Res judicata bars re-litigation of compensation surface area in abusive nationalization restitution cases

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba sub nr. x/2008, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Cugir, prin Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică de Lugoj a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. anularea deciziei nr. 2/04.08.2008, emisă de pârâtă şi restituirea în natură a imobilul înscris în CF x Cugir nr. top x, (transferat ulterior în CF x Cugir şi CF x), situat în Cugir, reprezentând teren intravilan în suprafaţă totală de 18.630 mp, care a fost preluat ilegal de Statul Român, cu o valoare estimată de 500.000 Euro, iar, în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură a acestui imobil nu este posibilă, acordarea în favoarea reclamantei de măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensarea valorii de piaţă a imobilului menţionat cu o suprafaţă de teren situată în intravilanul Oraşului Cugir, echivalentă ca valoare.

Pârâta a depus întâmpinare în care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 112/2010, Tribunalul Alba a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, a admis în parte acţiunea reclamantei, a anulat decizia nr. 2/04.08.2008 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să emită o dispoziţie sau decizie motivată prin care să facă propuneri către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, către reclamantă, pentru imobilul înscris în CF x Cugir top. x, în suprafaţă de 13.639 mp.

Au fost respinse celelalte capete de cerere din acţiunea principală având ca obiect restituirea în natură şi de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, prin compensare cu o suprafaţă de teren situată în intravilanul oraşului Cugir.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin decizia nr. 2/04.08.2008, emisă de pârâta S.C. A. S.A a fost respinsă cererea reclamantei privind retrocedarea imobilelor situate în Cugir, deoarece imobilele solicitate nu se identifică cu cele care aparţin societăţii pârâte.

Potrivit art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, cererile de retrocedare şi în cazul imobilelor - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute, la data intrării în vigoare a legii, de o regie autonoma, o societate sau companie naţionala, o societate comerciala la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar se depun, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia speciala de retrocedare. În situaţiile prevăzute la alin. (1), Comisia speciala de retrocedare va transmite cererea de retrocedare unităţii deţinătoare, care are obligaţia de a o soluţiona în termen de 60 de zile de la data completării dosarului.

Instanţa de fond a constatat că imobilul în litigiu aparţine de CF x Cugir, nr. top x, iar reclamanta a trimis o cerere de retrocedare Comisiei Speciale de retrocedare cu nr. x/25.01.2006 pentru acestea şi pentru alte numere topografice din această carte funciară, ulterior revenindu-se cu o precizare prin adresa x/27.12.2007 pentru imobilele în litigiu.

S-a apreciat că cererea reclamantei nu este tardivă, fiind făcută în cadrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 1 pct. 9 din O.U.G. nr. 94/2000, modificat de art. II al Legii nr. 247/2005.

Conform extrasului de carte funciară, imobilele înscrise în CF x nr. top x au aparţinut Parohiei Române Unite din Cugir şi apoi, în baza procesului-verbal din 11.02.1975 a Consiliului Popular al oraşului Cugir şi a Decretului nr. 218/1960, acestea s-au transcris în CF x Cugir în favoarea Statului Român cu titlu de lege (încheierea nr. 286/12.02.1975).

În baza deciziei nr. 32/1975 şi a planului de împărţire, prin încheierea nr. 22303/14.02.1975, imobilul din CF x de sub A+1 s-a împărţit în două parcele:

- nr. top x, în suprafaţă de 13639 mp, ce s-a transmis tot în CF x Cugir cu drept de administrare operativă în favoarea pârâtei;

- nr. top x în suprafaţă de 5000 mp s-a transmis în CF x Cugir cu drept de administrare operativă în favoarea Întreprinderii pentru livrarea produselor petroliere B.

Tribunalul a apreciat că preluarea imobilului de către Statul Român, în baza Decretului nr. 218/1960, a fost abuzivă şi că pentru luarea măsurii nu s-au acordat niciun fel de despăgubiri reclamantei, care era titulara dreptului de proprietate.

Pentru a se determina, faţă de prevederile art. 1 alin. (1) şi (3) şi art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, dacă se poate restitui în natură, total sau parţial, terenul în litigiu s-a dispus efectuarea unei expertize topografice. Potrivit raportului întocmit de expert, pârâta ocupă terenul înscris în CF x cu nr. top x, având ca şi grad de ocupare al incintei 83% din suprafaţă. Pentru restul de suprafaţă rezultă că acesta este necesar unei bune utilizări a construcţiilor identificate ca fiind sediul pârâtei, magazii şi ateliere.

Ca urmare, prima instanţă a concluzionat că imobilul în litigiu nu se poate restitui în natură, pentru repararea prejudiciului a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, sens în care, constatând că în patrimoniul unităţii deţinătoare nu s-au identificat terenuri disponibile şi nu s-a solicitat acest lucru de reclamantă, a considerat că singura modalitate de acordare a despăgubirilor în echivalent este cea de efectuare a propunerilor către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea 247/2005.

Reclamanta a formulat la 09.09.2010, o cerere de îndreptare a erorii materiale de calcul strecurată în sentinţa civilă nr. 1122010, în sensul rectificării suprafeţei aferente imobilului înscris în CF x Cugir, nr. top x, de la 13.639 mp la 21.670,28 mp cât rezultă din raportul de expertiză.

Prin încheierea nr. 400/C.C./2010, Tribunalul Alba a respins cererea reclamantei de îndreptare a erorii materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 112/2010, reţinându-se, în esenţă, că reclamanta solicită, în realitate, rectificarea suprafeţei de carte funciară, ceea ce reprezintă o modificare a dispozitivului, care poate constitui, eventual, motiv de apel. Împrejurarea că în dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei Alba Iulia s-a dispus rectificarea suprafeţei înscrise în CF x de la 13.639 mp la 21.670 mp nu poate duce la schimbarea sentinţei nr. 112/2010 a tribunalului alba pe calea prevăzută de art. 291 C. proc. civ., deoarece stabilirea gradului de ocupare a terenului a fost avut în vedere doar pentru acordarea de măsuri reparatorii, iar suprafaţa pentru care s-a dispus să se facă propunerea este în concordanţă cu cea înscrisă în cartea funciară.

Împotriva sentinţei civile nr. 112/2010 pronunţată de Tribunalul Alba a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea, în parte, a hotărârii atacate şi, în principal, restituirea în natură a imobilului înscris în CF x Cugir, sub A 11, nr. top x (transferat ulterior în CF x Cugir şi CF x Cugir), iar, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensarea valorii de piaţă a imobilului menţionat cu o suprafaţă de teren intravilan din patrimoniul intimatei, echivalentă ca valoare.

În expunerea motivelor de apel, apelanta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a reţinut greşit că terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece gradul de ocupare al terenului nu este de 83%, cum eronat s-a apreciat, fiind, în realitate, mult mai mic. Apelanta a susţinut că, în situaţia în care se apreciază că nu este posibilă restituirea în natură, se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensarea valorii de piaţă a imobilului în litigiu cu o suprafaţă de teren intravilan din patrimoniul intimatei, echivalentă ca valoare.

Pârâta intimată a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că a fost determinat corect gradul de ocupare a terenului şi, că, pentru terenul în litigiu, reclamantei i s-au acordat măsuri reparatorii în temeiul legilor fondului funciar.

Prin Decizia nr. 48/2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia a fost admis apelul reclamantei, sentinţa atacată a fost schimbată în parte, în sensul că pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C. SPRL a fost obligată să emită o dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte pentru imobilul înscris în CF x Cugir, nr. top x, construcţii, curte şi căi de acces, în suprafaţă totală de 21.670 mp şi să înainteze propunerea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Restul dispoziţiilor din sentinţa atacată au fost menţinute.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

În raportul de expertiză întocmit la fond, s-a stabilit că imobilele în litigiu se identifică cu cele înscrise în CF x Cugir, nr. top x, construcţii, curte şi căi de acces, în suprafaţă totală de 21.670 mp, astfel cum rezultă din extrasul funciar anexat raportului de expertiză.

Dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 stabilesc că se restituie în natură numai terenul liber. În accepţiunea normei juridice menţionate, nu este considerat teren liber şi, deci, nu poate fi restituit în natură, terenul ocupat de construcţii noi, terenul necesar în vederea bunei utilizări a acestora precum şi terenul afectat de amenajări de utilitate publică.

Contrar susţinerilor apelantei, gradul de ocupare al terenului în litigiu este de 83%, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză. La determinarea acestui procent, expertul a avut în vedere expertiza întocmită în dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei Alba Iulia, din care rezultă că, într-adevăr, parcela cu nr. top x, în suprafaţă de 1928 mp, are destinaţia de căi de acces. Dar aceasta nu este singura parcelă care serveşte pentru accesul la construcţiile de pe teren. Aşa cum rezultă din schiţa anexată raportului, care se suprapune pe schiţa întocmită în dosar nr. x/2004, pe terenul în litigiu sunt amplasate mai multe construcţii, respectiv: sediul pârâtei, atelier auto, birouri, sediul coloanei de transport, atelier şi magazii. În urma deplasării la faţa locului şi a măsurătorile efectuate, expertul a concluzionat că suprafaţa necesară unei utilizări corespunzătoare a acestor construcţii, având în vedere amplasamentul acestora precum şi specificul activităţii societăţii pârâte, este de 12.994,45 mp, la care se adaugă suprafaţa afectată de reţele, de 1471,68 mp.

Ca urmare, din totalul de 21.670,28 mp, cât are terenul în litigiu, o suprafaţă de 3439,82 mp este ocupată de construcţii, 1471,69 mp este ocupată de reţele, iar 12.994,45 mp este ocupată de căi de transport, incluzând şi căile de acces, ceea ce înseamnă un grad de ocupare a terenului de 83%.

Cu privire la solicitarea, subsidiară, a apelantei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensarea valorii de piaţă a imobilului în litigiu cu o suprafaţă de teren intravilan din patrimoniul intimatei, echivalentă ca valoare, Curtea de Apel a constat că, de la pronunţarea hotărârii primei instanţe până la soluţionarea apelului de faţă, au intervenit modificări legislative cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent, respectiv Legea nr. 165/2013.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, a fost reţinută în cauză incidenţa noului act normativ, fiind avute în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărore: în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt: măsura compensării cu bunuri oferite în echivalent şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.

Conform art. 221 din H.G. nr. 401/2013 privind normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 165/2013, măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, se aplică de către entitatea învestită cu soluţionarea cererii şi constă în acordarea de bunuri, libere de orice sarcini, în echivalent valoric. Bunurile care pot face obiectul compensării, în condiţiile legii, sunt terenurile, cu sau fără construcţii, şi construcţiile finalizate sau nefinalizate.

În cauză nu s-a făcut dovada existenţei unor asemenea bunuri care să fie date în compensare şi, mai mult, societatea pârâtă este în insolvenţă, astfel că, în această situaţie, în care este nevoită să îşi lichideze patrimoniul pentru acoperirea creanţelor, nu se mai poate pune problema acordării de terenuri în compensare.

În această ipoteză, măsurile reparatorii la care este îndreptăţită reclamanta constau în compensarea prin puncte.

Întrucât dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, inclusiv pentru imobilele solicitate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 (dispoziţii menţionate în dispozitivul sentinţei primei instanţe), au fost abrogate prin art. 50 lit. c) din Legea nr. 165/2013, iar Legea nr. 165/2013 se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii, Curtea a apreciat că se impune ca, prin hotărâre judecătorească, să se stabilească măsuri reparatorii în concordanţă cu legislaţia în vigoare.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta.

Prin decizia nr. 769/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost admis recursul reclamantei, s-a dispus casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

În considerentele deciziei de casare au fost avute în vedere, în esenţă, următoarele:

Înalta Curte a constat încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că, instanţa de apel, nu a manifestat rol activ pentru aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii.

S-a avut în vedere că, în principiu, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părţii, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului respectiv, să fie într-o conexiune logică şi necesară cu principiul adevărului. Aceasta este premisa prevederilor enunţate, iar sensul acestora este acela că judecătorul este în drept să ceară părţilor explicaţii - în situaţia în care are nelămuriri cu privire la situaţia de fapt ori la motivarea în drept - şi să pună în discuţia acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar şi cele care nu sunt menţionate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare-cererea reconvenţională.

În cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel nu a dat eficienţă normelor evocate, încălcând dispoziţiile legale în privinţa stabilirii corecte a situaţiei de fapt şi administrării probelor pertinente cauzei, respectiv proba cu expertiză judiciară în ceea ce priveşte identificarea imobilului pentru care reclamanta a solicitat restituirea în natură.

Prin criticile formulate, recurenta reclamantă tinde la demonstrarea incompletei şi greşitei stabiliri a situaţiei de fapt a cauzei, pornind de la respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză topo pe care le-a formulat la prima instanţă, şi, în plus, respingerea cererii cu o nouă expertiză topografică în apel.

Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a respins cererea reclamantei având ca obiect efectuarea unei noi expertize topo în apel, cu motivarea că obiectivele expertizei sunt identice cu cele stabilite de prima instanţă, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 12.01.2017 a Curţii de Apel Alba Iulia; în acelaşi timp, prin motivele de apel, reclamanta a criticat şi respingerea obiecţiunilor sale la raportul de expertiză efectuat la prima instanţă, la termenul din 25.11.2009, obiecţiuni prin care a susţinut că expertul nu a calculat corect căile de acces, că expertul s-a bazat pe expertiza topo efectuată în dosarul nr. x/2004 şi că la efectuarea expertizei pârâtele nu au fost citate, în plus, expertul desemnat în cauza de faţă este acelaşi cu cel care a efectuat expertiza în dosarul nr. x/2004.

În aceste condiţii, recurenta reclamantă în mod întemeiat susţine, prin motivele de recurs, o incompletă stabilire a situaţiei de fapt, premisă care plasează Înalta Curte în imposibilitatea realizării controlului judiciar. Astfel, recurenta a pretins că există inadvertenţe între concluziile raportului de expertiză topo efectuat în dosarul nr. x/2004 şi cel administrat la prima instanţă în cauza de faţă, cu referire, în special, la gradul de ocupare a terenului de căile de acces.

Totodată, Înalta Curte a constatat că, deşi instanţa de apel a invocat dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, în timp ce recurenta susţine că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 1 alin. (3) teza a II a din O.U.G. nr. 94/2000, modificată, raportul juridic dedus judecăţii se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, modificată şi textele conexe. Astfel, potrivit art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 "în cazul în care terenul este ocupat parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcţii noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora şi pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii uşoare sau demontabile."

Ca atare, din cuprinsul normei citate, nu reiese un anumit procent (grad) de ocupare a terenului care ar indica soluţia în privinţa raportului juridic reparatoriu, astfel încât acest element, de fapt, nu are valoarea unui criteriu legal de natură a permite sau a interzice restituirea în natură a terenului, totală sau parţială.

Premisa restituirii în natură a terenurilor libere a fost corect enunţată de instanţa de apel, iar pentru soluţionarea raportului de restituire trebuie identificat dacă există teren liber în sensul art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, modificată, prin aplicarea criteriilor legale prevăzute de această normă, dar şi cu observarea celor explicitate prin H.G. 1164/17.10.2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicarea a O.U.G. nr. 94/2000.

S-a apreciat că nici chestiunea de fapt a suprafeţei de teren aflate în deţinerea pârâtei nu este lămurită în cauză (din cea preluată abuziv de stat prin Decretul 218/1960, potrivit încheierii nr. 286/12.02.1975) şi s-a stabilit ca, în rejudecare, instanţa de apel să lămurească acest element de fapt al cauzei, având în vedere că prin cererea de retrocedare, reclamanta s-a raportat la o suprafaţă de teren de 18630 mp, în timp ce prin Decizia nr. 32/1975 şi a planului de împărţire, prin încheierea nr. 22303/14.02.1975, imobilul CF x de sub A+1 s-a împărţit în două parcele: nr. top x în suprafaţă de 13639 mp, care s-a transmis tot în CF x Cugir cu drept de administrare în favoarea pârâtei şi nr. top x, în suprafaţă de 5000 mp care s-a transmis în CF x Cugir cu drept de administrare operativă în favoarea Întreprinderii pentru livrarea produselor petroliere B. (unitate deţinătoare ce nu are calitate procesuală în cauză).

Pe de altă parte, recurenta reclamantă a formulat, la prima instanţă, cerere de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul sentinţei civile 112/2010 sub aspectul întinderii suprafeţei de teren pentru care s-au recunoscut măsuri reparatorii în favoarea reclamantei (21670,28 mp în loc de 13639 mp), cerere respinsă prin încheierea nr. 400/C.C./2010 a Tribunalului Alba.

În consecinţă, Înalta Curte a apreciat că, în rejudecare, instanţa de apel, într-o corectă aplicare a art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, trebuie să procedeze la verificarea criteriilor legale prevăzute de această normă în legătură cu terenul aflat în posesia intimatei pârâte, aşadar, în conexiune cu calitatea acesteia de unitate deţinătoare a imobilului preluat abuziv de stat, în temeiul legii speciale, având în vedere că obiectul cauzei de faţă îl constituie contestarea Deciziei 2/4.08.2008 emisă de pârâtă.

Totodată, în dezlegarea acestei chestiuni de fapt, instanţa de apel va ţine cont şi de restricţiile procesuale decurgând din regula non reformatio în peius.

Cu prilejul rejudecării apelului, la solicitarea reclamantei s-a efectuat în cauză un nou raport de expertiză, completat ca urmare a obiecţiunilor formulate de reclamantă.

Obiecţiunile formulate la completarea la raportul de expertiză au fost respinse, întrucât prin modalitatea în care au fost formulate se solicită, practic, expertului să-şi schimbe opinia, împărtăşind punctul de vedere al reclamantei. Prin decizia nr. 505 din 15 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cugir, prin Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj împotriva sentinţei civile nr. 112/2010 pronunţată de Tribunalul Alba.

Sentinţa atacată a fost schimbată, în parte, în sensul că pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C. SRRL a fost obligată să emită o dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte pentru imobilul înscris în CF x Cugir, nr. top x, construcţii, curte şi căi de acces, în suprafaţă totală de 21.670 mp şi să înainteze propunerea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Restul dispoziţiilor din sentinţa atacată au fost menţinute.

În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În cuprinsul raportului de expertiză topografică întocmit, în rejudecarea apelului, s-a identificat suprafaţa reală a imobilul dat în administrare operativă pârâtei în anul 1975, ca fiind de 21670 mp. Expertul a identificat ca fiind liberă de construcţii, în sensul art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, suprafaţa de 5284 mp, aflată iniţial în posesia pârâtei, suprafaţă care, în prezent, se află în proprietatea a două societăţi comerciale E. S.R.L. şi F. S.R.L., ce au dobândit proprietatea prin cumpărare.

Ca urmare a obiecţiunilor formulate de reclamantă şi încuviinţate de către instanţă, expertul a explicitat de ce nu poate aprecia ca fiind libere de construcţii alte suprafeţe şi forma parcele care să poată fi atribuite reclamantei. Astfel, s-a precizat că, pentru suprafaţa de 16.386 mp, aflată în posesia pârâtei, există un singur acces auto, iar datorită amplasamentului construcţiilor şi vecinătăţilor nu pot fi create alte căi de acces auto, că la stabilirea suprafeţei necesare exploatării construcţiilor trebuie să se ţină seama de mărimea şi destinaţia pentru care au fost construite. A apreciat expertul că din terenul aflat în posesia pârâtei s-ar putea forma o parcelă doar în interior incintei - curte, parcelă care nu ar avea acces auto distinct şi care ar împiedica exploatarea optimă a construcţiilor, creându-se o curte interioară în altă curte creată tocmai pentru exploatarea optimă a construcţiilor.

Faţă de concluziile raportului de expertiză, instanţa de apel a apreciat că, din terenul aflat în prezent în posesia pârâtei, nu se poate identifica o suprafaţă liberă în sensul art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 (neafectată de construcţii noi, nenecesară bunei utilizări a acestora sau neafectată unor amenajări de utilitate publică) care să poată fi retrocedată în natură reclamantei.

În ce priveşte suprafeţele libere identificate de către expert, s-a constat că acestea au fost înstrăinate unor terţe persoane, astfel încât restituirea în natură nu se poate face cu încălcarea drepturilor acestora.

De altfel, pentru suprafaţa de 1786 mp, reclamanta a precizat că nu mai insistă în restituirea în natură, solicitând măsuri reparatorii în echivalent .

Prin urmare, reclamanta este îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii.

Instanţa de apel a constat că, de la pronunţarea hotărârii primei instanţe până la soluţionarea apelului de faţă, au intervenit modificări legislative cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent, respectiv Legea nr. 165/2013, fiind incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt: măsura compensării cu bunuri oferite în echivalent şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.

Conform art. 221 din H.G. nr. 401/2013 privind normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 165/2013, măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, se aplică de către entitatea învestită cu soluţionarea cererii şi constă în acordarea de bunuri, libere de orice sarcini, în echivalent valoric. Bunurile care pot face obiectul compensării, în condiţiile legii, sunt terenurile, cu sau fără construcţii, şi construcţiile finalizate sau nefinalizate.

În cauză nu s-a făcut dovada existenţei unor asemenea bunuri care să fie date în compensare şi, mai mult, societatea pârâtă este în insolvenţă, astfel că, în această situaţie, în care este nevoită să îşi lichideze patrimoniul pentru acoperirea creanţelor, nu se mai poate pune problema acordării de terenuri în compensare.

În această ipoteză, măsurile reparatorii la care este îndreptăţită reclamanta constau în compensarea prin puncte.

Întrucât dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, inclusiv pentru imobilele solicitate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 (dispoziţii menţionate în dispozitivul sentinţei primei instanţe), au fost abrogate prin art. 50 lit. c) din Legea nr. 165/2013, iar Legea nr. 165/2013, se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii, Curtea de Apel a apreciat că se impune ca, prin hotărâre judecătorească, să se stabilească măsuri reparatorii în concordanţă cu legislaţia în vigoare.

În consecinţă, apelul reclamantei a fost admis şi, în temeiul art. 296 C. proc. civ., sentinţa atacată a fost schimbată în parte, în sensul obligării pârâtei să emită o dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul D. şi să înainteze propunerea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C. SPRL solicitând admiterea recursului şi pe cale de consecinţă, modificarea în parte a deciziei atacate sub aspectul întinderii suprafeţei pentru care vor fi acordate masuri reparatorii, în sensul că aceste masuri sa fie determinate doar pentru suprafaţa de 13.639 mp şi nu pentru suprafaţa de 21.670 mp stabilita prin decizia atacată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că, prin decizia de casare nr. 769/2017 s-a dispus instanţei de apel ca, în rejudecare, să aibă în vedere faptul că, prin cererea iniţială de retrocedare, reclamanta s-a raportat la suprafaţa de 18630 mp de teren. Din această perspectivă, arată că reclamanta nu a atacat cu apel sentinţa nr. 112/2010 a Tribunalului Alba privitor la suprafaţa de 18630 mp pentru care au fost acordate măsuri reparatorii, astfel că, privitor la acest aspect, s-a dobândit autoritatea de lucru judecat şi apreciază că reclamantei apelante nu i se poate da mai mult decât a cerut, aspect reţinut şi prin decizia de casare.

Chiar dacă raportul de expertiza topografica, administrat în rejudecarea apelului, a stabilit că suprafaţa imobilelor din patrimoniu S.C. A. S.A. deţinute, la data formulării apelului, a fost de 21.670 mp, nu s-a dovedit că diferenţa de suprafaţa de teren, de la 18630 mp, respectiv 13639 mp şi până la 21670 mp - pentru care pârata a primit, ulterior, certificatul de atestare a dreptului de proprietate - ar fi făcut parte din cea preluata abuziv de Statul Roman de la reclamantă, suprafaţă care a fost înscrisă, iniţial, în CF x Cugir.

Arată că a fost dovedit faptul că suprafaţa de teren preluată în mod abuziv de Statul Roman, prin Decretul nr. 218/1960, este de 18360 mp, din care doar 13639 mp au rămas în deţinerea pârâtei şi, nicidecum, suprafaţa de 21670 mp.

Solicită, astfel, a se constata că decizia recurată este netemeinică şi nelegală în ce priveşte suprafaţa pentru care s-a dispus emiterea dispoziţiei prin care să se propună acordarea masurilor reparatorii prevăzute de lege. Consideră că masurile reparatorii ce urmează a se acorda reclamantei junt justificate doar pentru suprafaţa de teren pe care o deţine, respectiv de 13639 mp, din totalul celei preluată abuziv, de 18630 mp. Solicită admiterea recursului, urmând a se constat că sentinţa civilă nr. 112/2010 pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală.

În drept, recurenta a invocat motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică de Lugoj a formulat întâmpinare solicitând, în principal, conform art. 301 alin. (1) lit. c) şi art. 306 alin. (1) Cod prococedură civilă, să se constate nulitatea cererii de recurs, întrucât nu este dezvoltat motivul de nelegalitate indicat în cererea de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, atât pentru incidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat, cât şi pe fondul cauzei, ca neîntemeiat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează a constata că excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, este neîntemeiată, astfel încât cererea de recurs va fi examinată din perspectiva motivului de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece dezvoltarea motivelor de recurs învederate de recurenta-pârâtă face posibil încadrarea acestora în motivul de recurs indicat în cuprinsul cererii de recurs, fiind formulate, în esenţă, critici de nelegalitate în legătură cu aplicarea greşită a legii din perspectiva determinării suprafeţei de teren în raport cu care s-ar impune stabilirea de către pârâta-recurentă, ca unitate deţinătoare, a măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul preluat abuziv de către stat.

Examinând, în limitele controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reţine că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În cuprinsul cererii de recurs s-a susţinut, în esenţă, nelegalitatea hotărârii atacate întrucât instanţa de apel, în rejudecare, nu a procedat corect la determinarea întinderii suprafeţei de teren care se află în posesia pârâtei, în calitate de entitate învestită cu soluţionarea cererii de retrocedare, suprafaţă în raport cu care se impun a fi stabilite măsurile reparatorii compensatorii în favoarea reclamantei, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 165/2013.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că, în cadrul analizei legalităţii hotărârii primei instanţe, instanţa de apel a procedat corect, în rejudecare, în conformitate cu indicaţiile trasate în cuprinsul deciziei de casare, la determinarea situaţiei de fapt atât în privinţa identificării imobilului litigios, aflat în deţinerea pârâtei, cât şi a gradului de ocupare, de construcţii şi căi de acces, a terenului în privinţa căruia reclamanta a solicitat restituirea în natură.

Astfel, din situaţia de fapt reţinută de instanţa de rejudecare rezultă că, suprafaţa reală a imobilului dat în administrarea operativă a pârâtei în anul 1975 este de 21670 mp, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză ce a fost întocmit cu ocazia rejudecării, nefiind identificată vreo suprafaţă de teren liberă, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, care să poată fi retrocedată în natură reclamantei. În aceste circumstanţe, instanţa de apel a reţinut că reclamantei se cuvin măsurile reparatorii prin echivalent reglementate prin noile dispoziţii ale Legii nr. 165/2013, act normativ care a intrat în vigoare după pronunţarea instanţei de fond.

Relativ la critica recurentei-pârâte care vizează determinarea greşită a suprafeţei de teren aflată în posesia acestei, ca unitate deţinătoare, în sensul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în privinţa căreia reclamanta ar fi îndreptăţită la măsuri reparatorii, Înalta Curte constată că examinarea susţinerilor recurentei trebuie realizată în raport cu limitele în care instanţa de apel a procedat la rejudecarea cauzei, ţinându-se cont de soluţiile date în cadrul primului ciclu procesual, precum şi de titularii căilor de atac ce au fost exercitate în fazele procesuale anterioare.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea iniţială, înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, sub dosar nr. x/2008, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Cugir, prin Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică de Lugoj a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., anularea deciziei nr. 2/04.08.2008 emisă de societatea-pârâtă în temeiul Legii nr. 10/2001 şi restituirea în natură a imobilul înscris în CF x Cugir, situat în Cugir, reprezentând teren intravilan în suprafaţă totală de 18.630 mp, preluat abuziv de Statul Român. În subsidiar, s-a solicitat, în cazul în care restituirea în natură a acestui imobil nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

În ciclul procesual anterior, prin sentinţa civilă nr. 112/2010, Tribunalul Alba a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a admis, în parte, acţiunea reclamantei, a anulat decizia nr. 2/04.08.2008 emisă de pârâtă pe care a obligat-o să emită o dispoziţie motivată prin care să facă propuneri către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, către reclamantă, pentru imobilul înscris în CF x Cugir top. x, în suprafaţă de 13.639 mp., celelalte capete de cerere din acţiunea principală fiind respinse.

Împotriva acestei senţinţe a formulat apel doar reclamanta, aducând critici strict în privinţa formei măsurilor reparatorii acordate de către prima instanţă, solicitând restituirea în natură a imobilului, deoarece a fost reţinut greşit gradul de ocupare al terenului de 83%. În subsidiar, apelanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în compensarea valorii de piaţă a imobilului cu o suprafaţă de teren intravilan din patrimoniul pârâtei, echivalentă ca valoare.

Prin urmare, soluţia instanţei de fond nu a fost atacată sub aspectul recunoaşterii îndreptăţirii reclamantei la măsuri reparatorii şi nici în privinţa întinderii suprafeţei de teren pentru care au fost stabilite măsurile reparatorii, cum corect arată şi recurenta de faţă.

Relativ la apelul declarat de reclamantă, prin decizia nr. 48 din 19 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă apelul a fost admis, sentinţa civilă nr. 112/2010 a Tribunalului Alba a fost schimbată în parte, în sensul că, pârâta S.C. A. S.A. a fost obligată să emită o dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul înscris în CF x Cugir, identificat în dispozitivul deciziei, în suprafaţă totală de 21.670 mp şi să înainteze propunerea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Restul dispoziţiilor din sentinţa atacată au fost menţinute.

Pârâta S.C. A. S.A. nu a atacat cu recurs această hotărâre, decizia nr. 48 din 19 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă fiind recurată doar de reclamantă care a solicitat modificarea, în parte, a deciziei instanţei de apel doar cu privire la forma de reparaţie şi a solicitat, în principal, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 21670 mp, iar, în subsidiar, a solicitat acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent.

Prin decizia nr. 769/12.05.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost admis recursul reclamantei, a fost casată decizia atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare.

În rejudecarea cauzei după casare, ca urmare a recursului declarat numai de reclamantă, instanţa de apel a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice judiciare, în conformitate cu îndrumările deciziei de casare, apelul reclamantei fiind soluţionat prin decizia nr. 505/15.05.2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

În contextul soluţiilor pronunţate în primul ciclu procesual şi în rejudecare, după casare, Înalta Curte reţine că, statuările instanţei de apel din cuprinsul deciziei nr. 48/2017 a Curţii de Apel Alba Iulia în legătură cu determinarea suprafeţei de teren de 21.670 mp, aflat în posesia pârâtei, în privinţa căreia a fost stabilit îndreptăţirea reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 165/2013 nu mai pot face obiect de reexaminare în prezentul recurs, criticile în acest sens neputând face obiectul controlului judiciar.

În legătură cu modul de soluţionare a cererii de apel formulată de reclamantă, dispusă prin decizia civilă nr. 48/19.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. x/2008, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei atacate şi stabilirii în sarcina pârâtei a obligaţiei de emitere a unei dispoziţii prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în suprafaţă totală de 21.670 mp, propunere pe care să o înainteze Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C. SPRL avea posibilitatea să formuleze recurs împotriva deciziei respective.

Prin neexercitarea de către pârâra-recurentă a drepturilor sale procesuale împotriva deciziei civile nr. 48/19.01.2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă în legătură cu suprafaţa de teren de 21670 mp, în raport cu care s-a apreciat că se cuvin a fi acordate reclamantei măsuri reparatorii în echivalent, critica în legătură cu determinarea suprafeţei respective de teren nu mai poate fi supusă controlului de nelegalitate din prezentul recurs, fiind un aspect care a dobândit autoritate de lucru judecat.

Or, în contextul incidenţei acestor reguli şi principii procesuale, nu poate fi analizată critica recurentei-pârâte formulată sub aspectul determinării greşite a suprafeţei de teren aflată în deţinerea acestei, în legătură cu care trebuie stabilite măsurile reparatorii, deoarece prin formularea acestor susţineri pârâta ignoră efectele unei judecăţi anterioare din interiorul aceluiaşi proces, prin care s-a statuat irevocabil - într-un prim ciclu procesual - un aspect al litigiului şi, drept urmare, critica formulată sub aspectul semnalat nu mai poate fi reexaminată, în rejudecare.

Date fiind aceste reguli procedurale şi, constatând netemeinicia criticilor formulate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C. SPRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C. SPRL împotriva deciziei civile nr. 505 din 15 mai 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.09.2018.