Judicial expense award in tax dispute sent to Court of Appeal for review as High Court declines jurisdiction

Prin sentinţa nr. 6612 din 7 iunie 2017 Judecătoria Sector 2 Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice; a obligat pârâtele la plata, către reclamantă, a sumei de 5.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faza judecăţii în primă instanţă în dosarul cu nr. x/2013 şi a respins capătul de cerere constând în obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, ca neîntemeiat.

Prin decizia nr. 4297/A din 13 decembrie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 355 RON taxă de timbru fond plus 1500 RON onorariu avocat fond; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 1000 RON onorariu avocat parţial apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A., pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, recursuri înregistrate la Tribunalul Bucureşti la data de 08.03.2018, 27.02.2018 şi 22.02.2018.

Prin adresa nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Curţii de Apel Bucureşti.

Prin decizia nr. 292/13.06.2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, având în vedere dispoziţiile art. 97 şi art. 483 C. proc. civ., raportat şi la decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de recurs de drept comun, aceasta urmând să dezlege toate cererile de recurs, în privinţa oricăror aspecte ale acestora, de admisibilitate sau de fond, care nu sunt date prin dispoziţii speciale în competenţa instanţei speciale de recurs care este cea ierarhic superioară instanţei a cărei hotărâre se recurează.

Aşadar, curtea de apel este instanţă specială în privinţa căii de atac de recurs, deci numai instanţă de excepţie în cazul cererilor de recurs, fiind competentă să se pronunţe în recurs numai în cazurile în care C. proc. civ. sau alte legi îi stabilesc competenţa specială de soluţionare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 16.07.2018.

Prin rezoluţia din 18.07.2018, s-a fixat termen la 03.10.2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenţei nu poate realiza o legală învestire a instanţei supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului într-o cauză având ca obiect pretenţii în cuantum de 10.000 RON, soluţionată în primă instanţă de judecătorie şi în apel de tribunal.

Astfel, dispoziţiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competenţa Înaltei Curţi ca instanţă de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curţilor de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în faţa instanţei supreme.

Or, în speţă, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curţii de apel şi nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecăţii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţia procedurală menţionată nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor ci dimpotrivă, foloseşte două criterii ale circumscrierii acestei competenţe-unul care vizează ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curţilor de apel) şi celălalt indicaţia expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competenţe de drept comun, posibilă doar în situaţia în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa cum procedează curtea de apel, înseamnă nesocotirea conţinutului expres al normei şi extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugarea la lege şi încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor este prevăzută numai prin lege).

Nici dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competenţă în materia recursurilor pentru instanţa supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Aşadar, norma procedurală menţionată are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competenţă înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menţionaţi anterior.

De asemenea, dispoziţia din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că şi celelalte instanţe, atunci când judecă în recurs, realizează acelaşi tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului.

Hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competenţă a cărei neconstituţionalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituţionalitate l-a reprezentat sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conţinutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza şi considerentele justificative ale soluţiei adoptate s-au circumscris problemei admisibilităţii recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezînvestirea curţii de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menţionate anterior.

În consecinţă, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel Bucureşti, căreia îi revine competenţa de soluţionare, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanta A. şi de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş împotriva deciziei nr. 4297 A din 13 decembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03.10.2018.