Inadmissibility of civil action for tax evasion damages due to failure to issue fiscal title and misapplication of special tax procedure

Analizând recursul în condiţiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia civilă nr. 665 din data de 28 septembrie 2017, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Botoşani împotriva sentinţei civile nr. 73 din 13 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, critica vizând următoarele aspecte, motivate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. C. proc. civ.:

În mod greşit au considerat instanţele că acţiunea este inadmisibilă, întrucât pretenţia formulată rezidă dintr-un raport juridic reglementat prin norme fiscale, context în care şi sfera răspunderii pârâţilor pentru faptele imputate se regăseşte în această materie.

Prin sentinţa penală nr. 214/2015 Tribunalul Botoşani a constatat că inculpaţii A., B., C. şi D. au prejudiciat bugetul de stat, prin faptele infracţionale săvârşite, cu suma de 1.804.311,52 RON. Faptul că prin decizia curţii de apel a fost desfiinţată sentinţa penală şi, în rejudecare, a încetat procesul penal împotriva inculpaţilor, ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale, nu îi absolvă pe aceştia de plata prejudiciului adus statului. În cuprinsul deciziei s-a arătat că "din ansamblul probator existent toate probele converg spre existenta prejudiciului cauzat bugetului statului, însă având în vedere ca în cauza a intervenit prescripţia speciala latura civilă a cauzei nu va fi soluţionată de către instanţa penală".

Art. 27 alin. (2) C. proc. pen. statuează că, dacă instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă, cei îndreptăţiţi pot să se adreseze instanţei civile, iar conform dispoziţiilor art. 315 alin. (2) C. proc. pen. efectul extinctiv al măsurii asigurătorii se produce de drept la expirarea celor 30 de zile de la comunicarea soluţiei parchetului către persoana vătămată, dacă în acest interval de timp cel vătămat nu a introdus o acţiune civilă în despăgubire la instanţa civilă.

Prejudiciul a fost constatat de Garda Financiară Botoşani, prin Nota de constatare din 15 aprilie 2004, înregistrată sub nr. 855 din 19 aprilie 2004, şi menţinută, prin sentinţa nr. 214 pronunţată de Tribunalul Botoşani, în dosarul nr. x/2014. Aşadar, această sumă nu a fost stabilită printr-o decizie întocmită de către organul fiscal şi nu poate fi contestată de către pârâţi nici pe cale administrativă şi nici în instanţă, aşa cum a susţinut instanţa de fond, deoarece, pentru a fi contestate sumele trebuie stabilite printr-o decizie întocmită de către organele fiscale, iar aceste sume sunt stabilite prin Nota de constatare din 15 aprilie 2004, înregistrată sub nr. 855 din 19 aprilie 2004 la Garda Financiară Botoşani.

Instanţa de fond greşit a interpretat prevederile legale în materie, respectiv faptul că existenta unei infracţiuni de evaziune fiscală este condiţionată de existenta unei decizii de impunere emisă de organul fiscal, atât timp cât evaziunea fiscală poate fi constatată şi alte acte tehnico-ştiinţifice, respectiv rapoarte de expertiză întocmite de experţi fiscali, rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifice întocmite de inspectorii anti-fraudă din cadrul Parchetelor, documente pe care instanţa penală de fond le-a avut în vedere la soluţionarea cauzei.

Organul fiscal înregistrează creanţele fiscale/prejudiciile în evidenţă şi le încasează doar în baza unui titlu de creanţă, care poate fi decizie de impunere emisă de organul fiscal, hotărâre judecătorească sau orice alt act ce reprezintă titlu de creanţă. Ori în cazul de faţă, suma constatată de Parchet şi de instanţa penală ca fiind prejudiciul adus statului de cele 4 persoane a fost stabilită printr-o notă de constatare încheiată de Garda Financiara Botoşani, care nu reprezintă titlu de creanţă, aceasta neputând fi executată la această dată decât în baza unei hotărâri judecătoreşti. Nota de constatare emisă de Garda Financiară Botoşani nu se regăseşte printre actele administrative enumerate în art. 110 din O.G. nr. 92/2003 ca fiind titlu de creanţă.

Decizia nr. 17/2015 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii nu este incidentă în cauză.

Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 19.435.976.701 ROL, din care accize în sumă de 13.957.312.161 ROL, TVA în sumă de 3.710.646.020 ROL, impozit pe profit în sumă de 1.392.861.510 ROL şi fond special în sumă de 375.339.010 ROL, sumă totală stabilită prin nota de constatare din 15 aprilie 2004, precum şi la plata dobânzilor şi penalităţilor aferente sumelor neachitate, calculate conform art. 120 şi 121 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, până la achitarea integrală a debitului.

În motivare, reclamanta a arătat că sumele solicitate reprezintă prejudiciul adus bugetului de stat prin săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 11 lit. b) şi c) din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. În cauză sunt incidente prevederile art. 1357-1359 C. civ.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, iar această soluţie a fost păstrată de către instanţa de apel, prin respingerea apelului.

Înalta Curte apreciază că instanţele de fond au pronunţat o soluţie legală, în condiţiile în care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, deşi pretenţia formulată este una care rezidă dintr-un raport juridic reglementat prin norme fiscale.

Simpla afirmaţie a recurentei, în sensul că în cauză nu este incidentă Decizia nr. 17/2015 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra unui recurs în interesul legii, nu este suficientă pentru a înlătura incidenţa dezlegării date prin această decizie.

Prin Decizia nr. 17/2015 s-a statuat că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală. Mai mult, în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 Codul de procedură fiscală se aplică prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală.

Împrejurarea că, în cauză, procesul penal s-a finalizat cu o soluţie de încetare a procesului penal, pe motiv că a intervenit prescrierea, nu face inaplicabilă dezlegarea de drept sus-menţionată, pornind de la art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală (art. 110 din Legea 207/2015) potrivit căruia, dreptul de a stabili obligaţiile fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; termenul curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Deci, prevăzând termenul de emitere a deciziei de impunere de către organul fiscal în cazul unei fapte penale, se stabileşte că, dacă a existat o cauză penală în care nu s-a ajuns la soluţionarea laturii civile, organele fiscale sunt cele abilitate să emită titlul executoriu, pe care însă trebuie să o facă într-un anumit termen.

Drept urmare, în respectarea prevederilor art. 85 Codul de procedură fiscală (actual art. 93 din Legea nr. 207/2015) conform cu care, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat, se stabilesc prin declaraţie fiscală sau prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri, şi a prevederilor art. 86 Codul de procedură fiscală (actual 95) conform cu care, decizia de impunere se emite de organul fiscal competent, reclamanta avea posibilitatea de a emite titlul executoriu pentru recuperarea creanţei fiscale fie de la persoana juridică la care pârâţii au avut calitatea de administratori, fie direct de la aceştia.

Cum temeinicia titlului emis în aceste condiţii poate fi verificată numai de către instanţa de contencios administrativ, şi cum reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, instanţele de fond au apreciat în mod corect asupra admisibilităţii acţiunii, faţă de faptul că se derogă, nepermis, de la prevederile legii speciale.

Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanţele de fond făcând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.

În temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, cu consecinţa rămânerii definitive a hotărârii recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Botoşani împotriva deciziei civile nr. 665 din data de 28 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.09.2018.