Negative conflict of jurisdiction resolved in favor of Bucharest Tribunal for labor salary claims, establishing that severance does not divest original court of competence

Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, mai mulţi reclamanţi - în calitate de salariaţi - au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, acordarea anumitor drepturi salariale.

La termenul din 13 aprilie 2018 tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., formându-se dosarul nr. x/2018.

Prin sentinţa nr. 3154 din data de 13 aprilie 2018 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

În motivare, instanţa a reţinut că reclamanţii din cauza disjunsă au domiciliul pe raza judeţului Vaslui şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Vaslui.

Învestit prin declinare, Tribunalul Vaslui, secţia civilă a pronunţat sentinţa nr. 685 din data de 21 iunie 2018, prin care prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În cauză, acţiunea introductivă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezentul dosar, şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului şi locului de muncă a unora dintre reclamanţi.

Instanţa a reţinut că, la data învestirii sale, Tribunalul Bucureşti a fost legal sesizat în virtutea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, iar în caz de disjungere instanţa de judecată rămâne competentă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Litigiul supus analizei, având ca obiect cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum acesta este definit în dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Din punct de vedere al competenţei materiale şi teritoriale de soluţionare a cauzei, se reţine că în materia conflictelor individuale de muncă, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant, sunt relevante pentru stabilirea competenţei dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

De asemenea, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

În cauză, acţiunea introductivă având ca obiect drepturi salariale individuale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la domiciliul majorităţii reclamanţilor.

Verificând actele şi lucrările dosarului, se constată că drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, situaţie în care dispoziţiile legale prevăzute de art. 59 C. proc. civ. referitoare la coparticipare procesuală sunt pe deplin aplicabile, cererea de chemare în judecată putând fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se reţine că Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale mai sus amintite, astfel încât măsura disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, care rămâne competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată disjunsă.

Dispunând disjungerea cererii formulate de reclamante, în mod eronat Tribunalul Bucureşti a înţeles să admită excepţia necompetenţei teritoriale în dosarul nou-format, având în vedere că măsura disjungerii, fiind o instituţie pusă de legiuitor la dispoziţia instanţei de judecată atât în scopul unei mai bune administrări a justiţiei, cât şi pentru respectarea dispoziţiilor legale care impun soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, nu putea fi folosită ca argument pentru dezînvestirea instanţei de soluţionarea cererii de chemare în judecată, prin invocarea necompetenţei teritoriale.

Având în vedere că Tribunalul Bucureşti a fost legal învestit în virtutea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, acesta rămâne competent să soluţioneze cauza în caz de disjungere, astfel încât, pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.09.2018.