci a reţinut în mod corect că prin inserarea acestei clauze în cuprinsul actului de tranzacţie, rezultă intenţia părţilor de a pune capăt stării de indiviziune cu privire la împărţirea J., prin lotizarea realizată şi sultele stabilite.

Astfel, se apreciază că instanţa de apel nu a extins limitele clare ale voinţei părţilor, ci a constatat că prin această clauză părţile şi-au recunoscut reciproc îndeplinirea tuturor obligaţiilor cu privire la terenurile din J.

Simplul fapt al utilizării ghilimelelor de către instanţa de apel nu dă fundament criticilor recurentului şi nu înlătură justeţea analizei instanţei de apel, corect dedusă din interpretarea clauzelor contractului cu respectarea dispoziţiile art. 970, art. 977 şi art. 982 C. civ. de la 1864.

Prin urmare, susţinerea recurentului-reclamant vizând pretinsa adăugare, nu are semnificaţia invocată de autorul recursului şi nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei recurate.

Pretenţiile reclamantului se întemeiază pe faptul că ulterior încheierii actului de partaj a constatat, în baza expertizei, că valoarea loturilor nu este egală şi a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 742 C. civ., adică egalizarea loturilor prin stabilirea în sarcina copartajantului B., a unei sulte care să egalizeze aceste loturi. Dispoziţiile art. 742 C. civ. sunt aplicabile partajului judiciar.

Or, părţile au încheiat un act de partaj extrajudiciar, o tranzacţie prin care s-au învoit asupra ieşirii din indiviziune. Chiar dacă în actul de partaj nu s-a stabilit expres că încetează orice pretenţie ulterioară, cu privire la întreaga masă partajabilă (nu doar cu privire la J.), este de natura tranzacţiei că părţile au convenit asupra tuturor aspectelor. Numai dacă ar fi prevăzut expres că lasă nesoluţionate anumite aspecte acestea s-ar fi rezolvat ulterior fie printr-o altă tranzacţie, fie în instanţă.

Este neîndoielnic, astfel cum rezultă din actul de partaj, voinţa reală a părţilor de a pune definitiv capăt stării de indiviziune.

În aceste context, instanţa de apel a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii şi înţelesul neîndoielnic al acestuia de a pune capăt stării de indiviziune în mod definitiv, potrivit principiului disponibilităţii părţilor, prin atribuirea unor loturi, chiar nelegale valoric.

Faptul că ulterior încheierii contractului de partaj reclamantul a solicitat valorizarea loturilor, nu poate înfrânge voinţa lor stabilită prin convenţia de tranzacţie care are putere de lege potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea recurată a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei, instanţa de apel respectând, aplicând şi interpretând corect normele legale incidente în cauză, precum şi voinţa părţilor exprimată în actul de partaj, astfel că nu se poate reţine nici prezenţa motivului de nelegalitate statuat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., ce vizează interpretarea sau aplicarea greşită a legii.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale, drept pentru care criticile ce vizează situaţia de fapt, nu se impun a fi analizate întrucât vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea soluţiei pronunţată în apel.

Aşa fiind, în temeiul efectului devolutiv al apelului, se constată că instanţa de apel a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor formulate de apelantă, reţinând situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de probele cauzei, dar şi de particularităţile speţei, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentului-reclamant, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea deciziei recurate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A.

Constatând culpa procesuală a recurentului-reclamant A. în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimatul-pârât B., urmează a se aplica dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi a obliga recurentul-reclamant la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 16 A din 13 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13.06.2018.