Supreme Court’s material competence limited to appeals against Court of Appeal judgments; recurs against Tribunal judgments falls to appellate courts

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din data de 26 aprilie 2017, Judecătoria Bârlad a respins cererea de suspendare a judecării pricinii ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, formulată de pârâta S.C. A. S.A. prin lichidator B.-Filiala Cluj şi a amânat pronunţarea asupra cauzei la data de 10 mai 2017.

Prin sentinţa civilă nr. 806 din data de 10 mai 2017, Judecătoria Bârlad a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A respins excepţia tardivităţii formulării cererii adiţionale invocată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

A admis cererea formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâţii S.C. A. S.A. Sibiu, prin S.C. A. S.A. - Sucursala Zonală Bacău, prin lichidator judiciar provizoriu B. - Filiala Cluj, D. şi E.

A obligat pe pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar, să plătească reclamantului suma de 8032,76 RON, reprezentând contravaloarea daunelor suferite prin avarierea autovehiculului marca x. cu nr. de înmatriculare x, daune ce fac obiectul dosarului de daună nr. x din data de 9 decembrie 2015 în baza poliţei de asigurare nr. x cu valabilitate de la 12 septembrie 2015, la 11 martie 2016.

A obligat pe pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu B. - Filiala Cluj, să plătească reclamantului suma de 1307 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din care suma de 507 RON taxă de timbru şi suma de 800 RON onorariu apărător.

A obligat pe pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu B. - Filiala Cluj, să plătească pârâtului D. suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu apărător.

Prin decizia nr. 1676A din data de 29 noiembrie 2017, Tribunalul Vaslui, secţia civilă a admis apelul declarat de Societatea de asigurare în faliment A. S.A. prin lichidatorul judiciar B.-Filiala Cluj împotriva încheierii din 26 aprilie 2017 şi a sentinţei civile nr. 806 din data de 10 mai 2017 pronunţate de Judecătoria Bârlad, pe care le-a anulat în parte doar cu privire la soluţia dată cererii de suspendare şi soluţia de admitere a cererii reclamantului faţă de pârâta Societatea de asigurare în faliment A. S.A., în sensul că:

În temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 a suspendat judecata acţiunii în pretenţii formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu Societatea A. S.A., societate în faliment, reprezentată prin lichidatorul judiciar B.-Filiala Cluj.

A înlăturat din sentinţă dispoziţiile privind obligarea pârâtei Societatea A. S.A., societate în faliment, la plata cheltuielilor de judecată.

A păstrat restul dispoziţiilor care nu sunt contrare acestei decizii.

Reclamantul F. a declarat recurs împotriva acestei din urmă decizii, iar Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin decizia nr. 330 din data de 11 iunie 2018, a declinat competenţa de soluţionare a recursului formulat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 1676A din data de 29 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 30 august 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluţia din data de 3 septembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 10 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce precedă, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Vaslui revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Iaşi, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină în favoarea Curţii de Apel Iaşi competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul C. împotriva deciziei nr. 1676/A din data de 29 noiembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Vaslui, secţia civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10.10.2018.