Forest owner's compensation claim for Natura 2000 logging restrictions quashed as time-barred and against ministry lacking standing

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 17 septembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apelor şi Pădurilor (la data formulării cererii de chemare în judecată Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice) şi Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură să dispună obligarea pârâţilor în solidar, la plata sumei de 184.502,42 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafaţa de pădure de 400,50 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcţional T2, cu titlu de compensaţii/despăgubiri datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2008 dar şi la plata dobânzii aferentă debitului principal calculată începând cu data de 30 decembrie 2013, dată la care creanţa a devenit exigibilă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 80 din 11 februarie 2015, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 184.502,42 RON reprezentând contravaloare compensaţii aferentă anului 2008 precum şi a dobânzii legale aferentă debitului calculată de la data promovării cererii de chemare în judecată 17 septembrie 2014 şi până la achitarea integrală a debitului.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile atacate a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, invocând motivele de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul-pârât a invocat următoarele critici:

Din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, se susţine că, în mod nelegal a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare.

Recurentul-pârât apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., republicat, respectiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune are caracter de ordine publică, iar soluţionarea acesteia nu impune o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului.

Se precizează că, întrucât creanţele deduse judecăţii corespund unei perioade care începe încă din anul 2008, înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. şi, implicit abrogarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, este de necontestat faptul că prescripţiile începute înainte de abrogarea acestui decret sunt reglementate de acest act normativ.

În ceea ce priveşte condiţiile în care poate fi invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul-pârât susţine că, prin Decizia nr. 1/2014 privind soluţionarea unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a stabilit că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 01 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate, pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 01 octombrie 2011.

Având în vedere faptul că reclamanta pretinde o creanţă aferentă anului 2008, iar legea nu prevede un termen de prescripţie special cu privire la acest tip de creanţe, va fi incident termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât apreciază că prima instanţă a interpretat greşit prevederile H.G. nr. 861/2009 şi ale Deciziei nr. C (2012) 5166 din 19 iulie 2012, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (8) C. proc. civ., republicat.

În considerentele sentinţei civile recurate, instanţa s-a rezumat la a stabili că, prin simpla publicare a Deciziei Comisiei Europene în Jurnalul Naţional al Uniunii Europene, în mod implicit, intimatului-reclamant i s-ar cuveni sumele de bani solicitate cu titlu de compensaţii în temeiul prevederilor C. silvic, fără a observa cuprinsul efectiv al Deciziei.

Recurentul-pârât susţine că în cauză sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 861 din 18 august 2009, iar potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din acest act normativ, "formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. a), la art. 97 alin. (1) lit. b) pentru persoanele juridice şi la art. 97 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 46/2011 - Codul silvic, cu modificările ulterioare, se vor finanţa numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat". Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 861/2009 vizează doar proprietarii de terenuri forestiere cu suprafeţe mai mici sau egale cu 30 ha, iar în cazul reclamantului, suprafaţa totală a terenului forestier este de 528,70 ha.

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, conţinutul adresei de răspuns nu poate fi apreciat ca fiind un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantei. Prin această adresă, intimatului-reclamant i s-a comunicat imposibilitatea acordării compensaţiilor solicitate, ca urmare a faptului că nu a fost elaborată metodologia de calcul a compensaţiilor.

În măsura în care au fost demarate procedurile în vederea aprobării normelor metodologice necesare, fiind redactată integral hotărârea de guvern ce le vizează şi se află la acest moment în faza de proiect supus spre aprobare, nu se poate vorbi de o culpă a instituţiei publice şi nici de ilegalitate, plata sumelor solicitate, în lipsa normelor metodologice, reprezentând o încălcare a Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice.

Totodată, recurentul-pârât învederează că intimatul-reclamant nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor necesare acordării despăgubirilor solicitate conform Deciziei Comisiei Europene nr. C (2012) 5226 final din 19 iulie 2012, cu privire la aprobarea la plată a ajutoarelor de stat pentru proprietarii privaţi din zonele siturilor Natura 2000 (procedura plăţilor Natura 2000 pentru sectorul forestier fiind reglementată de dispoziţiile art. 46 din Regulamentul CE nr. 1698/2005 în aplicarea Directivelor 79/409/CEE şi 92/43/CE).

Obţinerea despăgubirilor presupune întrunirea unui set de condiţii cumulative prevăzute de art. 10 din decizie, iar reclamantul nu a depus la dosarul cauzei declaraţia că nu îndeplineşte condiţiile de excludere menţionate la pct. 9 din decizie.

Referitor la modalitatea de calcul a valorii despăgubirilor, intimatul-reclamant a menţionat doar că i se cuvin "în baza textelor legale şi a normelor metodologice de calcul". Însă Normele metodologice din 22 iulie 2009 nu conţin dispoziţii referitoare la modul de calcul pentru situaţia prevăzută de art. 97 alin. (1) lit. b), ci doar pentru situaţiile reglementate de lit. a), c), d) şi e) din textul de lege respectiv. Atât timp cât suprafaţa totală a terenului forestier este de 400,50 ha, nu se poate aplica modul de calcul prevăzut în cazul proprietarilor terenurilor cu vegetaţie forestieră cu suprafeţe mai mici sau egale cu 30 ha.

Nu se poate considera că reclamantul a dovedit în mod concret întinderea prejudiciului invocat, sumele solicitate fiind stabilite fără nicio detaliere concludentă, fundamentată pe un mod de calcul prevăzut de lege.

Recurentul-pârât apreciază că reclamantul ar fi trebuit să transmită documentaţia prevăzută de lege la ITRSV şi abia în cazul în care, după ce documentaţia a fost avizată şi transmisă la Departament, iar acesta din urmă a refuzat plata, reclamantul era îndreptăţit să formuleze o acţiune în justiţie sau, în situaţia în care ITRSV ar fi refuzat avizarea documentaţiei, reclamantul ar fi putut să cheme în judecată această structură teritorială, pentru a fi obligată la emiterea avizului.

Prin urmare, recurentul-pârât solicită casarea sentinţei civile atacate şi, în rejudecare, solicită instanţei de control judiciar să stabilească legalitatea compensaţiilor acordate de prima instanţă şi temeiul legal prin care pârâtul ar trebui să achite aceste compensaţii.

Referitor la solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, recurentul-pârât învederează că această solicitare este neîntemeiată.

Deşi reclamantul invocă răspunderea civilă delictuală, în cauză nu sunt îndeplinite elementele prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale, lipsind vinovăţia pârâtului.

Având în vedere temeiul acţiunii, respectiv presupusul refuz nejustificat al autorităţii, se impune respingerea capătului de cerere referitor la dobânda legală iar, în subsidiar, aplicarea dobânzii legale numai după rămânerea definitivă a sentinţei.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurentul-pârât apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., republicat, întrucât culpa procesuală pentru declanşarea procesului nu aparţine autorităţii pârâte.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare, însă prin notele scrise comunicate instanţei la data de 09 februarie 2017 şi-a exprimat poziţia cu privire la cererea de recurs solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ a fost investită de către reclamanta A. cu o acţiune în pretenţii îndreptată împotriva pârâtului Ministerul Apelor şi Pădurilor, creanţa fiind generată de interdicţia legală a recoltării produselor de masă lemnoasă pentru suprafaţa de pădure de 400,50 ha, situată în aria totală protejată a Reţelei Ecologice Europene Natura 2000 în România, respectiv Situl Natura 2000 Nordul Gorjului de Vest- ROSCI0129. S-a susţinut că restricţiilor de recoltare prevăzute de amenajamentele silvice le corespunde dreptul proprietarilor de a beneficia de compensaţii, conform dispoziţiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008.

Pretenţiile au fost evaluate de către reclamantă la suma de 184.502,42 RON (la care se adaugă dobânzi), fiind aferente anului 2008.

Raportat la perioada pentru care au fost calculate pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată (anul 2008), pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie respinsă de prima instanţă cu motivarea că dreptul reclamantei a fost afectat de o condiţie suspensivă, de îndeplinirea căreia a depins naşterea raportului juridic obligaţional. Astfel, instanţa de fond a reţinut că plata compensaţiilor a fost condiţionată de obţinerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, decizie ce a fost emisă la data de 19 iulie 2012, de la acest moment începând să curgă şi termenul de prescripţie. S-a reţinut că în raport de data promovării cererii de chemare în judecată 17 septembrie 2014, termenul de prescripţie de 3 ani calculat de la data de 19 iulie 2012 nu s-a împlinit.

Înalta Curte nu împărtăşeşte soluţia primei instanţe referitoare la respingerea excepţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât.

Pentru o corectă analiză a datei de început şi a momentului împlinirii termenului de prescripţie, dar şi a incidenţei unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecăţii, în raport de modificările legislative survenite.

Pretenţiile deduse judecăţii de către reclamantă sunt aferente anului 2008, data naşterii dreptului la acţiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01 octombrie 2011) şi, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În acord cu Soluţia de principiu adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanţei referitoare la compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripţie pentru compensaţii acordate potrivit C. silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensaţia.

Înalta Curte reţine că prescripţiile începute înainte de abrogarea Decretului nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta pretinde o creanţă de natură civilă aferentă anului 2008, iar prescripţiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin prisma acestor prevederi legale, reţinând că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie este de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenţii aferente anului 2008, a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată la data de 17 septembrie 2014, după ce intimata-reclamantă s-a adresat Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Râmnicu Vâlcea, cu adresele nr. x din 30 decembrie 2013 şi nr. x din 19 februarie 2014 (dosar fond) solicitând avizare la plată a sumei totale de 184.502,42 RON .

Termenul de prescripţie aferent creanţei născute în anul 2008 a început să curgă la data de 01 ianuarie 2009 şi s-a împlinit la data de 01 ianuarie 2012, astfel încât, la data sesizării instanţei de judecată, dar şi la data solicitării de avizare a plăţii, dreptul material la acţiune al reclamantei era prescris.

Într-adevăr, prin dispoziţiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, s-a stabilit că: "toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.", aceste prevederi legale constituind fundamentul concluziei primei instanţe privitor la naşterea dreptului la acţiune la data de 19 iulie 2012, care reprezintă data emiterii Deciziei Comisiei Europene C (2012) 5166 final.

Înalta Curte reţine că, prin Soluţia de principiu adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reţinut că:

"Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiţie suspensivă, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obţinerea compensaţilor aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluţii de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă strict la compensaţiile pentru care dreptul de acordare ar lua naştere începând cu data de 1 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanţe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în M. Of. nr. 107/11.02.2016.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că:

"Pentru acordarea compensaţiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, şi de art. 4 lit. s) pct. 4 din O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările şi completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din O.G. nr. 14/2010."

În consecinţă, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiţie suspensivă privind naşterea dreptului la acţiune pentru compensaţiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010.

Întrucât prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu au incidenţă asupra termenului de prescripţie, în ceea ce priveşte pretenţiile deduse judecăţii şi nu se invocă un alt caz de suspendare sau întrerupere a curgerii termenului de prescripţie, acesta s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01 ianuarie 2012, anterior sesizării instanţei de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fi întemeiată critica referitoare la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripţie, invocată de recurentul-pârât Ministerul Apelor şi Pădurilor şi reiterată prin recursul declarat, aspect de natură a atrage casarea hotărârii de fond şi reformarea soluţiei primei instanţe.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi va respinge acţiunea ca fiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor împotriva Sentinţei nr. 80/2015 din 11 februarie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând cauza:

Admite excepţia prescrierii dreptului la acţiune invocată de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor.

Respinge cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Menţine soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Apelor şi Pădurilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT