Negative conflict of jurisdiction: fixed competence of originally seised tribunal for individual labor claims despite severance of multi-claimant action

Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, un număr de 438 de reclamanţi - persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora - au solicitat obligarea pârâtei Curtea de Conturi la plata către fiecare reclamant a unor drepturi băneşti derivate din raporturile de muncă.

La termenul de judecată din data de 9 ianuarie 2018, pentru considerente ce ţin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanţilor şi calitatea acestora de personal contractual sau funcţionar public, instanţa a dispus disjungerea cererii, formulate în cauză, formându-se mai multe dosare, printre care şi dosarul care îl vizează pe reclamantul A.

Prin sentinţa civilă nr. 394 din data de 22 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată de pârâta Curtea de Conturi a României, şi a declinat soluţionarea cauzei privindu-l pe acest reclamant, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

În motivarea sentinţei de declinare s-a reţinut în esenţă că, în cauză, nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti.

De asemenea, instanţa a reţinut că litigiul având ca obiect mai multe cereri formulate de reclamanţi în calitate de salariaţi/foşti salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României - în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, aplicându-se norma cu caracter special prevăzută de art. 210 din acelaşi act normativ, care instituie regula competenţei instanţei de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului.

Învestit prin declinare, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a pronunţat sentinţa nr. 926 din data de 5 iunie 2018, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Instanţa a reţinut că în cauză între reclamanţi există o coparticipare procesuală activă dată de strânsa legătură existentă între cererile lor şi determinată de faptul că pretenţia tuturor reclamanţilor este identică, la fel motivele de fapt şi drept, reţinând incidenţa prevederilor art. 269 alin. (3) Codul muncii şi ale art. 210 din Legea 62/2011, precum şi faptul că în caz de disjungere instanţa rămâne competentă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Litigiul supus analizei, având ca obiect cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României (instituţie angajatoare), are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum acesta este definit în dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Din punct de vedere al competenţei materiale şi teritoriale de soluţionare a cauzei, se reţine că în materia conflictelor individuale de muncă, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant, sunt relevante pentru stabilirea competenţei dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

De asemenea, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

În cauză, acţiunea introductivă având ca obiect drepturi salariale individuale a fost formulată de un număr de 438 de reclamanţi (printre care şi reclamantul din prezentul dosar) şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la domiciliul majorităţii reclamanţilor.

Verificând actele şi lucrările dosarului, se constată că drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamant se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, situaţie în care dispoziţiile legale prevăzute de art. 59 C. proc. civ. referitoare la coparticipare procesuală sunt pe deplin aplicabile, cererea de chemare în judecată putând fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Învestind în mod legal instanţa, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, reclamanţii au fixat definitiv competenţa în favoarea acestei instanţe. În consecinţă, Tribunalul Bucureşti nu mai putea să dispună, după disjungere, nici din oficiu şi nici la cererea pârâtului, declinarea competenţei în favoarea altei instanţe, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenţei, care nu este de ordine publică, folosindu-se de instituţia disjungerii.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se reţine că Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale mai sus amintite, astfel încât măsura disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, care rămâne competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată disjunsă.

Dispunând disjungerea cererii formulate de reclamant, în mod eronat Tribunalul Bucureşti a înţeles să admită excepţia necompetenţei teritoriale în dosarul nou-format, având în vedere că măsura disjungerii, fiind o instituţie pusă de legiuitor la dispoziţia instanţei de judecată atât în scopul unei mai bune administrări a justiţiei, cât şi pentru respectarea dispoziţiilor legale care impun soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, nu putea fi folosită ca argument pentru dezînvestirea instanţei de soluţionarea cererii de chemare în judecată, prin invocarea necompetenţei teritoriale.

Având în vedere că Tribunalul Bucureşti a fost legal învestit în virtutea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, acesta rămâne competent să soluţioneze cauza în caz de disjungere, astfel încât, pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27.09.2018.