Territorial Competence Conflict for Disjoined Individual Labor Claims Based on Voluntary Joinder Under Labor Code

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2017 (dosar format ca urmare a disjungerii din dosarul nr. x/2017 înregistrat la aceeaşi instanţă la data de 23 mai 2017) reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata, către fiecare reclamant, a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculată la salariul de bază lunar, cu începere din 23.05.2014 până la zi; obligarea aceleiaşi pârâte la plata diferenţelor salariale cuvenite, precum şi actualizarea acestor sume cu indicele de inflaţie şi menţinerea acestei modalităţi de calcul; obligarea Ministerului Finanţelor Publice să aloce sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurilor necesare achitării acestor drepturi salariale; acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 8745 din 4 decembrie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că prorogarea de competenţă teritorială intervine doar în situaţia în care între pretenţiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speţă, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

În cauză însă, o astfel de interdependenţă între cereri, nu există, fiind aplicabile dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 (act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii) conform cărora "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", în speţă această instanţă fiind Tribunalul Hunedoara.

Prin sentinţa nr. 744 din 6 iunie 2018 Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul pentru soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Hunedoara a reţinut că cererea de chemare în judecată este formulată de reclamanţi în calitate de angajaţi/foşti angajaţi în cadrul Curţii de Conturi a României, aceştia formulând pretenţii identice în contradictoriu cu angajatorul.

Din coroborarea art. 269 alin. (2) din Codul muncii republicat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, rezultă că reclamanţii aveau dreptul de a opta între instanţa în circumscripţia căreia îşi au domiciliul şi locul de muncă şi instanţa competentă teritorial pentru oricare din ceilalţi 423 de reclamanţi, în cauză fiind îndeplinite condiţiile pentru coparticiparea procesuală activă.

Reclamanţii au ales să introducă cererea împreună cu ceilalţi reclamanţi al căror domiciliu şi loc de muncă se află în raza teritorială a Tribunalului Bucureşti, situaţie faţă de care aceasta este instanţa competentă teritorial a soluţiona cauza.

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru argumentele ce urmează:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. 3 al aceluiaşi articol instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezenta cauză, fiind îndeplinite astfel condiţiile art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, în virtutea cărora mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Această situaţie procesuală se regăseşte în speţă, întrucât se pune problema valorificării unor drepturi băneşti având aceeaşi natură, de către angajaţi ai aceluiaşi angajator.

În atare ipoteză, devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii anterior evocate, ce recunosc competenţă de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, din care făceau parte şi reclamanţii din pricina de faţă, Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamantelor.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03.10.2018.