Labor dispute over dismissal: jurisdictional conflict resolved by assigning competence to the court of the workplace despite plaintiff's domicile elsewhere.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 7 decembrie 2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanţei să dispună anularea deciziei nr. x din data de 30 noiembrie 2017, reintegrarea sa pe funcţia deţinută anterior concedierii, plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate calculate până la data reîncadrării efective, plata unei despăgubiri reprezentând dobânda legală calculată de la data scadenţei sumelor anterior menţionate până la plata efectivă a drepturilor solicitate, constatarea nelegalităţii clauzei din contractul individual de muncă referitoare la încheierea pe o perioadă determinată şi înlocuirea acesteia cu prevederea legală referitoare la încheierea pe o perioadă nedeterminată.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri reprezentând plata ajutorului de concediere prevăzut de art. 4.106 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul pârâtei la data încetării contractului individual de muncă, în cuantum de 5 salarii de bază brute, cu plata dobânzii legale de la data scadenţei sumelor anterior menţionate până la plata efectivă a respectivelor drepturi, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3184 din data de 13 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei in favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a dat eficienţă art. 269 alin. (2) Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, reţinând, în esenţă, că domiciliul reclamantului, astfel cum a fost indicat în cuprinsul acţiunii introductive, se află în municipiul Cluj-Napoca, localitate aflată în circumscripţia teritorială a Tribunalului Cluj.

Totodată, a mai apreciat că, în cauză, competenţa teritorială a instanţei sesizate de reclamant nu poate fi atrasă de criteriul alternativ al locului de muncă al reclamantului, deoarece raporturile de muncă dintre părţi au încetat ca urmare a emiterii deciziei nr. x din data de 3 noiembrie 2017.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 24 mai 2018, sub acelaşi număr de dosar, iar la primul termen de judecata stabilit în cauză, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale.

Prin sentinţa 2231 din data de 13 iulie 2018, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale competenţa de soluţionare a pricinii, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărâ astfel, tribunalul a făcut aplicarea art. 269 alin. (2) Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, reţinând că obiectul principal al cererii de chemare în judecată este reprezentat de contestarea deciziei de concediere a reclamantului nr. x din data de 3 noiembrie 2017, ca urmare a desfiinţării postului de manager departament la Departamentul de Achiziţii din cadrul B. S.A.

A constatat că din cuprinsul art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social rezultă că, în materia conflictelor de muncă, competenţa teritorială este una alternativă aparţinând fie instanţei de la domiciliul reclamantului, fie instanţei de la locul de muncă, alegerea între cele două instanţe deopotrivă competente aparţinând reclamantului, conform art. 216 din Legea nr. 62/2011 raportat la art. 116 C. proc. civ.

Astfel, tribunalul a apreciat că, opţiunea reclamantului, manifestată în mod definitiv la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, a fost de a sesiza instanţa corespunzătoare locului de muncă, acestei instanţe revenindu-i competenţa de a soluţiona cauza, iar împrejurarea că acesta a contestat actul unilateral al angajatorului de încetare a raporturilor sale de muncă nu este de natură a exclude competenţa instanţei de locul de muncă, în condiţiile în care, deşi s-a decis de către angajator încetarea raporturilor de muncă, caracterul definitiv al acestei măsuri depinde de modul de soluţionare al prezentei cauze.

Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Astfel, Înalta Curte constată că Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a prezentei cauze, având ca obiect contestaţie decizie de concediere.

Normele de competenţă incidente raportului juridic litigios au fost apreciate de ambele instanţe aflate în conflict ca fiind cele reprezentate de art. 269 alin. (2) Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, însă cele două tribunale au reţinut concluzii diferite cu privire la posibilitatea reclamantului de a învesti cu soluţionarea pricinii instanţa de la locul de muncă.

Astfel, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a constatat că nu poate fi atrasă competenţa instanţei de la locul de muncă al reclamantului întrucât raporturile de muncă dintre părţi au încetat ca urmare a emiterii deciziei de concediere contestate în cauză, în timp ce Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale a făcut aplicarea prevederilor art. 116 C. proc. civ., apreciind că nu este exclusă competenţa instanţei de la locul de muncă al reclamantului întrucât, deşi s-a decis de către angajator încetarea raporturilor de muncă, caracterul definitiv al acestei măsuri depinde de modul de soluţionare al prezentei cauze.

Din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu o acţiune având ca obiect principal anularea deciziei de concediere nr. x din data de 3 noiembrie 2017, emisă de B. S.A., prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, prin concediere individuală, ca urmare a desfiinţării postului de manager departament la Departamentul Achiziţii din cadrul societăţii pârâte.

Înalta Curte reţine că legiuitorul a inclus în noţiunea de jurisdicţie a muncii şi soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale, art. 266 din Codul muncii statuând că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Totodată, potrivit art. 1 lit. p) pct. (iii) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social: ".., sunt considerate conflicte individuale de muncă următoarele: (iii) conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora".

Prin urmare, demersul judiciar al reclamantului se circumscrie, din perspectiva naturii cererii, materiei conflictelor individuale de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă a încetat.

Având în vedere faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, în principal, constatarea nulităţii unei decizii de concediere, devin incidente dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care permit reclamantului să-şi exercite un drept de opţiune, însă numai în ceea ce priveşte tribunalele în a căror circumscripţie se află domiciliul acestuia ori, după caz, locul său de muncă.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Aceste dispoziţii sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, care prevăd că cererile vizând conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, având în vedere succesiunea în timp a normelor cu acelaşi obiect şi faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele de muncă în care reclamantul este persoană fizică.

Art. 216 din acelaşi act normativ stipulează că: "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ.".

Astfel, potrivit art. 116 C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Împrejurarea că, la data introducerii acţiunii având ca obiect anularea deciziei de concediere, reclamantul nu mai avea calitatea de angajat al pârâtei nu poate avea drept consecinţă atragerea competenţei instanţei de la domiciliul acestuia, atâta vreme cât dispoziţiile art. 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social trebuie interpretate în acord cu voinţa legiuitorului în edictarea normelor de competenţă, potrivit cu care stabilirea competenţei teritoriale a instanţei se poate realiza şi în funcţie de locul de muncă al reclamantului, iar nu numai în raport cu domiciliul acestuia, din perspectiva faptului că toate documentele ce urmează a fi analizate se regăsesc la sediul fostului angajator.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, potrivit menţiunilor din copia cărţii de identitate, aflată la fila nr. 8 din dosarul Tribunalul Bucureşti, reclamantul A. are domiciliul în judeţul Cluj, iar, potrivit copiei contractului individual de muncă încheiat şi înregistrat sub nr. x din data de 24 martie 2017 şi a actului adiţional la acesta din data de 23 iunie 2017, aflate în copie la din dosarul Tribunalului Bucureşti, acesta şi-a desfăşurat activitatea în cadrul B. S.A., cu sediul în Bucureşti, începând cu data de 1 aprilie 2017 şi având contract individual de muncă încheiat pe perioadă determinată până la data de 23 iunie 2019.

Or, reclamantul, deşi are domiciliul în Cluj-Napoca, a înţeles, în exercitarea dreptului recunoscut de dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un conflict individual de muncă, la Tribunalul Bucureşti, în a cărui circumscripţie se află locul de muncă menţionat în contractul individual de muncă ce face obiectul litigiului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. S.A., având ca obiect,,contestaţie decizie de concediere", în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26.09.2018.