Joint and several tax liability for diversion of commercial relations causing corporate insolvency

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL - în insolvenţă - prin administrator judiciar CII B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj ca fiind succesor în drepturi a D.G.F.P. Bihor, a solicitat anularea Deciziei nr. 374 din 11.12.2012 privind atragerea răspunderii solidare a SC A. SRL pentru obligaţiile fiscale de plată restante ale debitorului SC C. SRL precum şi suspendarea executării actului administrativ atacat, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 196/2013 CA-PI din 18 noiembrie 2013, Curtea de Apel Oradea - a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL - în insolvenţă - prin administrator judiciar CII B. din Oradea, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj ca fiind succesor în drepturi a D.G.F.P. Bihor, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. nr. 196/2013 CA-PI din 18 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta SC A. SRL - în insolvenţă - prin administrator judiciar CII B. din Oradea, solicitând casarea sentinţei, şi, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Invocând ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă deşi nu a structurat motivele de nelegalitate, în esenţă, a susţinut următoarele critici în raport cu sentinţa primei instanţe.

Instanţa de fond a considerat că nu prezintă relevanţă analiza efectuată de lichidatorul judiciar D. (economist-contabil de profesie), în cadrul Raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului SC C. SRL, rezumându-se a ne informa că insolvabilitatea prev. de art. 176 din C. proc. fisc. nu este tot una cu insolvenţă prev. de art. 177 C. proc. fisc.

În consecinţă, instanţa nu s-a pronunţat în niciun fel cu privire la caracterul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 care reprezintă dispoziţii speciale şi care primează faţă de dispoziţiile C. proc. fisc. , care reprezintă reglementarea generală în materie, nu s-a pronunţat cu privire la existenţa unei fapte delictuale a d-lui E. (în calitate de administrator al recurentei), faptă care să aibă legătură directă cu insolvenţă SC C. SRL şi nici cu privire la imputarea în sarcina noastră a anumitor acte de dispoziţie efectuate de d-l E., anterior înfiinţării societăţii.

S-au mai învederat aspecte ridicate în faţa instanţei de fond raportat la aceea că au fost imputate recurentei atât insolvenţa cât şi insolvabilitatea SC C. SRL deşi în Dosarul de insolvenţă nr. x/111/2012 al Tribunalului Bihor nu s-a formulat cerere de atragere a răspunderii organelor de conducere ale debitoarei SC C. SRL.

Raportat la aceste aspecte, în ceea ce priveşte stabilirea existenţei unei fapte delictuale a administratorului societăţii ajunse în stare de insolvenţă, s-a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 85/2006 reprezintă dispoziţii speciale şi primează faţă de dispoziţiile C. proc. fisc. , care reprezintă reglementarea generală în materie.

Or, atâta vreme cât nu se uzitează de aceste dispoziţii şi nu este supusă analizei judecătorului-sindic stabilirea existenţei unei culpe a administratorului societăţii debitoare pentru ajungerea în stare de insolvenţă a societăţii pe care acesta a condus-o, este inadmisibil a se da curs dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală amintite anterior şi a căror aplicare a realizat-o pârâta cu ocazia emiterii Deciziei nr. 374/11.12.2012.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În fapt critica soluţiei instanţei de fond vizează neaplicarea doar a dispoziţiilor Legii speciale nr. 85/2006 faţă de cele ale C. proc. fisc. .

În realitate, deşi recurentul recunoaşte existenţa a două dispoziţii diferite în art. 176 respectiv art. 177 C. proc. fisc. referitoare la insolvabilitate şi respectiv insolvenţă acesta susţine că se poate realiza o întrepătrundere între proceduri.

Or, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 176 C. proc. fisc. , aplicabile în speţa de faţă, insolvabilitatea debitorului este de competenţa organului fiscal, în timp ce procedura insolvenţei, la care face referire art. 177 C. proc. fisc. , se realizează în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006, de către instanţa judecătorească împreună cu toţi creditorii societăţii.

În aceste condiţii cele două proceduri nu sunt dependente una de cealaltă, organele fiscale putându-le utiliza pe ambele în recuperarea creanţelor bugetare.

Or, în speţă s-a solicitat anularea Deciziei nr. 374/11.12.2002 în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (3) lit. b) şi c) din C. proc. fisc. , motive diferite de cele pentru care se poate atrage răspunderea administratorilor sau persoanelor cu funcţii de conducere în cadrul procedurii insolvenţei.

În aceste condiţii, dat fiind că prin recursul supus analizei nu s-a contestat cuantumul sumei de plată decât din perspectiva inexistenţei unei cereri de atragere a răspunderii - aspect ce nu are legătură cu cauza după cum s-a precizat anterior, precum şi chiar aceea că starea de insolvenţă a SC C. SRL ar fi avut în vedere activitatea derulată de aceasta în perioada 2008 - 2010, respectiv anterior înfiinţării recurentei, Înalta Curte a analizat doar aspectele de legalitate a menţinerii deciziei de către instanţa de fond.

Or, fără a reveni la distincţia insolvenţă/insolvabilitate, instanţa subliniază că decizia a fost emisă întrucât s-au constatat întrunite condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (2) lit. b) şi c) C. proc. fisc. , respectiv aspectele reţinute de către instanţa de fond şi necontestate privind SC C. SRL care a fost declarată în stare de faliment la data de 30.05.2012 iar din documentele analizate a rezultat că d-l E. a deţinut funcţia de administrator atât la SC A. SRL cât şi la SC C. SRL, în cadrul SC C. SRL d-l E. a deţinut o cotă de participare de 100% fiind asociat unic, iar în cadrul SC A. SRL părţile sociale fiind deţinute de către soţia acestuia, d-na F., exercitând astfel controlul indirect prin intermediul soţiei sale.

Din declaraţiile depuse pe semestrul II 2011 de către cele două societăţi a rezultat că SC C. SRL a avut tranzacţii comerciale cu clienţii SC A. SRL, inclusiv livrări directe către aceştia (în proporţie de peste 50% din totalul valoric al tranzacţiilor).

Drept urmare, organul fiscal de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale, a apreciat corect că prin preluarea de către SC A. SRL a raporturilor comerciale cu clienţii debitorului, i-a afectat acestuia din urmă stabilitatea economică şi implicit capacitatea de plată, ceea ce a determinat insolvabilitatea SC C. SRL

Toate acestea îndreptăţesc Înalta Curte a aprecia că în mod corect situaţia de fapt existentă a fost reţinută de către instanţa de fond.

II. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

Cum din analiza motivelor de recurs nu rezultă incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (3) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar C.I.I. "B." împotriva Sentinţei nr. 196/2013 CA-PI din 18 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2016.

Procesat de GGC - GV