Expropriation compensation revision: validity of post-judgment urban planning decision as "new instrument" under civil procedure

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1687 din 15 decembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. x/2010, Tribunalul Arad a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, având ca obiect despăgubiri pentru exproprierea terenurilor proprietatea reclamantului.

Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara care, prin Decizia nr. 50 din 10 aprilie 2014, a respins apelul declarat de reclamantul A.

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 27 iulie 2017, revizuentul A. a solicitat desfiinţarea Deciziei civile nr. 50 din 10 aprilie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara şi rejudecarea cauzei ţinându-se seama de toate înscrisurile noi reprezentate de Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Arad nr. 214 din 27 iunie 2017 şi documentaţiile aferente, admiterea apelului, schimbarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii, cu consecinţa majorării despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat.

În motivarea cererii, revizuentul a arătat că Hotărârea Consiliului Local nr. 214/2017 reprezintă un înscris nou, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. 1865, prin această hotărâre fiind aprobată documentaţia de urbanism Plan urbanistic zonal (PUZ) şi Regulamentul local de urbanism aferent (RLU), Zonă de servicii şi comerţ. Extravilan Sud Arad.

Prin această hotărâre, terenurile rămase în proprietatea revizuentului, adiacente terenului expropriat, au fost incluse în intravilanul Municipiului Arad. Acest înscris a fost emis după pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere, însă nu a putut fi prezentat la momentul judecării fondului litigiului, întrucât recurentul nu a avut posibilitatea de a determina momentul la care va fi emis, fiind vorba de un act administrativ care se emite după o procedură complexă, costisitoare şi îndelungată. Apreciază că acest înscris poate fi asimilat unei hotărâri judecătoreşti, doctrina juridică confirmând că un înscris doveditor nou poate fi un act emis după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti (de exemplu o hotărâre judecătorească), cu condiţia să rezulte că partea a fost în imposibilitate de a înfăţişa înscrisul în cursul judecăţii dosarului revizuit, din cauza unor împrejurări aflate mai presus de voinţa sa.

Această procedură a început prin solicitarea certificatului de urbanism în scop de informare şi întocmirea studiului de oportunitate pentru PUZ, a continuat cu emiterea avizului de oportunitate şi cu emiterea Certificatului de urbanism nr. 734 din 12 iunie 2012, act prin care Primăria Arad a confirmat implicit, atât posibilitatea, cât şi oportunitatea includerii în intravilan a terenurilor. CNAIR a refuzat în mod repetat emiterea avizului favorabil, invocând diverse motive, iar ulterior după completarea tuturor avizelor şi parcurgerea tuturor etapelor specifice procedurii administrative s-a emis HCL nr. 214/2017.

Revizuentul consideră că este îndeplinită condiţia imposibilităţii înfăţişării înscrisului în procesul anterior, având în vedere specificul procedurii administrative de întocmire şi aprobare a Planului Urbanistic Zonal, neputând influenţa finalizarea acesteia şi nici controla momentul la care se va emite hotărârea Consiliului de aprobare a PUZ. Demersurile pentru îndeplinirea formalităţilor de includere a terenurilor în intravilan au fost începute de revizuent pe parcursul procesului, fiind deci imposibilă producerea în faţa instanţelor de judecată a hotărârii de aprobare a PUZ emise la 27 iunie 2017.

În ceea ce priveşte condiţia caracterului determinant ai înscrisului doveditor nou, revizuentul consideră că această condiţie este îndeplinită, având în vedere raţionamentul instanţei care a avut în vedere în mod determinant destinaţia agricolă şi regimul extravilan al terenului, fiind înlăturate susţinerile reclamantului privind posibilitatea valorificării terenului prin construire sau la preţ de teren construibil, din cauza caracterului incert, ipotetic al acestei destinaţii. Or, conform HCL Arad nr. 214/2017 de aprobare a PUZ nu era nimic incert şi nici speculativ în susţinerile reclamantului, introducerea terenurilor în intravilan fiind doar o chestiune de timp, momentul aprobării fiind în afara controlului efectiv al reclamantului.

Cererea de revizuire a fost întemeiată în drept pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ. 1865.

Intimatul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv înscrisul nou invocat nu a existat la data pronunţării Deciziei civile nr. 50/2014 a Curţii de Apel Timişoara. în plus, nu se poate susţine că emiterea acestui înscris a fost împiedicată de refuzul abuziv al CNAIR de a elibera un aviz favorabil, deoarece la ora actuală nu există nicio hotărâre judecătorească care să constate această situaţie.

În ceea ce priveşte caracterul determinat al înscrisului, intimatul arată că HCL Arad nr. 214/2017 nu are relevanţă, deoarece, la stabilirea despăgubirilor, trebuie avut în vedere momentul transferului dreptului de proprietate şi nu momentul actual. Prin Decizia 12/2015 a Curţii Constituţionale, s-a statuat că instanţa şi experţii trebuie să se raporteze la valoarea terenului de la momentul exproprierii, ca moment al transferului dreptului de proprietate. Or, la acel moment, terenurile revizuentului erau incluse în categoria de folosinţă extravilan arabil, situaţie în care înscrisul nou prezentat de revizuent nu poate fi util în soluţionarea cauzei.

Prin Încheierea nr. 1580 din 18 octombrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. x/2017 s-a dispus strămutarea dosarului de la Curtea de Apel Timişoara la Curtea de Apel Alba Iulia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia la data de 3 noiembrie 2017.

Prin Decizia nr. 2 din 16 ianuarie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei civile nr. 50 din 10 aprilie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 50 din 10 aprilie 2014, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 1587/2011 pronunţată de Tribunalul Arad.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că valoarea care reflectă realitatea este cea prezentată de experţii care au utilizat drept comparabile terenuri agricole extravilane, din acelaşi perimetru cu cel în care se află terenul expropriat al reclamantului şi nu o categorie ipotetică de intravilan construibil.

Asupra motivului de revizuire invocat în cauză, întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. teza 1, instanţa a reţinut că acesta implică îndeplinirea unor condiţii cumulative şi care rezultă din chiar redactarea textului legal. Astfel, în primul rând revizuirea poate fi cerută numai dacă înscrisurile descoperite după pronunţarea hotărârii au existat la data judecăţii. Prin urmare, orice alte înscrisuri întocmite după pronunţarea hotărârii nu pot constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire. O atare condiţie rezultă nu numai din referirea legii la descoperirea de înscrisuri, ci şi la imposibilitatea prezentării acestora.

A doua condiţie cu privire la înscrisul nou se referă la imposibilitatea prezentării în instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, fie clin cauza faptului că acesta a fost reţinut de partea potrivnică, fie din cauza unei împrejurări mai presus de voinţa părţii. Drept urmare, simpla împrejurare că partea a descoperit unele înscrisuri probatorii după pronunţarea hotărârii nu legitimează calea procedurală a revizuirii, fiind necesar să se facă dovada imposibilităţii de prezentare a acestora în condiţiile arătate de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

O ultimă condiţie este aceea ca înscrisul doveditor descoperit şi invocat în revizuire să aibă un caracter determinant, adică sa fi fost apt de a conduce la o alta soluţie decât cea pronunţată.

Revizuentul prezintă drept înscris nou Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Arad nr. 214/2017 privind aprobarea documentaţiei de urbanism Plan Urbanistic Zonal (PUZ) şi a Regulamentului Local de Urbanism aferent Zonă de Servicii şi Comerţ Extravilan Sud Arad.

Acest înscris nu îndeplineşte în mod evident prima condiţie prevăzută de lege, el fiind emis la un moment mult ulterior pronunţării Deciziei civile nr. 50/2014, deci nu a existat la data judecăţii apelului.

Revizuentul justifică imposibilitatea prezentării înscrisului pe faptul că acest act a fost emis în urma unei proceduri administrative complexe şi de durată care poate fi asimilată unei acţiuni judiciare, practica judecătorească admiţând cu totul excepţional că un înscris nou poate fi o hotărâre judecătorească, dacă hotărârea a fost obţinută pe baza unei cereri introduse înainte de soluţionarea definitivă a litigiului.

Contrar susţinerilor revizuentului, Curtea a apreciat că HCL nr. 214/2017, prezentată ca înscris nou, nu poate fi asimilată unei hotărâri judecătoreşti, în acest din urmă caz, practica judiciară statuând că este necesar ca hotărârea judecătorească să constate o situaţie de fapt anterioară pronunţării hotărârii. Or, Hotărârea Consiliului Local Arad nu constată o situaţie de fapt anterioară, ci creează o situaţie juridică nouă, care produce efecte numai pentru viitor, neputând avea efect retroactiv. Doar de la data emiterii ei, iunie 2017, terenurile rămase în proprietatea revizuentului au fost trecute în intravilan. Această caracteristică a actului administrativ, producerea de efecte numai pentru viitor, este de natură a demonstra şi lipsa caracterului determinant al înscrisului nou prezentat de revizuent.

Art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi art. 9 teza II din Legea nr. 198/2004 trebuie interpretate în sensul stabilit de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 12/2015, respectiv în sensul că, la stabilirea despăgubirilor, instanţa şi experţii trebuie să se raporteze la valoarea terenului din momentul exproprierii, care în speţă este anul 2010, fiind inadmisibil a se stabili valoarea terenului expropriat în funcţie de categoria de folosinţă şi situarea pe care o au alte terenuri, la nivelul anului 2017.

Valoarea terenului trebuie stabilită la data exproprierii, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, iar destinaţia terenului care trebuie luată în considerare nu poate fi alta decât aceea pe care terenul a avut-o la data exproprierii. în acest sens, este de necontestat faptul că Sa data transferului dreptului de proprietate categoria de folosinţă a terenului a fost aceea de agricol extravilan, iar aprecierea valorii acestuia nu se poate face la o altă categorie de folosinţă, dobândită de alte terenuri la nivelul anului 2017, o altă interpretare ar însemna o gravă încălcare a securităţii raporturilor juridice.

Terenul în litigiu este un teren expropriat în sensul legii, transferul dreptului de proprietate asupra acestuia din proprietatea privată a reclamantului în proprietatea publică a statului operând de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere sau la data consemnării lor, potrivit art. 15 din Legea nr. 198/2004.

Art. 13 alin. (2) din acelaşi act normativ prevedea în mod expres că pe terenurile expropriate sunt interzise începerea şi/sau continuarea construcţiilor, cu sau fără autorizaţie, a instalaţiilor sau a altor bunuri de orice natură. Aşa fiind, de Sa data exproprierii nu mai era posibilă efectuarea niciunei lucrări pe terenul expropriat, indiferent că s-ar fi obţinut certificat de urbanism sau autorizaţie de construcţie. Dispoziţii legale similare regăsim în Legea nr. 255/2010, care a abrogat Legea nr. 198/2004, respectiv art. 29 şi art. 30 din lege, prin urmare nu pot fi luate în considerare actele emise după ce a avut loc transferul dreptului de proprietate, acte având ca obiect alte terenuri, respectiv terenuri neexpropriate, rămase în proprietatea revizuentului, HCL a Municipiului Arad nr. 214/2017 nu este un înscris determinant şi util nici pentru pretinsul prejudiciu înregistrat de terenurile rămase neexpropriate, deoarece şi acest prejudiciu se determină prin raportare la valoarea, categoria de folosinţă, situarea acestor terenuri la acelaşi moment temporal, momentul exproprierii, şi nicidecum prin raportare la un act administrativ emis în anul 2017, ce creează o situaţie juridică nouă şi produce efecte juridice în viitor, începând cu momentul iunie 2017.

Prin urmare, înscrisul nou prezentat de revizuent nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a duce la admisibilitatea revizuirii, întrucât nu a existat la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere, acesta fiind şi motivul pentru care nu a putut fi prezentat de revizuent şi nici nu poate avea un caracter determinant asupra fondului litigiului, de vreme ce creează o situaţie juridică nouă, cu efecte ulterioare emiterii sale.

Împotriva Deciziei civile nr. 2 din 16 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a declarat recurs revizuentul A., care, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7 - 9 C. proc. civ., a solicitat modificarea în totalitate a acestei hotărâri, admiterea cererii de revizuire a deciziei civile nr. 50 din 10 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi, în consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Alba Iulia, în vederea rejudecării apelului, ţinând seama de înscrisurile noi deduse judecăţii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul revizuent a susţinut că hotărârea atacată este nelegală pentru următoarele argumente:

1. Hotărârea nu cuprinde o motivare care aparţine completului de judecată care a pronunţat-o, ci este copiată ad litteram dintr-o hotărâre judecătorească a altui complet, respectiv Decizia nr. 1652/2017 a Curţii de Apel Alba Iulia pronunţată în Dosar nr. x/2017; aşadar, instanţa a încălcat obligaţia de întocmire a unei motivări proprii, ceea ce dovedeşte şi faptul că nu a analizat cauza în mod imparţial, ci a fost influenţată în mod determinant de o soluţie pronunţată deja în favoarea pârâtului intimat, sens în care s-a încălcat dreptul său Sa un proces echitabil (motiv de recurs: art. 304 pct. 5 şi 7 coroborat cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină raportat la argumentarea esenţială a cererii de revizuire privind relevanţa înscrisurilor noi depuse la dosar din perspectiva dovedirii potenţialului construibil al terenurilor expropriate şi al porţiunilor de teren rămase în proprietatea reclamantului revizuent după expropriere (motiv de recurs: art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)

3. Instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că a omis să reţină realitatea evidentă că, prin aprobarea Planului Urbanistic Zonal de introducere a terenurilor în intravilan, se dovedeşte şi se consolidează în mod irevocabil ceea ce la momentul judecării apelului se afla în stare latentă: potenţialul construibil al terenurilor reclamantului, existent încă de la data exproprierii, şi care conferă terenurilor valoare intrinsecă ridicată (motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct,8 C. proc. civ.).

4. Hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), constând în aceea că a constatat, nelegal, faptul că înscrisurile noi deduse judecăţii nu ar îndeplini condiţiile cumulative prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. pentru admiterea cererii de revizuire.

În acest sens, recurentul susţine că, ia judecarea cererii de revizuire, s-a comis o eroare gravă de interpretare cu privire la semnificaţia şi rolul doveditor al hotărârii de aprobare a PUZ, instanţa limitându-se a constata că acest act produce efecte pentru viitor în realitate, nu contează faptul că hotărârea de aprobare a PUZ produce efecte juridice pentru viitor, în sensul schimbării regimului urbanistic al terenurilor reclamantului; contează faptul că prin aprobarea PUZ se dovedeşte ceea ce reclamantul a susţinut constant pe parcursul procesului de fond: potenţialul construibil al terenurilor - care atrăgea preţul de piaţă ridicat, chiar dacă terenurile se aflau formal în extravilan, cu destinaţie formată de terenuri arabile.

Conform legii, despăgubirile care se cuvin reclamantului într-un proces de expropriere au în vedere valoarea de piaţă a imobilului expropriat şi repararea prejudiciilor colaterale suferite de expropriat în speţă, prejudiciul colateral suferit este reprezentat de imposibilitatea valorificării viitoare a unei suprafeţe de teren chiar mai mari decât suprafaţa expropriată, care după construirea drumului public a rămas afectată perpetuu de o interdicţie legală de construire - interdicţie care nu exista anterior construirii autostrăzii.

Despăgubirile oferite de expropriator în faza administrativă au fost calculate la suma de 17 euro/mp (170.000 euro/ha) pentru terenurile expropriate, fără nici o despăgubire pentru daunele colaterale cauzate, însăşi această valoare dovedeşte preţul de piaţă ridicat al acestor terenuri extravilane agricole expropriate, fiind oarecum comparabil cu preţuri de terenuri cu potenţial construibil.

Recurentul susţine că a învederat că valoarea reală a terenuri lor expropriate este semnificativ mai mare decât cea oferită, pretinzând repararea daunelor colaterale produse prin imposibilitatea valorificării la preţ de piaţă corect al terenurilor rămase în proprietatea sa, neexpropriate, însă afectate de interdicţia legală de construire care s-a născut odată cu autostrada.

Recurentul susţine că terenurile expropriate şi terenurile rămase în proprietatea sa, neexpropriate, aveau, inclusiv la data exproprierii, un potenţial construibil şi că valoarea lor reală nu se raportează la categoria strictă de folosinţă (arabil extravilan), ci este determinată de amplasamentul într-o zonă de interes economic, având front stradal la DN 69 Arad - Timişoara, fiind situate la mică distanţă de corpul principal de intravilan ai Municipiului Arad (determinat prin PUG). Susţine că a dovedit că în imediata vecinătate a acestor terenuri s-au aprobat în ultimii ani mai multe planuri urbanistice zonale (cu efect de introducere a terenurilor în intravilan) şi că s-au efectuat şi se efectuează tranzacţii imobiliare la preţuri foarte ridicate, chiar cu terenuri arabile extravilane. Cu privire la acest potenţial construibil al terenurilor, care dă acestora valoare intrinsecă ridicată, inclusiv la data exproprierii, a fost invocat în toate ciclurile procesuale, fiind confirmat de majoritatea experţilor care s-au exprimat în dosar (2 experţi cu opinie majoritară în primă instanţă, respectiv încă 2 experţi în apel - care au confirmat valori de piaţă mari, însă nu identice, între 63 - 90 Euro/mp, ambele mult peste valoarea ofertată de Stat prin CNADNR).

Cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că, deşi pierderea oportunităţii de dezvoltare imobiliară a imobilului poate fi luată în considerare la stabilirea despăgubirilor conform practicii CEDO, totuşi, în speţă, nu s-ar fi dovedit că această posibilitate de dezvoltare imobiliară ar fi certă, concretă şi susceptibilă de probare, înlăturând opiniile a 2 experţi care confirmau potenţialul construibil şi de dezvoltare imobiliară al terenului şi recunoşteau valoare de piaţă ridicată (63 - 90 Euro/mp) şi validând opinia singulară a expertului numit de Statul expropriator, dl B., care a calculat o valoare de piaţă chiar mai mică decât cea ofertată în raza administrativă.

Prin urmare, pretenţiile reclamantului au fost respinse pentru că au fost apreciate ca nedovedite, incerte, speculative (iar nu pentru că ar fi fost considerate de plano inadmisibile).

Or aprobarea Planului Urbanistic Zonal prin înscrisurile noi invocate în cererea de revizuire, finalizată ca urmare a unei proceduri începute încă de când litigiul de expropriere se afla pe rol, dovedeşte că pretenţiile reclamantului erau corecte, nefiind nimic incert sau speculativ în invocarea preţului de piaţă ridicat al terenurilor şi în invocarea pagubei cauzate de interdicţia legală de construire pe terenuri adiacente autostrăzii, rămase neexpropriate.

Recurentul arată că a susţinut că terenurile expropriate au valoare de piaţă mai ridicată decât cea ofertată de CNADNR şi că i se cuvin despăgubiri pentru imposibilitatea valorificării terenurilor râmase în proprietatea sa, afectate de interdicţia legală de construire.

În apel, expertul numit de instanţă a calculat o valoare de piaţă a terenurilor de 66 euro/mp, iar expertul numit de expropriat a calculat despăgubiri de 90 euro/mp, ambii experţi confirmând potenţialul construibil al terenurilor ca premisă esenţială a calculării valorii de piaţă. Totodată, ambii experţi au calculat despăgubiri şi pentru prejudiciul cuvenit, ca urmare a imposibilităţii valorificării prin construire a terenurilor afectate de interdicţia legală de construire. Numai expertul numit de expropriator a refuzat să recunoască potenţialul construibil al terenurilor şi a calculat o valoare de piaţă chiar mai mică decât cea ofertată de expropriator.

Bazându-se pe opinia minoritară a expertului numit de Statul expropriator, instanţa de apel a respins acţiunea, cu motivarea esenţială că despăgubirile întemeiate pe pierderea posibilităţii de dezvoltare imobiliară prin construire ar fi incerte, speculative şi că evaluarea terenurilor expropriate trebuie să se raporteze strict la destinaţia formală existentă la data exproprierii - teren arabil extravilan.

Or, prin aprobarea proiectului Pianului Urbanistic Zonal, prin HCLM Arad nr. 214 din 27 iunie 2017, s-a dovedit că această ipoteză este falsă, acest proiect PUZ fiind început încă din anul 2012, când procesul se afla pe rol în faza de apei.

Reclamantul a intenţionat demararea unui proiect PUZ chiar şi anterior procedurii de expropriere, proiect pentru care a obţinut Certificat de Urbanism în anul 2006, însă procedura "s-a stins" în anul 2008, după ce în cărţile funciare a fost notată, cu 1 an înainte de stabilirea coridorului de expropriere, intenţia generală de expropriere pe terenuri aflate în zona respectivă, devenind evident că nu se vor mai emite avizele specifice pentru proiectul urbanistic, până când nu se va definitiva coridorul de expropriere.

Aşa fiind, recurentul susţine că incertitudinea şi caracterul speculativ al despăgubirilor pretinse (motiv determinant al deciziei de apel atacată prin revizuire) au fost înlăturate prin aceea că s-a dovedit, urmare a aprobării PUZ, că terenurile pot fi valorificate urbanistic.

După prezentarea istoricului litigiului, recurentul susţine că înscrisul prezentat îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Doctrina juridică şi jurisprudenţa au confirmat că un înscris doveditor nou poate fi şi un act emis după rămânerea definitivă a hotărârii supuse revizuirii, de exemplu o hotărâre judecătorească, cu condiţia să rezulte că partea a fost în imposibilitate de a înfăţişa actul în cursul judecăţii dosarului, din cauza unor împrejurări aflate mai presus de voinţa sa. În ipoteza înscrisului nou reprezentat de hotărârea judecătorească, se reţine că este îndeplinită condiţia imposibilităţii înfăţişării actului, deoarece partea nu are posibilitatea de a determina momentul

10 pronunţării hotărârii judecătoreşti, fiind suficient să dovedească introducerea cererii de chemare în judecată care a condus la pronunţarea hotărârii judecătoreşti invocate ca înscris nou, încă din timpul procesului anterior.

În speţă, înscrisul prezentat reprezintă un act administrativ, respectiv o hotărâre de aprobare a Pianului Urbanistic Zonal, cu documentaţiile aferente. Un astfel de act se emite în urma unei proceduri complexe, costisitoare şi îndelungate, de o complexitate şi durată comparabile cu cele ale unui proces judiciar, care atestă o situaţie de fapt preexistentă, respectiv potenţialul construibil al terenurilor.

Instanţa de revizuire a reţinut doar aspectul formal că actul prezentat produce efecte pentru viitor şi, prin urmare, nu atestă o situaţie de fapt preexistentă.

În realitate, aprobând Planul Urbanistic Zonal, cu consecinţa introducerii terenurilor în intravilan, Consiliul Local al Municipiului Arad a confirmat implicit potenţialul construibil ai acestora.

În ce priveşte imposibilitatea înfăţişării înscrisului, după detalierea situaţiei de fapt cu privire la procedura emiterii acestuia, recurentul susţine că această procedură are o întindere considerabilă în timp, iar beneficiarul nu are nicio posibilitate de control asupra momentului finalităţii procedurii, deoarece autorităţile au posibilitatea să solicite multiple modificări ale proiectului şi îşi temporizează acţiunile în mod divers.

Recurentul susţine că, pentru aceste motive, a fost nevoit să formuleze acţiune în contencios administrativ împotriva CNAIR, care formează obiectul Dosarului nr. x/2014, aflat în recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la caracterul determinant al înscrisului, recurentul susţine că acesta constituie proba determinantă în cauză, întrucât raţionamentul instanţei în stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a bazat pe destinaţia agricolă a terenului şi, în special, regimul de extravilan al acestuia, fiind înlăturate susţinerile reclamantului privind posibilitatea valorificării terenului prin construire sau la preţ de teren construibil, din cauza caracterului incert, ipotetic al acestei destinaţii.

Conform jurisprudenţei CEDO, potenţialul de dezvoltare al unor proprietăţi imobiliare poate fi luat în calcul ia stabilirea despăgubirilor, cu condiţia ca acesta să fie unul concret, realizabil şi susceptibil de probare,

Tot astfel, în cauza Sporrong şi Lonnoth, CEDO a luat în considerare în determinarea prejudiciului faptul că orice plan de dezvoltare a proprietăţii pe care petenţii l-ar fi luat în considerare a devenit impracticabil.

Concluzionând, recurentul susţine că instanţa de revizuire a considerat greşit că înscrisurile noi înfăţişate nu ar avea caracter determinant şi că nu pot fonda o cerere de revizuire.

Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Ca titlu preliminar, trebuie menţionat ca motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece, din dezvoltarea criticilor formulate, nu rezultă niciun element de natură a se subsuma ipotezei reglementate de acesta, care are în vedere interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sens de negotium juris.

În cuprinsul acestui motiv de recurs recurentul susţine argumentele relativ ia înscrisul prezentat ca fiind nou, în sensul dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., susţineri ce nu permit încadrarea în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care presupune existenţa unui act juridic în înţelesul material al acestuia (de negorium iuris), ale cărui clauze clare, neîndoielnice să fi fost denaturate printr-o interpretare juridică greşită.

Aşa fiind, criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., formulat în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, raportat la argumentarea cererii de revizuire, privind relevanţa înscrisurilor noi depuse la dosar din perspectiva dovedirii potenţialului construibil al terenurilor expropriate şi ai porţiunilor de teren rămase în proprietatea reclamantului revizuent după expropriere, instanţa constată că acesta este nefondat, hotărârea recurată fund argumentată în fapt şi în drept sub acest aspect, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţă problemei de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente care nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Astfel, reţinând că înscrisul pretins nou nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de revizuire a analizat toate susţinerile revizuentului, iar în ce priveşte analiza potenţialului construibil al terenurilor expropriate, aceasta nici nu se impunea a fi tăcută în condiţiile constatării de către instanţa de revizuire a neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, care trebuie întrunite cumulativ, nedepunând la dosar această hotărâre şi nearătând în ce constau pretinsele preluări ale considerentelor din respectiva hotărâre în decizia recurată în prezentul dosar.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentului, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (iar nu pct. 5 C. proc. civ., care se referă la încălcarea altor dispoziţii legale procedurale decât cele aferente nemotivării) în sensul că hotărârea este nemotivată, fiind copiată ad litteram dintr-o hotărâre judecătorească a altui complet, respectiv Decizia nr. 1652/2017 a Curţii de Apel Alba Iulia pronunţată în dosar nr. x/2017, întrucât recurentul nu a făcut dovada acestor susţineri, nedepunând la dosar această hotărâre şi nearătând în ce constau pretinsele preluări ale considerentelor din respectiva hotărâre în decizia recurată în prezentul dosar.

Examinând criticile formulate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Potrivit art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere",

Statuând că se poate cere revizuirea pentru motivul mai sus arătat, legiuitorul s-a referit la acele înscrisuri care, nefiind cunoscute, nu au putut fi verificate de instanţa care a judecat, fapt care a permis săvârşirea unei erori de fapt involuntare ce se impune a fi corectată şi care este de natură să conducă la schimbarea soluţiei pronunţate.

În sensul textului legal enunţat, poate fi invocat ca act nou pentru revizuirea hotărârii numai un înscris care a existat la data când s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, pe care partea nu l-a putut prezenta instanţei pentru că a fost reţinut de partea adversă ori dintr-o împrejurare de forţă majoră şi care este apt să conducă, prin el însuşi, la anularea deciziei atacate, întrucât confirmă o situaţie fundamental deosebită de aceea care a fost reţinută de instanţă ca determinantă în darea soluţiei.

Rezultă că, pentru a se putea invoca această dispoziţie legală şi a se admite cererea de revizuire, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată; înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii; înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii, soluţia ar fi putut fi alta decât cea pronunţată.

Fiind vorba despre condiţii cumulative de admisibilitate a revizuirii, neîndeplinirea chiar şi numai a uneia dintre acestea are drept consecinţă respingerea cererii de revizuire.

Recurentul pretinde că exigenţa unei juste despăgubiri pentru privarea de proprietate pentru o cauză de utilitate publică nu este îndeplinită decât în căzui determinării cuantumului unor despăgubiri juste, calculate în raport de caracteristicile terenului expropriat, sens în care invocă un înscris care atestă categoria de folosinţă a terenului ca fiind intravilan, iar nu extravilan, astfel cum a reţinut instanţa, care ar fi determinat stabilirea unui cuantum al despăgubirilor mai mare, Înalta Curte constată că înscrisul invocat de revizuent, respectiv Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Arad nr. 214/2017, prin care a fost aprobat Planul urbanistic zonal, nu îndeplineşte prima condiţie prevăzută de lege, el fiind emis ulterior pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, respectiv, Decizia civilă nr. 50 din 10 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în consecinţă, înscrisul nu a existat la data judecăţii apelului.

Întrucât înscrisul invocat de recurentul revizuent ca fiind "nou" a fost emis ulterior pronunţării deciziei a cărei revizuire se solicita, acesta nu a fost prezentat.

În ce priveşte a doua condiţie ceruta de dispoziţia legală evocată, respectiv cea a imposibilităţii prezentării înscrisului, nu poate fi primită susţinerea recurentului potrivit căreia nu i se poate imputa faptul că nu a putut prezenta Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Arad nr. 214/2017, întrucât aceasta a fost emisă în urma unei proceduri administrative complexe şi de durată care poate fi asimilată unei acţiuni judiciare, sens în care invocă doctrina şi practica judecătorească, potrivit căreia un înscris nou poate fi o hotărâre judecătorească, dacă hotărârea a fost obţinută pe baza unei cereri introduse înainte de soluţionarea definitivă a litigiului.

Această susţinere nu poate fi primită, înscrisul prezentat de revizuent neputând fi asimilat unei hotărâri judecătoreşti, întrucât practica judiciară statuează că este necesar ca hotărârea judecătorească să constate o situaţie de fapt anterioară pronunţării hotărârii. Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de revizuire, Hotărârea Consiliului Local Arad nu constată o situaţie de fapt anterioară, ci creează o situaţie juridică nouă, care produce efecte numai pentru viitor, neputând avea efect retroactiv, constând în aceea că, de la data emiterii ei, respectiv iunie 2017, terenurile rămase în proprietatea revizuentului au fost trecute în intravilan.

În plus, o hotărâre judecătorească este asimilată unui înscris nou, dar nu trebuie omis că aceasta este rezultatul unor dezbateri contradictorii în condiţiile respectării dreptului la apărare al părţilor, soluţia bazându-se pe aplicarea dispoziţiilor legale la situaţia de fapt stabilită în urma administrării unor probe mai mult sau mai puţin complexe în raport de circumstanţele cauzei. Or, Hotărârea de aprobare PUZ nu îndeplineşte aceste cerinţe ale unui act de judecată, nefiind rezultatul unor dezbateri contradictorii între părţile interesate.

Pe de altă parte, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pentru ca înscrisul ce se prezintă în cererea de revizuire să fie înscris determinant, este necesar ca acesta, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii, să fi putut duce ia altă soluţie decât cea adoptată.

În acest context, se reţin dispoziţiile art. 26 alin. (2) şi art. 9 teza I din Legea 198/2004, astfel cum au fost interpretate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 32/2015, potrivit cărora stabilirea despăgubirilor se face în raport de valoarea terenului din momentul exproprierii, în speţă, anul 2010.

Legiuitorul a prevăzut expres, prin art. 26 din Legea nr. 33/1994, nu numai momentul calculării despăgubirilor pentru terenul expropriat, respectiv data transferului dreptului de proprietate (în speţă, anul 2010), ci şi criteriul de calcul al despăgubirilor, anume preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de aceiaşi fel în unitatea administrativ teritorială.

Or, referirea legiuitorului la imobile "de acelaşi fel" semnifică raportarea la categoria de folosinţă a terenului şi la amplasarea în intravilan sau extravilan la momentul exproprierii. Legiuitorul a intenţionat dezdăunarea persoanei expropriate prin raportare la prejudiciul cert suferit prin privarea de proprietate, a cărui evaluare se bazează pe caracteristicile terenului de la data exproprierii, şi nu pe eventualele modificări ce ar putea interveni în viitor.

Aşadar, exigenţa constituţională a justei despăgubiri este întrunită, contrar susţinerilor recurentului, prin interpretarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că despăgubirile se calculează la data exproprierii, pe baza categoriei de folosinţă a terenului şi a amplasării acestuia, în intravilan sau extravilan, la momentul exproprierii, pentru asigurarea reparării prejudiciului cert suferit prin expropriere în raport de criteriul legal al preţului obişnuit de vânzare al terenurilor de natura celui expropriat.

În cauza dedusă judecăţii, întrucât la data transferului dreptului de proprietate - anul 2010 - categoria de folosinţă a terenului expropriat a fost aceea de agricol extravilan, aprecierea valorii acestuia nu se poate face la o altă categorie de folosinţă, dobândită de alte terenuri la nivelul anului 2017, astfel cum pretinde revizuentul, întrucât actul prezentat ca fiind "nou" vizează o situaţie juridică cu efecte ulterioare emiterii sale şi, ca atare, nu putea schimba soluţia asupra fondului, neîndeplinind condiţia caracterului determinant, în sensul dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, înscrisul de care s-a prevalat revizuentul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a duce la admiterea revizuirii, întrucât nu a existat la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere, acesta fiind şi motivul pentru care nu a putut fi prezentat şi, oricum, nu putea avea un caracter determinant asupra fondului litigiului, de vreme ce creează o situaţie juridică nouă, cu efecte ulterioare emiterii sale,

Simplul fapt că partea a prezentat, ulterior pronunţării hotărârii, anumite înscrisuri probatorii, fără a dovedi că acestea întrunesc condiţiile cerute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire deoarece, în caz contrar, un proces definitiv câştigat ar putea fi supus revizuirii pe bază de acte şi dovezi ulterioare momentului pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, iar autoritatea de lucru judecat ar deveni iluzorie.

Din analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. rezultă că sfera de aplicare a revizuirii pentru înscrisuri noi este foarte limitată. Astfel, în literatura de specialitate s-a subliniat faptul ca noţiunea de "înscris" trebuie luată în accepţiunea ei restrânsă, necuprinzând declaraţii de martori chiar autentificate, rapoarte de expertiză, mărturisiri.

Acceptând chiar o interpretare mai extinsă a noţiunii de "înscris", în sensul că şi înscrisul prezentat de revizuent s-ar încadra în această categorie, Înalta Curte constată că, în speţă, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a revizuirii impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., dar şi de jurisprudenţa CEDO, care impune ca desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat să nu poată interveni decât pentru "defecte fundamentale" ale hotărârii, care au devenit cunoscute instanţei numai după terminarea procesului.

Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, astfel cum este garantat la art. 6 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante afirmă că statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii juridice, care impune, printre altele, ca atunci când instanţele pronunţată o hotărâre irevocabilă, decizia acestora să nu fie contestată (Hotărârea Brumărescu împotriva României, 28 octombrie 1999, Culegere de hotărâri, şi decizii, 1999 -VII, pct. 61, CEDO).

Din această perspectivă, trebuie menţionat că instanţa de apel, care a pronunţat decizia atacată cu revizuire, a avut în vedere aspectul legat de potenţialul construibil al terenului, înlăturând, însă, opinia celor doi experţi, care au calculat valoarea imobilului expropriat şi a despăgubirilor aferente la un cuantum superior, în raport de potenţialul construibil al imobilului.

Prin urmare, şi din acest punct de vedere, nu se poate considera că înscrisul invocat în revizuire are caracter determinant, neputând conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată de instanţa respectivă, cu putere de lucru judecat în ceea ce priveşte problema potenţialului construibil al imobilului.

Faţă de aceste considerente, se constată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul, declarat de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 2 din 16 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM