Supreme Court Jurisdiction Over Appeals From District Court Partition Judgments

Prin sentinţa nr. 615 din 24 iunie 2016 Judecătoria Brezoi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B.; a constatat că părţile au dobândit, sub durata căsătoriei lor, prin contribuţie egală de 1/2 fiecare, bunurile mobile menţionate în dispozitiv; a dispus sistarea stării de indiviziune cu privire la bunurile sus-menţionate, prin atribuirea în natură către pârât; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei, suma de 3085 RON, cu titlu de sultă egalizatoare, reprezentând cota - parte de 1/2 a acesteia din bunurile mobile respective, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 76.170 RON, reprezentând 1/2 din dreptul de creanţă pretins de reclamantă, reprezentând îmbunătăţirile efectuate la imobilul din Călimăneşti, şi spălătorie; a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată; a încuviinţat un onorariu definitiv în cuantum de 1800 RON solicitat de expertul C., din care a constatat că reclamanta a achitat onorariul provizoriu în cuantum de 500 RON, astfel că, a obligat reclamanta la plata sumei de 1300 RON onorariu expert şi pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 1990 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 375/A din 29 martie 2018 Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 66.090 RON reprezentând 1/2 din dreptul de creanţă pretins de reclamantă reprezentând îmbunătăţiri efectuate la imobilul din jud. Vâlcea şi la spălătorie; a menţinut în rest sentinţa; a obligat intimata la plata, către apelant, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3302,4 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B. înregistrat la Tribunalul Vâlcea la data de 03.07.2018.

Prin adresa din 16.07.2018, Tribunalul Vâlcea a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 16.07.2018.

Prin rezoluţia din 18.07.2018, s-a fixat termen la 03.10.2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect partaj judiciar, a cărui competenţă de soluţionare aparţine în primă instanţă, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ., judecătoriei, fiind deci fără relevanţă criteriul valoric, pentru a se pune în vreun fel problema incidenţei deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

Distinct de chestiunea admisibilităţii căii de atac, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea conţinutului expres al normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.:

"

Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Nici art. 483 alin. (3) C. proc. civ., normă ce reglementează natura şi scopul căii extraordinare de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate, nu poate conduce la o altă interpretare, a unei competenţe de drept comun în materia recursului, care ar aparţine instanţei supreme.

Astfel, potrivit textului menţionat, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Rezultă că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Piteşti, căreia îi aparţine competenţa, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 375/A din 29 martie 2018 a Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03.10.2018.