Jurisdictional conflict in collective labor lawsuit: preservation of territorial competence at the initial court after case disjunction under facultative co-participation rules

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. unic x/2017, aşa cum a fost precizată la data de 29.06.2017, un consorţiu de 438 de reclamanţi a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a Consiliului pentru Combaterea Discriminării: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata, către fiecare reclamant, a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea aceleiaşi pârâte la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 noul C. proc. civ. obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

La termenul din data de 09.01.2018, pentru considerente ce ţin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanţilor şi calitatea acestora de personal contractual sau funcţionar public, instanţa a dispus disjungerea cererii formulată în cauză în mai multe dosare.

Astfel, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost înregistrată şi cauza de faţă având ca reclamante pe A. şi B.

Prin sentinţa nr. 401 din 22 ianuarie 2018 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti.

Întrucât cauza de faţă priveşte un litigiu de muncă căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 (act normativ cu caracter special faţă de dispoziţiile art. 269 din Codul muncii), potrivit cărora "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", competenţa de soluţionare aparţine acestei instanţe, respectiv Tribunalul Constanţa.

Prin încheierea nr. 1678 din 22 iunie 2018 Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionare.

Tribunalul Constanţa a reţinut că reclamantele A. şi B., în calitate de salariate ale Curţii de Conturi a României, au solicitat plata drepturilor băneşti reprezentând majorarea de 75% din indemnizaţia de bază, reţinând că nu poate exista un tratament diferenţiat în cadrul aceleiaşi instituţii/familiei ocupaţionale.

Reţinând incidenţa art. 269 alin. (2) din Codul muncii, ce statuează asupra regulilor ce guvernează competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă, în considerarea excepţiei prevăzute la alin. (3) al aceluiaşi articol, coroborat cu dispoziţiile cuprinse în art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, constatând că acţiunea introductivă de instanţă ce are ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamantele din prezentul dosar, şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului majorităţii celor 423 de reclamanţi, deoarece drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, Tribunalul Constanţa a constatat că în situaţia dată dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile în ceea ce priveşte coparticiparea procesuală facultativă.

Astfel, Tribunalul Bucureşti a fost în mod legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, iar disjungerea raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanţilor din prezentul dosar.

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru argumentele ce urmează:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. 3 al aceluiaşi articol instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi salariale, a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi numitele A., B., fiind îndeplinite astfel condiţiile art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, în virtutea cărora mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Această situaţie procesuală se regăseşte în speţă, întrucât se pune problema valorificării unor drepturi băneşti având aceeaşi natură, de către angajaţi ai aceluiaşi angajator.

În atare ipoteză, devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii anterior evocate, ce recunosc competenţă de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, din care făceau parte şi reclamantele B., A., Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamantelor.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03.10.2018.