Database-rights limitation ruling upheld; annulment motion rejected as misdirected re-appeal.

Asupra contestaţiei în anulare de faţă constată următoarele:

Prin decizia nr. 2530 din data de 15 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 585A din data de 21 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pentru a hotărâ astfel, instanţa de recurs a reţinut că recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că aceasta a susţinut greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Analizând acest motiv de recurs, instanţa a reţinut că, în speţă, cererea de chemare în judecată a avut ca obiect antrenarea răspunderii pârâtei, pe temei delictual, prin invocarea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, pentru încălcarea drepturilor reclamantei asupra bazei de date "B.", drepturi sui-generis recunoscute şi reglementate de art. 1221 şi următoarele din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Pârâta a invocat în faţa primei instanţe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 11 noiembrie 2014.

Împotriva acestei încheieri, ca şi împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, pârâta a formulat apel, curtea de apel menţinând soluţia dată de tribunal atât cu privire la excepţia dreptului material la acţiune, cât şi pe fondul cauzei.

Prin cererea de recurs au fost invocate motive de nelegalitate doar în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, termenul de prescripţie aplicabil fiind termenul general de 3 ani.

Referitor la începutul cursului termenului de prescripţie, instanţa de recurs a constatat că art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

A arătat că aceste dispoziţii legale reglementează două momente pentru începutul curgerii termenului de prescripţie - un moment subiectiv - data la care păgubitul a cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, precum şi un moment obiectiv - data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Înalta Curte a reţinut că recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel, într-o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a constatat că termenul de prescripţie a început să curgă la 3 mai 2010, iar nu la data solicitării expertizei la ORDA, 22 martie 2010. În opinia recurentei, la data solicitării expertizei, intimata-reclamantă cunoştea paguba, cât şi faptul că extrasul din baza de date C. aparţinea recurentei-pârâte, deci, cunoştea şi pe cel care răspunde de ea, expertul ORDA neavând decât să confirme identificarea markerilor inseraţi de către intimata-reclamantă B. şi în cuprinsul actelor normative extrase din baza de date a recurentei-pârâte, prin această expertiză intimata-reclamantă intenţionând doar să îşi preconstituie probe, iar nu să dobândească certitudine cu privire la autorul faptei ilicite.

Instanţa de recurs a constatat că, deşi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu foloseşte termenul de certitudine a cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, o atare semnificaţie o poate primi momentul obiectiv reglementat de text - data la care păgubitul trebuia să cunoască cele două elemente - paguba şi autorul faptei ilicite, iar nu fapta ilicită însăşi - pentru a putea acţiona în instanţă pe cel care răspunde de pagubă.

Din perspectiva circumstanţelor speţei, a reţinut că un astfel de moment obiectiv a fost cel al comunicării expertizei nr. x din data de 3 mai 2010 către intimata-reclamantă (aceasta susţinând că a luat cunoştinţă de expertiză la data de 3 mai 2010).

A mai apreciat instanţa că pentru a nu fi incident momentul obiectiv, era necesar ca recurenta-pârâtă să fi dovedit şi instanţele de fond să fi reţinut momentul subiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie, adică cel al luării efective la cunoştinţă de către intimata-reclamantă atât despre pagubă, cât şi despre cel care răspunde de ea, cumulativ. Or, cererea adresată ORDA de către intimată în temeiul art. 138 lit. k) din Legea nr. 8/1996 nu poate primi o astfel de semnificaţie.

Mai mult decât atât, instanţa de recurs a constatat că recurenta-pârâtă nu a susţinut şi instanţele de fond nu au reţinut că intimata-reclamantă, la momentul formulării solicitării de expertiză către ORDA, deja cunoştea că în cuprinsul extrasului din baza de date a recurentei-pârâte se regăseau markerii inseraţi în cuprinsul diverselor acte normative din baza sa de date B. pentru a putea face recognoscibile eventuale încălcări comise de terţi; în acelaşi timp, recurenta-pârâtă nu a susţinut sau demonstrat în cauză că aceşti markeri puteau fi identificaţi ori detectaţi cu uşurinţă sau într-o altă modalitate decât utilizându-se diverse programe de calculator, în cuprinsul unor extrase din bazele de date ale unor concurenţi.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel nu a analizat argumentul său prin care a susţinut că nu expertiza ORDA stabileşte "caracterul ilicit al faptei", ci doar ceea ce reclamanta ştia deja, anume că nu este posibil din punct de vedere logic şi statistic ca literele "eronat scrise B." să fi apărut dintr-o pură coincidenţă şi în baza de date a recurentei-pârâte.

Instanţa de recurs a concluzionat că o atare susţinere nu este susceptibilă de încadrare în motivul de casare arătat de recurenta-pârâtă, cele invocate de aceasta fiind, în principal, critici de netemeinicie, care nu ar putea fi analizate în recurs, cenzura instanţei de recurs putând fi exercitată doar cu privire la legalitatea hotărârii.

În plus, motivarea necorespunzătoare a hotărârii recurate (critică susceptibilă de analiză pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) nu presupune că s-ar putea reţine încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. numai pentru motivul că instanţa nu a răspuns punctual fiecărui argument al părţilor, aceste dispoziţii legale nestabilind în sarcina instanţei obligaţia de a analiza fiecare argument sau apărare invocate de către părţi, putând să le analizeze grupat, sistematic şi în mod preponderent esenţiale sau care au condus-o la adoptarea soluţiei, în timp ce unele dintre acestea îşi pot găsi şi o rezolvare implicită.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare pârâta S.C. A. S.R.L., invocând motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. şi susţinând că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Astfel, contestatoarea a arătat că Înalta Curte, dintr-o eroare materială, a constatat că "recurenta nu a susţinut şi instanţele de fond nu au reţinut că intimata-reclamantă, la momentul formulării solicitări de expertiză către ORDA, deja cunoştea că în cuprinsul extrasului din baza de date a recurentei se regăseau markerii inseraţi în cuprinsul diverselor acte normative din baza sa de date B. pentru a putea face recognoscibile eventuale încălcări comise de terţi".

A apreciat că relevante pentru lămurirea acestui aspect sunt înscrisurile aflate la dosarul în care s-a pronunţat decizia atacată, respectiv actele procesuale pe care le-a efectuat, în principal cererea de apel, cât şi hotărârile instanţelor de fond şi apel.

Totodată, a susţinut că aceste argumente, referitoare la momentul de la care se consideră că intimata-reclamantă cunoştea că în cuprinsul extrasului din baza de date a recurentei-pârâte se regăseau markerii inseraţi în cuprinsul diverselor acte normative din baza sa de date, au fost invocate pentru prima dată în susţinerea excepţiei prescripţie dreptului material la acţiune în faţa instanţei de fond şi ulterior au fost expuse pe larg ca motiv de apel.

De asemenea, acestea au fost reluate şi analizate atât de instanţa de fond - prin încheierea din data de 11 noiembrie 2014), cât şi de instanţa de apel (decizia civilă nr. 585A din data de 21 iunie 2017).

Contestatoarea a mai arătat că a înţeles să formuleze recurs şi să critice modul în care instanţa de apel a aplicat norma de drept material reprezentată de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data săvârşirii faptelor reclamate.

A precizat că acest motiv de recurs a fost considerat din eroare de către Înalta Curte ca fiind omisso medio, deşi a susţinut aceste argumente la fond şi a învestit instanţa de apel cu acest motiv de apel.

Totodată, a susţinut că nu se poate reţine că partea adversă nu a cunoscut fapta şi obiectul litigiului la momentul în care a făcut cererea de expertiză la ORDA, expertiză care nu a avut rolul de a elucida cine este efectiv autorul faptei, de vreme ce era imposibil statistic ca acei markeri B. să apară din întâmplare în textul său şi al B., ci doar de a mai adăuga un plus de greutate probatoriului propus de intimata-reclamantă.

Contestatoarea a mai apreciat că, fiind începută sub imperiul legii vechi, prescripţia putea fi întreruptă până cel târziu în data de 22 martie 2013 şi, întrucât cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 29 aprilie 2013, dreptul la acţiune al intimatei-reclamante era prescris la acel moment.

În raport de considerentele expuse, a solicitat admiterea căii de atac, anularea deciziei atacate şi reluarea în totalitate a judecăţii recursului în vederea pronunţării unei noi decizii.

Intimata-reclamantă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca neîntemeiată.

Astfel, în esenţă, a învederat că motivul invocat de către contestatoare ca fiind incident în cauză are în vedere erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Noţiunea de eroare materială trebuie să fie interpretată restrictiv, prin aceasta neputând fi îndreptate greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor or a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unu incident procedural.

De asemenea, a apreciat că partea adversă denaturează considerentele deciziei atacate, în realitate instanţa de recurs analizând susţinerile potrivit cărora, la data solicitării expertizei, intimata-reclamantă cunoştea paguba, cât şi faptul că extrasul din baza de date C. aparţinea contestatoarei, deci cunoştea şi pe cel care răspunde de ea. Astfel, nu se poate pune problema că nu ar fi luat în considerare punctul de vedere al acesteia referitor la expertiza întocmită de specialistul ORDA.

Raportat la cele reţinute de instanţa de recurs în considerentele deciziei atacate, a arătat că nu există nicio eroare materială, iar raţionamentul instanţei este unul complet şi convingător, care a vizat valorificarea întregului material probator existent la dosarul cauzei şi aplicarea corectă a prevederilor legale relevante.

Totodată, a susţinut că pe calea contestaţie în anulare poate fi invocată numai o eroare materială esenţială, adică o eroare care a determinat pronunţarea de către instanţa de recurs a unei soluţii greşite faţă de actele existente la dosar, însă, în speţă, soluţia pronunţată este corectă.

Analizând contestaţia în anulare, instanţa reţine următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocate de către contestatoare, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Erorile materiale la care se referă norma procedurală sus menţionată vizează aspecte formale ale judecăţii, care trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, iar pentru verificarea acestor situaţii nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Aceasta deoarece contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare şi nu de reformare a unei decizii definitive, ceea ce înseamnă că nu poate fi formulată pentru a provoca rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuţie nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greşeli materiale care, în fapt, vizează greşeli de judecată relative la cadrul procesual al cauzei (din perspectiva cererilor formulate de părţi) şi la dezlegarea dată de instanţă cererii de recurs.

În caz contrar, în sensul susţinut de către contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

Astfel, în raport de cele anterior reţinute, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2530 din data de 15 iunie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2013.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25.09.2018.