Inadmissibility of cassation appeal in Law No. 10/2001 restitution cases where appellate decision is final

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 08.07.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat instanţei de judecată, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar, E. şi F., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 19466/18.04.2016 şi să fie obligată pârâta Municipiul Bucureşti prin Primar General, să emită o nouă dispoziţie pe numele E., F., A., B., C. şi D., cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 1100 mp şi construcţie alcătuită din 5 camere, bucătărie, baie, cameră servitori şi garaj.

Prin sentinţa civilă nr. 121/01.02.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a anulat dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 19466/18.04.2016 şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar să emită o nouă dispoziţie pe numele E., F., A., B., C. şi D., cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 955/A din 14 noiembrie 2017 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins excepţia lipsei de interes, ca nefondată; s-a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 121/01.02.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B., C. şi D. şi cu intimaţii-pârâţi E. şi F.; s-a schimbat sentinţa integral, în sensul respingerii cererii, ca neîntemeiată; s-a respins cererea intimaţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

În motivarea acestei decizii s-au reţinut următoarele:

Cu privire la problema nedovedirii în cauză, a calităţii de moştenitori ai persoanei îndreptăţite, a intimaţilor reclamanţi s-a arătat că în justificarea pretenţiilor pe Legea nr. 10/2001, aceştia înţeleg să se prevaleze de calitatea de moştenitori acceptanţi tacit ai succesiunii autorului proprietar G.

Din analiza literală, gramaticală, logico - sistematică şi teleologică a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 10/2001 a rezultat fără echivoc, din perspectiva care interesează cauza, faptul că doar succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii.

Având în vedere faptul că în cauză, intimaţii reclamanţi se prevalează de calitatea de moştenitori acceptanţi tacit, şi nu de calitatea de succesibili neacceptanţi, în privinţa acestora nu sunt aplicabile de plano, prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată, invocate de reclamanţi în cererea de chemare în judecată, prevederile art. 4 alin. (3) din lege fiind inoperante în privinţa moştenitorilor acceptanţi (fie ei tacit sau expres).

S-a observat că probele administrate cauzei nu susţin temeinicia acţiunii introduse. Astfel, prin certificatul de moştenitor nr. x/30.01.1989 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/1989 urmare a dezbaterii succesiunii numitului G. (decedat la data de 13.12.1988), s-a atestat că au calitatea de moştenitori acceptanţi doar fraţii acestuia, domnii H. şi I. (ambii persoane distincte de notificanţii din prezenta cauză - Stamatescu I. Ion şi J., fiii numitului A., frate al proprietarului decedat G., potrivit schiţei realizate de intimaţii reclamanţi în cadrul întâmpinării realizate în apel şi potrivit certificatelor de moştenitor nr. x/1992 emis de Notariatul de Stat al Sectorului II Bucureşti, nr. 242/1995 emis de Notariatul de Stat al Sectorului V Bucureşti şi certificatului de calitate de moştenitor nr. x/2016 emis de Biroul Individual Notarial K.

Domnii H. şi I., moştenitorii autorului proprietar G., au fost moşteniţi la rândul lor, de către legatarii universali F. şi E., intimaţii pârâţi din prezenta cauză, fapt care a rezultat din certificatele de moştenitor nr. x/09.06.1992 emis de Notariatul de Stat al Sectorului II Bucureşti şi nr. x/20.02.1995 emis de Notariatul de Stat al Sectorului V Bucureşti. Această concluzie este confirmată şi prin statuările sentinţei civile irevocabile nr. 1945/08.11.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III- a civilă. Aceste statuări nu au putere de lucru judecat în privinţa intimaţilor reclamanţi din prezenta cauză, întrucât aceştia nu au fost părţi în respectivul proces, dar ele sunt, analoge concluziei trase de instanţă, din probele administrate în prezentul litigiu.

Nefondat s-a apreciat şi argumentul intimaţilor reclamanţi, prezent atât în cadrul cererii de chemare în judecată, cât şi în cadrul întâmpinării formulate în apel, relativ faptului că, tratamentul lor juridic din perspectiva Legii nr. 10/2001 ar fi diferit, deşi vin la succesiune în acelaşi grad de rudenie ca şi intimaţii pârâţi persoane fizice. Astfel, intimaţii pârâţi persoane fizice, spre deosebire de intimaţii reclamanţi, şi-au justificat calitatea de moştenitori ai moştenitorilor persoanei îndreptăţite, prin prisma certificatului iniţial de moştenitor nr. x/30.01.1989 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x, conjugat cu cele două certificate de moştenitor nr. x/09.06.1992 şi nr. x/20.02.1995 menţionate, prin care li s-a recunoscut calitatea de legatari universali, deci fără nici o legătură juridică cu eventuala relaţie de rudenie preexistentă, invocată de intimaţii reclamanţi.

Intimaţii reclamanţi nu au administrat nici în faza procesuală a fondului şi nici în apel, nici o probă prin care să dovedească faptul că ar fi acceptat în mod tacit, succesiunea proprietarului decedat G. Deşi o astfel de obligaţie le revenea, potrivit art. 10 alin. (1) şi art. 249 C. proc. civ., nu au realizat în cauză, prin nici o dovadă, proba faptului că ar fi preluat în termenul de opţiune succesorală, anumite bunuri din patrimoniul acestui defunct, fie şi în temeiul vreunei înţelegeri în acest sens, cu ceilalţi fraţi supravieţuitori, astfel cum au invocat prin cererea de chemare în judecată.

Sub un ultim aspect, s-a mai observat şi faptul că, în cauză, nu s-a constatat că intimaţii pârâţi persoane fizice ar fi fost de acord cu admiterea acţiunii, ci aceştia au solicitat doar ca instanţa de judecată să procedeze la verificarea soluţiei de respingere a notificărilor intimaţilor reclamanţi, în temeiul întregului probatoriu care urma a fi administrat.

S-a mai constatat că există interes în promovarea acţiunii prezente, atât timp cât intimaţii reclamanţi au primit o dispoziţie administrativă prin care notificările acestora au fost respinse de către intimatul pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

Pentru aceasta s-a respins excepţia lipsei de interes, ca nefondată, s-a admis apelul formulat de apelantul - pârât, s-a schimbat sentinţa integral, în sensul că s-a respins cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii A., B., C. şi D. Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat, la data de 23 mai 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport s-a apreciat că recursul nu este admisibil.

La data de 25 mai 2018, Completul de filtru C11, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

În termenul prevăzut de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., recurenţii au formulat punct de vedere cu privire la raport.

Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru soluţionarea căii de atac.

S-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 27 septembrie 2018, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părţilor.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat instanţei de judecată, să se dispună anularea dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 19466/18.04.2016 şi să fie obligată pârâta Municipiul Bucureşti prin Primar General, să emită o nouă dispoziţie pe numele E., F., A., B., C. şi D., cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 1100 mp şi construcţie alcătuită din 5 camere, bucătărie, baie, cameră servitori şi garaj.

Acţiunea reclamanţilor a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Relativ la procedura de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de stat, este cunoscut faptul că aceasta se derulează doar ca efect al parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, care debutează prin depunerea notificării de către persoana îndreptăţită, continuă prin emiterea dispoziţiei prin care unitatea deţinătoare se pronunţă asupra cererii de restituire în natură şi contestarea acestei dispoziţii în instanţă, în condiţiile art. 26 alin. (3) din lege.

Actul emis de autoritatea publică locală, în soluţionarea notificărilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, este un act juridic civil care produce efecte în planul dreptului de proprietate, astfel că pentru respectarea principiului stabilităţii raporturilor juridice, acesta poate fi contestat doar în condiţiile expres prevăzute de lege.

Cum litigiul de faţă are ca obiect recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, iar instanţele devolutive, în contextul cadrului procesual al investirii, au statuat asupra modalităţii de aplicare a legii speciale în soluţionarea notificărilor formulate de către moştenitorii fostului proprietar, precum şi a formei de reparaţie ce se impune a fi acordată acestora, Înalta Curte reţine că litigiul nu poate fi subsumat decât dispoziţiilor acestui act normativ, evocat ca temei de drept în susţinerea cererilor formulate, fiind astfel incidente dispoziţiile înscrise în art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, potrivit cărora "Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel."

Reiese, deci, că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea specială nr. 10/2001, hotărârea tribunalului de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei sau a dispoziţiei motivate de respingere a notificării este supusă recursului de competenţa curţii de apel.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele:

"(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.

(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară."

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale sus menţionate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în materia Legii nr. 10/2001 este apelul.

Pentru argumentele expuse, din coroborarea prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. cu cele ale art. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin art. XII din Legea nr. 202/2010, cu referire la art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a C. proc. civ., rezultă că decizia recurată este definitivă, nefiind supusă prin lege cenzurii căii de atac a recursului.

Legalitatea căilor de atac, prevăzută expres de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta. Aşa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

În cauza supusă analizei, natura pretenţiei dedusă judecăţii, respectiv contestaţie împotriva dispoziţiei emisă în procedura Legii nr. 10/2001, se circumscrie dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din actul normativ evocat, astfel cum au fost modificate prin art. XII din Legea nr. 202/2010, astfel încât, hotărârea curţii de apel nu este supusă recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva deciziei nr. 955 din 14 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27.09.2018.