Contractor’s RON 1.2M payment claim for construction works rejected; appeal dismissed as unfounded on res judicata and contractual fault grounds.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 14.11.2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 430.778,61 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor construcţii-montaj executate, precum şi a echipamentelor livrate pentru obiectivul de investiţii "înfiinţare fabrică de produse din carne în judeţul Ilfov".

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 6.04.2016 reclamanta şi-a majorat câtimea obiectului cererii şi a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.247.500,85 RON, reprezentând 908.558,85 RON contravaloarea lucrărilor de construcţii-montaj executate, 102.728,67 RON, (inclusiv TVA) diferenţă preţ echipamente frigorifice, 5.620,42 RON, inclusiv TVA, echipamente livrate recunoscute la recepţie şi neachitate şi 230.592,91 RON garanţie de bună execuţie.

Prin sentinţa civilă nr. 2499 din 20 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. S.A - prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., şi s-a luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A prin administrator judiciar D. Bucureşti a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2025 din 7 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.A prin administrator judiciar D. Bucureşti.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A prin administrator judiciar D. Bucureşti a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei ca nelegală şi în consecinţă, desfiinţarea în totalitate a sentinţei primei instanţe, iar pe fond admiterea acţiunii cu obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate prin cererea precizatoare de mărire a câtimei obiectului cererii, în totalitatea lor însumând 1.247.500,85 RON cu TVA, raportat la concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză.

În argumentarea cererii de recurs, recurenta arată că autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2083/10.12.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014, nu a fost reţinută, în mod legal, de către instanţa de apel prin confirmarea soluţiei Tribunalului Bucureşti, textele de lege fiind încălcate în litera şi spiritul lor.

În acest sens, se arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în sensul că intimata - pârâtă S.C C. S.R.L. are o creanţă certă, neafectată de condiţie în cuantum de 586.465,26 RON asupra reclamantei, cum ar reieşi după înscrierea primeia în tabelul definitiv al recurentei-debitoare.

Creanţa în sumă de 586.465,26 RON o reprezintă contravaloarea avansului rămas de recuperat, potrivit Actului Adiţional nr. 5/2012 la Contractul de Antrepriză nr. x/2011, iar obiectul prezentei acţiuni îl constituie recuperarea creanţei privind lucrările realizate în baza dispoziţiilor art. 2.2 din Contractul de antrepriză.

Chiar dacă prin decizia civilă nr. 2083/10.12.2015 a Curţii de Apel Bucureşti s-a trasat o creanţă care decurge din acelaşi contract, aceasta nu coincide cu pretenţiile solicitate prin prezenta acţiune.

Astfel, neexistând o identitate asupra obiectului cererii, nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat ca efect pozitiv, întrucât se încalcă una dintre condiţiile imperative ale acestui text de lege, sens în care se apreciază că instanţa de apel a confirmat greşit reţinerea autorităţii de lucru judecat a instanţei de fond.

Mai susţine recurenta că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut ca legală motivarea instanţei de fond, potrivit căreia în prezenta speţă nu este aplicabilă răspunderea contractuală, întrucât în speţă este aplicabilă răspunderea contractuală, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale în vederea recuperării prejudiciului.

În acest sens, se arată că lucrările efectuate de către recurenta-reclamantă şi care au fost solicitate în prezentul dosar sunt lucrări care decurg din contractul asumat de părţi, fiind lucrări necesare, astfel încât, temeiul de drept al răspunderii contractuale este justificat pe deplin.

De asemenea, în mod greşit s-a reţinut că intimata beneficiază de excepţia de neexecutare a contractului prin aceea că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a finaliza lucrarea în termenul asumat, întrucât pentru a fi legal reţinută o astfel de apărare, este necesar a se face dovada respectării obligaţiilor contractuale în totalitate ale intimatei pârâte, obligaţie care nu a fost dovedită, iar culpa în nefinalizarea la termen a lucrării aparţine în mod real intimatei, prin aceea că nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin contract.

Prin întâmpinarea formulată în cauză la data de 24 aprilie 2017, intimata-pârâta C. S.R.L. a solicitat în principal anularea recursului, având în vedere faptul că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la data de 18 mai 2017, recurenta A. S.A prin administrator judiciar D. a solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 20 septembrie 2017, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 14 februarie 2018, au fost respinse excepţia tardivităţii recursului şi excepţia nulităţii acestuia şi, constatându-se că recursul reclamantului este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului declarat de S.C. A. S.A. prin administrator judiciar D., la data de 18 aprilie 2018, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, ţinând cont şi de apărările formulate prin întâmpinare, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Se constată că soluţia instanţei de apel este legală.

Deşi întreaga argumentare a soluţiei adoptate s-a fundamentat pe răspunderea contractuală, recurenta se prevalează de faptul că instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit ca fiind legală motivarea primei instanţe, potrivit căreia, în speţă, nu este aplicabilă răspunderea contractuală.

Este ştiut că răspunderea contractuală este strâns legată de ideea care stă la baza principiului de drept pacta sunt sevanda, consfinţit de prevederile art. 969 C. civ. de la 1864 (aplicabil în cauză potrivit art. 5 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011), iar din moment ce contractul are forţa unei legi în raporturile dintre părţi, fiecare dintre acestea trebuie să răspundă pentru nerespectarea acestei legi, respectiv de încălcarea normei private pe care o generează respectivul contract.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, în acest mod a procedat şi instanţa de apel.

Este de necontestat că pretenţiile deduse judecăţii (1.247.500,85 RON, reprezentând 908.558,85 RON contravaloarea lucrărilor de construcţii-montaj executate; 102.728,67 RON (inclusiv TVA) diferenţă preţ echipamente frigorifice; 5.620,42 RON (inclusiv TVA) echipamente livrate recunoscute la recepţie şi neachitate şi 230.592,91 RON garanţie de bună execuţie) derivă din contractul de antrepriză de lucrări de construcţii nr. x/28.04.2011, reclamanta având calitatea de Antreprenor General, iar pârâta având calitatea de Beneficiar, contract la care părţile litigante au încheiate şapte acte adiţionale.

În speţă, nu se poate face abstracţie de principiul esenţial în dreptul civil al libertăţii de voinţă, astfel că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a clauzelor contractuale, dând eficienţă regulilor de interpretare a contractelor.

Aşa fiind, pornind de la regulile de interpretare a contractelor prevăzute în dispoziţiile art. 977 şi art. 982 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului (conform art. 6 alin. (2) din Noul C. civ.) instanţa de apel a reţinut că intenţia comună a părţilor a fost aceea că pentru orice lucrări necesare (inclusiv suplimentare) să se obţină acordul (inclusiv la plată) Beneficiarului lucrării, valoarea totală a contractului neputându-se modifica.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar a constatat că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor contractuale prin raportare la condiţiile necesare angajării răspunderii contractuale (art. 969 şi art. 1073 C. civ. de la 1864), precum şi al efectelor acordului de reziliere, reţinându-se nerespectarea termenului de finalizare a lucrărilor, prevăzut în contract şi în actele adiţionale, în sarcina reclamantei, căreia îi aparţine culpa contractuală.

În acelaşi context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de apel a analizat prevederile art. 2.1., 2.2, 5.2.,6.1.,6.2., 7.1., 7.2 şi 7.3. din contract.

Prin urmare, în mod greşit recurenta-reclamantă se prevalează de împrejurarea că instanţa de apel ar fi reţinut ca nefiind aplicabilă răspunderea contractuală, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat, soluţia adoptată s-a fundamentat exclusiv pe îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, raportat la clauzele contractului şi la actele adiţionale încheiate.

În mod greşit recurenta aduce în discuţie o presupusă eroare a instanţei de control judiciar în reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte decizia civilă nr. 2083/10.12.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014.a1.

Se impune precizarea că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală, conform art. 1201 C. civ. de la 1864 şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, art. 1200 C. civ. C. civ. de la 1864.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv de natură să oprească o nouă judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, există o distincţie clară. Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Instanţa de apel nu a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat, pentru a se impune verificarea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, astfel cum pretinde recurenta, ci efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care presupune că o constatare jurisdicţională (în sensul de soluţie a raportului juridic litigios dedus judecăţii), făcută printr-o hotărâre judecătorească, este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă, întrucât nu poate fi ignorată nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice.

Aşa fiind, în mod legal instanţa de apel a reţinut corecta aplicare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat de către instanţa de fond, în sensul că, prin considerentele deciziei nr. 2083/2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care vin în sprijinul soluţiei adoptate, s-a reţinut culpa exclusivă a reclamantei în nerespectarea obligaţiilor contractuale (nefinalizarea lucrărilor în termenele prevăzute în contract şi în actele adiţionale prin care s-a prelungit acest termen).

Simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamantă sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a arătat în concret care sunt aceste norme şi în ce ar consta interpretarea sau aplicarea greşită a acestora.

Totodată, din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie şi chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestor căi de atac, iar în cauză cele două instanţe şi-au motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.

Este de menţionat că stabilirea culpei în ceea ce priveşte nefinalizarea lucrărilor este o chestiune de fapt, care aparţine în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac.

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt excedează competenţei instanţei de recurs, se impune înlăturarea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator judiciar D. împotriva deciziei civile nr. 2025 din 7 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator judiciar D. împotriva deciziei civile nr. 2025 din 7 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18.04.2018.