Property dispute on renovation pay and retention right sent to Court of Appeal on jurisdictional ground

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 8 iulie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro reprezentând valoarea materialelor şi a preţului muncii ca urmare a investiţiilor făcute pentru renovarea imobilului situat în judeţul Cluj şi constatarea în favoarea sa a unui drept de retenţie a imobilului situat în judeţul Cluj, înscris în CF nr. x, nr. CF vechi x, nr. topo x, până la executarea obligaţiei de plată existentă în sarcina pârâtei B.

Pârâta B. a formulat cerere reconvenţională împotriva pârâţilor A., C. şi D. prin care a solicitat instanţei evacuarea pârâţilor din imobil şi obligarea acestora, în solidar, cu titlu de folos de tras la plata sumei de 250 euro/lună începând cu data de 15 februarie 2013 şi până la eliberarea spaţiului ocupat fără titlu, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, pârâta B. a formulat cerere de chemare în judecată a altei persoane, numitul E., în calitate de persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamanta.

La data de 21 iunie 2016, pârâta-reclamantă reconvenţională B. a formulat cerere de renunţare la judecată faţă de pârâta D.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 iunie 2015, instanţa a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie forţată.

Judecătoria Cluj-Napoca, prin sentinţa civilă nr. 960 din data de 14 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., ca nefondată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.; a obligat pe obligată pârâta B. la plata în favoarea reclamantei A. a sumei de 17.442 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor necesare efectuate la imobilul situat în judeţul Cluj; a respins cererea reclamantei având ca obiect constatare în favoarea acesteia a unui drept de retenţie asupra imobilul situat în judeţul Cluj, până la executarea obligaţiei de plată stabilită în sarcina pârâtei B., ca nefondată; a respins excepţia lipsei de interes a pârâtei B. în formularea cererii în contradictoriu cu pârâtul C., având ca obiect obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în judeţul Cluj ca nefondată; a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţională B. în contradictoriu cu pârâţii A. şi C.; a obligat pe pârâţii A. şi C., în solidar, la plata în favoarea pârâtei-reclamante reconvenţionale a sumei de 8.066,5 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 30 martie 2015-9 noiembrie 2015; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea pârâtei-reclamante reconvenţionale având ca obiect evacuarea pârâţilor C. şi A., din imobil; a respins cererea pârâtei B. de chemare în judecată a altei persoane, ca nefondată; a compensat creanţa în valoare de 8.066,6 RON datorată de reclamanta-pârâtă reconvenţională A. pârâtei-reclamante reconvenţionale B. până la concurenţa creanţei de 17.442 RON, obligând pe pârâta-reclamantă reconvenţioanală B. să achite reclamantei A. suma de 9.375,4 RON rămasă după compensare; a compensat cheltuielile de judecată ale reclamantei şi ale pârâtei, după compensare obligând pârâta B. să achite reclamantei A. suma de 530 RON; a respins cererea intervenientului forţat-reclamant E., de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Prin decizia nr. 1879/A din data de 19 decembrie 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă nr. 168/C.C. din data de 21 iunie 2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins ca nefondat apelul declarat de A. şi C., precum şi apelul incident declarat de B. împotriva sentinţei civile nr. 960 din data de 14 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a menţinut-o în totul; a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi de pârâtul C., care a fost înregistrat la Tribunalul Cluj la data de 3 august 2018.

Tribunalul Cluj, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 24 septembrie 2018 şi trimis spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 9.

Prin rezoluţia din data de 25 septembrie 2018, s-a fixat termen la data de 9 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către Tribunalul Cluj, secţia civilă într-un litigiu având ca obiect pretenţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce precedă, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Cluj, secţia civilă revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta A. şi de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1879A din 19 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia civilă în dosarul nr. x/2014, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09.10.2018.