Admissibility of constitutional challenge to statutory interpretation issued via interest-of-law decision

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2019

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 21.11.2018 (cu prilejul judecării apelului împotriva Sentinţei nr. 643/2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă), reclamantul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dezlegării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. 15/2017 dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că nelegalitatea măsurii preventive privative de libertate trebuie să fie constatată explicit prin acte jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia, hotărârea judecătorească de achitare nefiind, prin ea însăşi, de natură să conducă la reţinerea unui asemenea caracter de nelegalitate.

În motivare, reclamantul a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin considerentele avute în vedere şi prin interpretarea efectivă dată unei norme legale, a încălcat art. 1 alin. (4), art. 21 şi art. 61 din Constituţia României, principiul de drept conform căruia acolo unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă şi principiul de drept al separaţiei puterilor în stat.

În acest sens, Înalta Curte a adăugat la lege, acolo unde legiuitorul a stabilit că este competentă exclusiv să se pronunţe pe legalitatea sau nelegalitatea măsurii preventive, instanţa investită cu cererea de acordare de despăgubiri ("... instanţa de judecată investită cu judecarea cauzei."). Înalta Curte a adăugat practic sintagma doar instanţa penală deşi aceste cereri de reparaţie a prejudiciului cauzat se pot judeca doar de instanţa civilă, fiind adăugat în sarcina instanţelor penale obligativitatea (neprevăzută de lege) de a se pronunţa pe legalitatea sau nelegalitatea unei măsuri preventive.

În drept, au fost invocate prevederile art. 146 lit. d) din Constituţia României, art. 10 şi art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Prin încheierea de şedinţă din 5 decembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, iar eventuale limite concrete de aplicare a deciziei date în interesul legii, prin prisma principiilor de drept constituţional, vor fi avute în vedere cu prilejul deliberării, în raport de circumstanţele specifice speţei.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs neîncadrat în drept, dar încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A.

În motivare, recurentul a arătat că în mod greşit a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, întrucât dispoziţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen. a căror neconstituţionalitate a fost invocată în raport de interpretarea dată prin Decizia în interesul legii nr. 15/2017 sunt în vigoare, excepţia a fost ridicată de o parte din dosar (reclamantul), interpretarea dată acestor dispoziţii prin decizia în interesul legii menţionată nu a mai făcut obiectul sesizării Curţii Constituţionale, iar instanţa de contencios constituţional a decis deja că se poate pronunţa pe interpretarea dată de o decizie în interesul legii asupra unei norme legale în vigoare, astfel încât condiţiile de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ce priveşte temeinicia solicitării, recurentul arată că prin considerentele conţinute în Decizia în interesul legii nr. 15/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adăugat la lege, încălcând dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 21 şi art. 61 din Constituţia României, prin introducerea sintagmei doar instanţa penală, în contextul în care art. 539 alin. (2) C. proc. pen. prevede sintagma instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

În mod judicios instanţa de apel a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost invocată, nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât ceea ce se solicită nu este constatarea neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale, ci stabilirea limitelor concrete de aplicare a deciziei date în interesul legii în raport de circumstanţele speţei, împrejurare ce intră în atribuţia instanţei de drept comun ce soluţionează respectiva cauză.

Este corectă o astfel de apreciere, având în vedere că decizia în interesul legii, prin ea însăşi, nu poate constitui obiect al unui control de constituţionalitate intrinsec, ci doar textul de lege ce constituie obiect al interpretărilor, menite a fi unificate în respectiva procedură.

Raportat la cauza pendinte, se reţine că însăşi Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 179/2016 că legiuitorul a atribuit competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor privative de libertate organelor judiciare care se pronunţă în ultimă instanţă în cauzele penale (parag. 17) şi că susţinerile în sensul că "cercetarea condiţiei nelegalităţii măsurii privative de libertate ar trebui să cadă în sarcina instanţei civile învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire", nu sunt veritabile critici de neconstituţionalitate, ci privesc modul de interpretare şi aplicare a prevederilor legale criticate, ce nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională. Instanţa de contencios constituţional a apreciat că o eventuală problemă de practică neunitară a instanţelor naţionale cu privire la competenţa instanţei civile de a se pronunţa referitor la legalitatea măsurii privative de libertate, este de competenţa instanţei supreme, având în vedere rolul său, consacrat constituţional, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti (parag. 23).

Tocmai în virtutea acestei competenţe, afirmată şi de Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 15 din 18.09.2017 prin care a soluţionat recursul în interesul legii referitor la interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

Cum Curtea Constituţională care, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale, a apreciat că respectiva chestiune excede controlului de constituţionalitate, este corectă aprecierea instanţei de apel referitoare la faptul că sesizarea ce vizează dezlegarea dată prin decizia Înaltei Curţi şi care, de altfel, contrar susţinerilor recurentului, nu deduce controlului de neconstituţionalitate aspecte noi, nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, revenind instanţei ordinare competenţa să stabilească limitele de aplicabilitate a deciziei în interesul legii în cauza pendinte.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., cu domiciliul ales la B., în Bucureşti, împotriva încheierii de şedinţă din 5 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 16 ianuarie 2019.

Procesat de ED