Exigibility of excise duties upon revocation of fiscal warehouse license and admissibility of extra-ordinary appeal for omission to investigate casation grounds.

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei.

Cadrul procesual

Prin cererea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 16.10.2015, SC A. SRL - prin administrator special B. şi prin Cabinet Individual de Insolvenţă C. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2112 din 21.05.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, solicitând admiterea acestei contestaţii, anularea hotărârii atacate şi soluţionarea fondului cauzei, în sensul admiterii în parte a acţiunii, înlăturării obligaţiei de plată a sumei de 24209 RON stabilită nelegal cu titlul de acciză pentru cantitatea de alcool 87% în stoc de 14448 litri şi anulării în parte a actelor administrativ fiscale: Decizia de Impunere J-MM nr. 6 din 11.06.2013, Raport de Inspecţie Fiscală J-MM nr. x din 11.06.2013 emise de Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Maramureş şi Decizia nr. 21 din 03.09.2013 a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj.

În susţinerea contestaţiei, societatea contestatoare arată că, prin Decizia de soluţionare a recursului nr. 2112 din 21.05.2015 din acest dosar, instanţa de recurs a soluţionat recursul fără a cerceta unul din motivele de casare invocate prin cererea de recurs, respectiv incidenţa art. 2067, alin. (9) coroborat cu art. 20628 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prevederi legale ce constituiau motiv de recurs legat de aplicarea normelor de drept material fiscal în ceea ce priveşte exigibilitatea accizei în cazul revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal.

Mai susţine contestatoarea că, instanţa de recurs a reţinut cu privire la acest motiv de recurs invocat faptul că "susţinerile reclamantei referitoare la incidenţa dispoziţiilor de mai sus, în raport de care data exigibilităţii accizei este 29.12.2011, au fost respinse de judecătorul fondului", însă fără a face o analiză a incidenţei acestor prevederi în condiţiile arătate în recurs, în sensul la care se referă termenul " a cerceta".

În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

1. Hotărârea atacată cu contestaţie în anulare

Prin Decizia nr. 2112 din 21.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de SC A. SRL prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă C. împotriva Sentinţei nr. 52 din 10 februarie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că, în ceea ce priveşte data exigibilităţii accizei, din actele dosarului, precum şi din cuprinsul argumentaţiei primei instanţe, aflate la dosarul de fond, rezultă că aceasta este legată de soluţia pronunţată în Dosarul nr. x/1/2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie iar susţinerile reclamantei referitoare la incidenţa disp. art. 2067 coroborate cu art. 20628 C. fisc. , în raport de care data exigibilităţii accizei este 29.12.2011, au fost respinse de către judecătorul fondului.

Privitor la acest motiv de recurs, instanţa de control judiciar a mai arătat că jurisprudenţa Înaltei Curţi, exemplificată prin Decizia nr. 77/14.01.2010, nu este aplicabilă în prezentul dosar, având în vedere obiectul diferit al cauzelor şi inexistenţa unor hotărâri de suspendare a efectelor deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal.

În ceea ce priveşte respingerea de către prima instanţă a probei cu expertiză fiscală, instanţa de control judiciar a constatat că susţinerea nu poate fi încadrată în cuprinsul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care are în vedere numai încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material.

În plus, obiectivele expertizei solicitate, fie nu aveau relevanţă în cauză, fie solicitau interpretarea unei norme de drept, atribuţie ce aparţine judecătorului şi nu expertului.

Referitor la susţinerile ce privesc declaraţia rectificativă nr. 858/31.05.2013, a apreciat instanţa de recurs că, acestea reprezintă, în realitate, o justificare a recurentei legată de anumite afirmaţii contradictorii făcute în faţa instanţei de fond, astfel că, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările intimatului

Împotriva contestaţiei în anulare ce face obiectul litigiului intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea acesteia, în principal, ca fiind inadmisibilă şi în subsidiar, ca fiind neîntemeiată, cu consecinţa menţinerii în tot a hotărârii instanţei de recurs, având în vedere că a fost dată cu respectarea legii.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, apreciază intimata că argumentul juridic al contestatoarei este eronat invocat, neputând fi încadrat în prevederile exprese şi limitative al dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Apreciază astfel că, omisiunea instanţei de recurs trebuie să fie una totală; prin aceasta înţelegându-se că cenzura judiciară a ignorat complet şi fără echivoc unul din motivele recursului.

Mai susţine intimata, pe acelaşi aspect, că nu se poate face o confuzie între analiza argumentelor aduse în susţinerea motivelor recursului şi motivele însele.

Pe fondul contestaţiei, solicită respingerea acesteia, ca fiind neîntemeiată, având în vedere că pct. 1.1 din considerentele deciziei atacate cuprinde motivarea completă şi corectă a respingerii recursului pentru alegaţiile legate de momentul exigibilităţii accizei.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, invocată de intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Înalta Curte o respinge, apreciind-o ca fiind neîntemeiată, criticile formulate de contestatoare putând fi încadrate în dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Pe fondul contestaţiei în anulare, analizând motivele formulate în raport cu hotărârea atacată şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge cererea, pentru considerentele ce urmează:

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăşi instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să-şi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Înalta Curte a constatat că această cale extraordinară de atac de retractare este deschisă exclusiv pentru situaţiile prevăzute de art. 503 C. proc. civ., fără ca instanţa de retractare să poată proceda la o reapreciere a probelor sau a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.

În conformitate cu dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., "Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare, invocate de recurent în termen".

Înalta Curte reţine că, prin contestaţia în anulare formulată s-a invocat, pe de o parte, faptul că instanţa de recurs a soluţionat recursul fără a cerceta unul din motivele de casare invocat prin cererea de recurs, respectiv incidenţa art. 2067 alin. (9), coroborat cu art. 20628 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 Codul fiscal, prevederi ce constituiau motiv de recurs legat de aplicarea normelor de drept material fiscal în ceea ce priveşte exigibilitatea accizei în cazul revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal.

Pe de altă parte, a susţinut contestatoarea că " instanţa de recurs a reţinut cu privire la acest motiv de recurs invocat, faptul că " susţinerile reclamantei referitoare la incidenţa dispoziţiilor de mai sus, în raport de care data exigibilităţii accizei este 29.12.2011 au fost respinse de către judecătorul fondului", fără a face o analiză a incidenţei acestor prevederi în condiţiile arătate în recurs, în sensul în care se referă termenul " a cerceta".

Analizând hotărârea atacată, prin prisma dispoziţiilor care reglementează contestaţia în anulare, Înalta Curte a constatat că decizia în cauză nu se circumscrie ipotezei arătată de contestatoare, respectiv aceea prevăzută de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., întrucât, procedând la analiza dispoziţiilor legale în raport cu decizia atacată, instanţa nu a putut identifica vreo omisiune de a cerceta vreunul dintre motivele de casare a hotărârii atacate.

Astfel fiind, verificând incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., respectiv ne-cercetarea unui motiv de recurs, Înalta Curte reţine că dispoziţia invocată are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 304.

Procedând la analiza motivelor de recurs invocate de recurentă, prin raportare la considerentele deciziei împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare ce face obiectul prezentei judecăţi, instanţa de retractare constată că, la punctele 1.1 şi 1.2. din cuprinsul "Considerentelor" deciziei de recurs, instanţa de control judiciar, analizând motivul de casare ce se referă la data exigibilităţii accizei, arată că: "din actele dosarului precum şi din cuprinsul argumentaţiei primei instanţe, aflate la dosarul de fond, rezultă că aceasta este legată de soluţia pronunţată în Dosarul nr. x/1/2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Susţinerile reclamantei referitoare la incidenţa disp. art. 2067 coroborate cu art. 20628 C. fisc. , în raport de care data exigibilităţii accizei este 29.12.2011, au fost respinse de către judecătorul fondului.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi exemplificată prin Decizia nr. 77/14.01.2010, nu este aplicabilă în prezentul dosar, având în vedere obiectul diferit al cauzelor şi inexistenţa unor hotărâri de suspendare a efectelor deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal."

Faţă de aceste considerente, este fără putinţă de tăgadă că, instanţa de control judiciar nu a omis a cerceta motivul de casare invocat de recurentă cu privire la incidenţa art. 2067 alin. (9) coroborat cu art. 20628 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ci, dimpotrivă, l-a analizat, în raport de toate actele dosarului şi de argumentele formulate de instanţa de fond, apreciind că, soluţia dată pe acest motiv de recurs este strâns legată de soluţia pronunţată în Dosarul nr. x/1/2012, prin care, practic, s-a tranşat, irevocabil, problema referitoare la data exigibilităţii accizei.

Analizând acelaşi motiv de recurs, prin prisma susţinerilor recurentei şi a jurisprudenţei invocată de aceasta în cererea de recurs, respectiv Decizia nr. 77/14.01.2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de control judiciar a precizat expres că aceasta nu este aplicabilă în prezentul dosar, având în vedere obiectul diferit al cauzei şi inexistenţa unor hotărâri de suspendare a efectelor deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal.

Astfel, Înalta Curte apreciază că ipoteza omisiunii cercetării unui motiv de recurs nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare, întrucât instanţa este îndreptăţită să le grupeze şi să răspundă motivului de recurs printr-un considerent comun.

Prin urmare, chiar dacă în motivarea deciziei de recurs nu se regăsesc, literal, toate argumentele aduse de recurentă pe aspectul exigibilităţii accizei, şi toate considerentele instanţei de recurs, în combaterea fiecărui argument, este evident că acestea au fost subsumate unui singur motiv de recurs, încadrat de recurentă în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., analizat de instanţa de control judiciar în raport de toate actele şi lucrările dosarului şi de considerentele avute în vedere de judecătorul fondului, astfel că nu se poate aprecia că decizia pronunţată de instanţa de control judiciar este susceptibilă de a fi retractată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Calea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. este deschisă atunci când instanţa de recurs s-a pronunţat minus petita, fără a analiza toate motivele de recurs cu care a fost învestită, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă; instanţa de control judiciar analizând toate motivele de recurs invocate de recurentă şi aducând argumente în combaterea acestora şi în susţinerea legalităţii şi temeiniciei hotărârii dată de instanţa de fond, în considerarea soluţiei de respingere a recursului, ca nefondat.

Instanţa de retractare constată că, în realitate, ceea ce se urmăreşte prin exercitarea contestaţiei în anulare de faţă este tocmai repunerea în discuţie a acestui motiv de recurs şi reevaluarea ansamblului probator, ceea ce constituie un recurs la recurs.

Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în mod constant reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces soluţionat definitiv şi irevocabil nu poate determina redeschiderea acestuia, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea, permanent subliniază că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Conchizând, Înalta Curte reţine că instanţa de recurs a analizat criticile şi argumentele invocate de contestatoare prin cererea de recurs formulată împotriva Sentinţei nr. 52/10.02.2014; nemulţumirea acesteia vizând în realitate soluţia pronunţată în cauză.

Temeiul legal al soluţiei adoptate

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulata de SC A. SRL prin Administrator Judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă C. împotriva Deciziei nr. 2112 din 21 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 martie 2016.

Procesat de GGC - GV