Material jurisdiction of the Supreme Court for appeals against tribunal decisions under the Civil Procedure Code hierarchy

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călăraşi la data de 28.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A. şi C. S.A., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 6.000 RON cu titlu de despăgubiri aferente prejudiciului nepatrimonial reprezentat de suferinţele fizice suferite şi afectarea calităţii vieţii în perioada necesară recuperării, la plata dobânzii legale aferente sumei de 6.000 RON de la data pronunţării hotărârii şi până la achitarea efectivă a acesteia, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1326 din 13 iunie 2017, Judecătoria Călăraşi a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei S.C. B. S.A., invocată de aceasta.

A respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

A respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei S.C. C. S.A., invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., ca neîntemeiată.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. C. S.A. formulată în contradictoriu cu chematul în garanţie S.C. D. S.R.L., ca rămasă fără obiect.

A admis în parte cererea pârâtei S.C. C. S.A. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, obligând reclamanta să plătească către pârâtă suma de 800 RON (onorariu de avocat redus de instanţă).

A admis cererea chematului în garanţie S.C. D. S.R.L. privind obligarea pârâtei S.C. C. S.A., la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâtul să plătească chematului în garanţie suma de 600 RON reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 1004/19.12.2017, Tribunalul Călăraşi a admis apelul declarat de reclamanta A., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi S.C. B. S.A. şi C. S.A. şi intimata chemată în garanţie S.C. D. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1326/2107, pronunţată de Judecătoria Călăraşi, pe care o schimbat-o în parte şi rejudecând, a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu pârâta C. S.A., pe care a obligat-o să îi plătească suma de 6000 RON cu titlu de daune morale la care se va calcula dobânda legală de la data pronunţării şi până la data achitării efective.

A obligat pârâta C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 608 RON (taxa de timbru fond şi apel).

A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta C. S.A. împotriva chematei garanţie S.C. D. S.R.L., pe care a obligat-o să îi plătească suma de 6000 RON, la care se va calcula dobânda legală de la data pronunţării şi până la data achitării efective.

A obligat chemata în garanţie S.C. D. S.R.L. să plătească pârâtei C. S.A. cheltuielile de judecată în cuantum de 608 RON, la care a fost obligată către reclamantă, a înlăturat obligaţia reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată către pârâta C. S.A. şi către chemata în garanţie S.C. D. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Pârâta S.C. C. S.A. a declarat recurs împotriva acestei din urmă decizii, transmis Înaltei Curţi prin decizia nr. 295 din data de 14.06.2018, de declinare a competenţei materiale de soluţionare a recursului, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă pentru cauze cu minori şi de familie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 9 iulie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 10.

Prin rezoluţia din data de 12 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 10 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. (1) coroborat cu art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Călăraşi, revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină în favoarea Curţii de Apel Bucureşti competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 1004 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10.10.2018.