State appeal rejected; reduced expropriation compensation upheld, extra-claim and relocation damages denied.

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, precizată ulterior, reclamanta SC A. SA Cluj-Napoca a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, solicitând obligarea pârâtului la exproprierea totală a imobilului înscris în CF nr. x, având nr. topo x, proprietatea reclamantei, şi la plata despăgubirilor pentru întregul imobil; suplimentarea despăgubirilor cu contravaloarea sumelor aferente costurilor totale necesare relocării Bazei de Producţie A. - aflată în proprietatea reclamantei - pe un alt amplasament, din cauza disproporţiei vădite între despăgubire şi situaţia creată.

Ulterior, reclamanta şi-a majorat cuantumul despăgubirilor cerute la suma de 159.391 RON pentru folosul de tras.

Acţiunea a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 21, art. 24 din Legea nr. 33/1994 şi art. 20 din Legea nr. 255/2010.

Prin Sentinţa civilă nr. 840 din 28 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; s-a admis, în parte, acţiunea şi, în consecinţă, s-a constatat că reclamanta SC A. SA Cluj-Napoca are calitate de persoană expropriată cu privire la imobilul teren neproductiv în suprafaţă de 1.206 mp, înscris în CF nr. X Turdaş, nr. cadastral x, la construcţiile laborator Gresie, atelier reparaţii auto, magazie pentru materiale, staţie de pompare, atelier de intervenţii, conductă oţel, platforme betonate şi împrejmuiri, precum şi pentru terenul de sub acestea în suprafaţă de 1.179,8 mp, pentru care se dispune exproprierea suplimentară, imobile identificate şi evaluate conform raportului de expertiză întocmit de experţii D., B. şi C.; a fost obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 596.349,3 RON din care, 44.137,3 RON reprezentând contravaloarea terenului, 422.976 RON reprezentând contravaloarea construcţiilor şi 129.236 RON reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat de reclamantă în perioada 2008 - 2013, precum şi suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată în fond; s-a respins, în rest, acţiunea reclamantei.

Pentru a hotărî, astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:

Excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei CNADNR SA s-a constatat a fi neîntemeiată, faţă de împrejurarea că, prin precizările de acţiune ulterioare, reclamanta a arătat că înţelege să se judece cu expropriatorul Statul Român, reprezentat prin CNADNR SA.

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei privind obligarea pârâtei să îi predea ofertele de expropriere, s-a constatat că, prin aceleaşi precizări, reclamanta nu a mai insistat în judecarea petitului respectiv, astfel că excepţia a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că, în vederea construirii tronsonului variantei de ocolire Deva şi Orăştie la standard de autostradă, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 198/2004, expropriatorul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, a dispus, în baza Hotărârii nr. 261/1 din 24 septembrie 2008, exproprierea terenului aflat în proprietatea reclamantei SC A. SA Cluj-Napoca, situat pe raza comunei Turdaş, judeţul Hunedoara, în suprafaţă de 1.205 mp, pentru care s-a acordat pârâtei o despăgubire de 4.356 RON.

Această hotărâre nu a fost comunicată reclamantei în calitate de persoană expropriată, pârâtul neproducând dovezi în acest sens pe parcursul procesului. Mai mult, în termenul legal de 3 ani, prevăzut de art. 2517 din noul C. civ., persoana expropriată, în calitate de reclamantă, a înţeles să conteste, în instanţă, atât cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea mai sus menţionată, cât şi întinderea suprafeţei expropriate de teren, a construcţiilor edificate pe acesta şi a utilajelor dezafectate ca urmare a exproprierii.

În acest sens, raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, art. 22 din Legea nr. 255/2010 şi art. 24 - 25 din Legea nr. 33/1994, instanţa a dispus efectuarea unui raport de expertiză de identificare şi evaluare a bunurilor imobile supuse exproprierii.

Din concluziile raportului de expertiză efectuat, cu completările ulterioare ale acestuia s-a constatat că, în fapt, reclamantei i-a fost expropriată o suprafaţă totală de 2.385,8 mp teren extravilan, după cum urmează: - 1.206 mp, cu nr. cadastral x, evidenţiat în hotărârea de expropriere; - 1.179,8 mp, cu nr. cadastral x, aflat sub construcţiile expropriate şi demolate în anul 2012.

Terenul înscris în CF nr. X Turdaş a fost evaluat, la data efectuării exproprierii având o valoare de circulaţie de 18,5 RON/mp, cu mult peste valoarea acordată de expropriator, în sumă 19.964,3 RON.

De asemenea, reclamantei i-au fost expropriate şi construcţiile edificate pe acest teren, cu toate că nu au fost cuprinse în hotărârea de expropriere, aşa cum rezultă din probele dosarului, fiind demolate începând cu luna decembrie 2012.

Astfel, au fost identificate de experţi următoarele construcţii şi instalaţii aparţinând reclamantei, ca fiind expropriate: laboratorul de gresie, atelierul de reparaţii auto, magazia pentru materiale, staţia de pompare, atelierul de intervenţii, conducta de alimentare cu apă, platforme betonate, împrejmuirile imobilului şi agregatele existente în depozit, evaluate la valoarea de circulaţie de 415.692 RON .

Totodată, instanţa, la stabilirea despăgubirilor datorate reclamantei, a avut în vedere şi beneficiul nerealizat de reclamantă, constând în aceea că nu a putut să îşi mai folosească, în scopul desfăşurării activităţii specifice, utilajele dezafectate cu ocazia exproprierii, care aveau o durată de folosinţă medie de 5 ani (2008 - 2013). Astfel, experţii au evaluat beneficiul nerealizat de reclamantă la suma de 129.236 RON .

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Prin Decizia nr. 1618 din 13 decembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., a schimbat, în parte, sentinţa atacată, sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi a cererii privind exproprierea suplimentară, în sensul că a respins cererea reclamantei de constatare a calităţii de persoană expropriată cu privire la întregul imobil înscris în CF nou X Turdaş, nr. cadastral x, a construcţiilor existente pe imobil şi dispunerea exproprierii suplimentare; a modificat cuantumul despăgubirilor datorate reclamantei de pârâtul Statul Român la suma de 22.308 RON; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Cu referire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, s-a reţinut că această excepţie este o excepţie de fond, astfel că a fost analizată în cadrul motivelor care privesc fondul cauzei.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a constatat ca fiind corectă soluţia primei instanţe, deoarece art. 9 din Legea nr. 198/2004 (forma în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere în cauză) prevede două termene în care cel nemulţumit de cuantumul despăgubirilor acordate se poate adresa instanţei de judecată, respectiv 3 ani de la data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului prevăzute la art. 14 alin. (1) sau 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.

În cauză, hotărârea prin care s-a stabilit despăgubirea cuvenită reclamantei pentru suprafaţa expropriată a fost comunicată acesteia pe parcursul procesului iniţiat la 21 noiembrie 2011, aşa încât nu putea fi vorba despre o acţiune promovată în afara termenului legal.

Prin acţiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea intimatei la predarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor pentru ca, ulterior, după depunerea, la dosarul cauzei, a Hotărârii nr. 261 din 24 septembrie 2008, să-şi precizeze acţiunea, contestând atât suprafaţa expropriată, cât şi valoarea despăgubirilor acordate.

În această limită, instanţa de fond s-a şi pronunţat, într-o aplicare corectă a principiului disponibilităţii părţilor, care, prin cererile formulate, definesc cadrul procesual.

Contrar susţinerilor apelantei, faptul că s-a reţinut, prin hotărârea de acordare a despăgubirilor, că reclamanta nu a depus nicio cerere de despăgubire în termenul legal de 30 zile de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 566/2006 nu înlătură aplicabilitatea termenului prevăzut de teza finală a art. 9 din Legea nr. 198/2004, atâta vreme cât dreptul reclamantei la despăgubiri a fost recunoscut de expropriator prin emiterea Hotărârii nr. 261 din 24 septembrie 2008, consemnarea sumei s-a efectuat prin Agenţia D. Simeria, la dispoziţia reclamantei, însă nu s-a făcut dovada comunicării acestei hotărârii, reclamanta intrând în posesia acesteia după demararea procedurii judiciare în cauză.

Cu privire la aspectele de fond, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004 (forma în vigoare la data emiterii Hotărârii nr. 261 din 24 septembrie 2008 de acordare a despăgubirilor) - expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente (...). Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii. În acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 de zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia.

Din redactarea acestui text de lege reiese că prevederile Legii nr. 33/1994 se aplică, însă, doar în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii, efectuarea expertizei, modul de stabilire a despăgubirii etc., neaplicându-se dispoziţiile referitoare la exproprierea unei suprafeţe mai mari de teren decât cea stabilită de expropriator, respectiv art. 24 alin. (4).

Legea nr. 198/2004, aplicabilă în speţă ca lege specială în raport cu Legea nr. 33/1994, nu prevede decât posibilitatea contestării despăgubirii, iar nu şi contestarea altor aspecte legate de transferul dreptului de proprietate către expropriator.

În acest sens, este elocvent art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, citat mai sus, care prevede expres că nu se poate contesta transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, voinţa legiuitorului fiind evidentă în sensul că singurul aspect contestabil de către expropriat este cuantumul despăgubirii.

Nicio dispoziţie a legii nu permite instanţei de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparţine ar trebui expropriat, să se substituie autorităţii executive şi să efectueze sau să înlocuiască, prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum aceasta este reglementată prin Legea nr. 198/2004, competenţa instanţei în această materie fiind limitată exclusiv la cenzurarea despăgubirilor acordate pentru imobilul expropriat.

Ca atare, soluţia primei instanţe de a dispune exproprierea pentru o suprafaţă mai mare decât cea expropriată prin hotărârea din data de 24 septembrie 2008, emisă în procedura Legii nr. 198/2004, reflectă o aplicare şi interpretare greşită a normei speciale în materie, criticile apelantei sub acest aspect privindu-se a fi întemeiate.

Cât priveşte cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru suprafaţa expropriată de 1.206 mp, Curtea a avut în vedere valoarea de 22.308 RON, stabilită în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de experţi D., C. şi B.

Stabilirea acestei valori corespunde exigenţelor atât a Deciziei nr. 241 din 6 aprilie 2017 a Curţii Constituţionale, privind valoarea de la data transferului dreptului de proprietate (în speţă, septembrie 2008), cât şi a metodei folosite în determinarea preţului (metoda comparaţiei de piaţă) consacrată prin Decizia nr. 12 din data de 15 ianuarie 2015 a Curţii Constituţionale.

Restul despăgubirilor pretinse de reclamantă au fost respinse deoarece, pe de o parte, vizează suprafaţa care nu a făcut obiectul exproprierii, iar, pe de altă parte, vizează pretinsa pierdere încercată de necesitatea relocării afacerii, pierdere care nu intră în sfera de daune certe, previzibile ca efect al exproprierii.

Astfel cum s-a stabilit şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Lallement c. Franţei, 2002), prejudiciul impus a fi acoperit în cazul unei exproprieri, pentru ca această sarcină să nu devină excesivă prin lipsa echilibrului între interesele generale ale comunităţii şi cele private ale proprietarului deposedat, se referă la pierderea unor beneficii economice certe, de care acesta nu se mai poate bucura, care au caracter previzibil şi pot fi dovedite prin situaţii (economico-financiare, fiscale) concrete anterioare.

Or, în speţă, prejudiciul pretins de reclamantă pentru o posibilă relocare a afacerii nu reprezintă un prejudiciu cert la momentul exproprierii, în sensul cerut de legiuitor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele:

Decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 teza I din Legea nr. 198/2004, în forma în vigoare la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, prin care a fost expropriat imobilul în litigiu.

Termenul în care putea fi exercitată calea de atac împotriva acestei hotărâri este menţionat şi în art. 7 din hotărârea de stabilire a despăgubirilor, articol ignorat de instanţa de fond.

Recurentul mai susţine că imobilul supus exproprierii a fost menţionat în H.G. nr. 566/2006, publicată în Monitorul Oficial din 19 mai 2006, act normativ care a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, astfel că termenul de 3 ani prevăzut de art. 9 teza I din Legea nr. 198/2004 a expirat la 19 mai 2009, cu mult înainte atât de modificarea cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat plata despăgubirilor (13 februarie 2013), dar şi în raport de data acţiunii iniţiale (21 noiembrie 2011). În consecinţă, cererea de chemare în judecată este prescrisă.

Pe de altă parte, din Hotărârea nr. x din 24 septembrie 2008 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 reiese că expropriatul nu a depus nicio cerere de despăgubire în termenul legal de 30 de zile de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 566/2006.

Este greşit considerentul instanţei de apel în sensul că se aplică dispoziţiile art. 9 teza finală din Legea nr. 198/2004, potrivit cărora termenul de formulare a contestaţiei împotriva hotărârii comisiei este de 15 zile de la comunicare, întrucât acest termen se referă la cazul respingerii, în tot sau în parte, a cererii de despăgubire, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât o asemenea cerere nu a fost formulată.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de pârât în totalitate, schimbarea sentinţei, în sensul respingerii cererii de despăgubiri, ca prescrise.

Examinând recursul cu care a fost legal învestită, Înalta Curte constată următoarele:

Singura critică formulată prin memoriul de recurs vizează prescripţia dreptului de a contesta cuantumul despăgubirilor, sens în care recurentul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 9 teza I din Legea nr. 198/2004, în forma în vigoare la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, precum şi aplicarea greşită a tezei a II-a din acelaşi text de lege.

Aceasta se constată a fi nefondată pentru următoarele considerente:

Art. 9 din Legea nr. 198/2004 (forma în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere în cauză) prevede:

"Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire."

Se constată, astfel, că norma legală reglementează două termene în care cel nemulţumit de cuantumul despăgubirilor acordate se poate adresa instanţei de judecată, respectiv 3 ani de la data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului prevăzute la art. 14 alin. (1) prin care se aprobă amplasamentul lucrării, declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar deschis pe numele expropriatorului şi sursa de finanţare) sau 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea Comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.

În cauza dedusă judecăţii, hotărârea prin care s-a stabilit despăgubirea cuvenită reclamantei pentru suprafaţa expropriată a fost depusă în dosarul cauzei după iniţierea procesului (21 noiembrie 2011) şi după depunerea cererii prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru terenul expropriat (13 februarie 2013), respectiv la 19 iunie 2013.

De altfel, prin acţiunea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea intimatei la predarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, iar, după depunerea, la dosarul cauzei, a Hotărârii nr. 261 din 24 septembrie 2008, aceasta şi-a precizat acţiunea, contestând atât suprafaţa expropriată, cât şi valoarea despăgubirilor acordate.

Este nerelevantă susţinerea recurentului în sensul că cererea de acordare a despăgubirilor a fost formulată după expirarea termenului de prescripţie prevăzut de art. 9 teza I din Legea nr. 198/2004, de 3 ani de la data publicării în Monitorul Oficial a H.G. nr. 566/2006, întrucât instanţa de apel, în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, a calculat acest termen în raport de teza a II-a din acest text de lege, cea referitoare la termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, iar nu raportat la ipoteza primei teze din art. 9.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită, în opinia recurentului, a tezei a II-a din art. 9, determinat de împrejurarea că, în speţă, nu s-a formulat o cerere de despăgubiri de către reclamantă, critica nu poate fi primită.

Astfel, dreptul reclamantei la despăgubiri a fost recunoscut de expropriator prin emiterea Hotărârii nr. 261 din 24 septembrie 2008, iar comunicarea acestei hotărâri echivalează cu momentul naşterii dreptului de a contesta despăgubirile acordate, întrucât numai la data comunicării hotărârii se prezumă că partea interesată a luat cunoştinţă de conţinutul ei.

Cum s-a arătat deja, recurentul nu a procedat la comunicarea hotărârii către reclamantă, ci a depus-o în dosar la 13 februarie 2013, ulterior cererii de stabilire a despăgubirilor, termenul de 15 zile nefiind împlinit la momentul precizării pretenţiilor reclamantei sub acest aspect (13 februarie 2013)

Raţionamentul recurentului privind inaplicarea art. 9 teza finală din Legea nr. 198/2004, în raport de absenţa formulării cererii de despăgubiri în etapa premergătoare acţiunii în instanţă este incorect.

Şi în cazul în care persoana expropriată nu formulează cerere pentru plata despăgubirilor, dispoziţiile art. 5 alin. (4) din actul normativ în discuţie prevăd, în sarcina expropriatorului, obligaţia notificării sumelor propuse pentru o asemenea plată şi consemnarea lor într-un cont deschis pe numele expropriatului. Obligaţia notificării sumelor propuse de expropriator către persoana expropriată se face tocmai ca aceasta din urmă să fie încunoştinţată cu privire la cuantumul propus şi, mai departe, de a stabili de comun acord cuantumul despăgubirii, în condiţiile art. 6, în final fiind emisă hotărârea de stabilire a despăgubirilor, ce poate fi contestată potrivit art. 9 din Lege.

În speţă, nu s-a făcut dovada notificării despăgubirilor propuse pentru ca persoana să-şi exprime un punct de vedere asupra justeţei cuantumului apreciat de expropriator. Mai departe, deşi a emis hotărâre de stabilire a despăgubirilor, expropriatorul nu a comunicat-o reclamantei, prin emiterea hotărârii recunoscându-i acesteia dreptul la despăgubiri, ca şi cum ar fi formulat cerere, posibil a fi contestată.

De asemenea, de vreme ce reclamanta este nemulţumită de cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea emisă de expropriator, iar acesta din urmă i-a recunoscut dreptul la despăgubiri, dar inferioare pretenţiilor persoanei expropriate formulate în instanţă, ipoteza este echivalentă cu cea a respingerii, în tot sau în parte, a cererii în despăgubiri, intimata neputându-şi exercita într-un alt cadru decât contestaţia de faţă dreptul de a solicita un alt cuantum decât cel decis unilateral de către expropriator. Aceasta în condiţiile în care nu i s-a comunicat reclamantei nici măcar propunerea de despăgubiri făcută de recurent, pentru a fi sau nu de acord cu această propunere.

În concluzie, obligaţiile expropriatorului sunt aproximativ aceleaşi şi în cazul formulării cererii de despăgubiri, şi în absenţa formulării unei asemenea cereri, persoana expropriată având dreptul de a cunoaşte suma propusă şi de a o putea contesta, evident la momentul la care acesteia i s-a asigurat posibilitatea cunoaşterii hotărârii emise. În speţă, această posibilitate i s-a dat ulterior momentului la care demersul său judiciar legat de contestarea valorii despăgubirilor fusese deja exercitat, aşa încât nu se poate considera că acţiunea este prescrisă.

În plus, nu rezultă de ce teza a doua a art. 9 nu s-ar aplica şi în cazul inexistenţei unei cereri în despăgubiri, în condiţiile în care în toate situaţiile, în cazul recunoaşterii dreptului persoanei expropriate, după verificările efectuate conform art. 6 din Lege, care sunt aceleaşi în ambele ipoteze, se emite hotărâre de stabilire a despăgubirilor, care se comunică persoanei expropriate şi poate fi contestată în condiţiile art. 9.

De asemenea, art. 9 prevede două termene de prescripţie, dar fără ca legiuitorul să menţioneze că primul termen este aplicabil în cazul în care nu există depusă cerere din partea persoanei expropriate

În realitate, persoana expropriată are alegerea între un termen obiectiv, cel de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) şi unul subiectiv, de 15 zile de la comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor.

Pe de altă parte, de vreme ce persoana care nu a formulat cerere de despăgubiri este nemulţumită de cuantumul despăgubirilor acordate prin hotărârea emisă de Comisie, înseamnă că hotărârea conţine implicit o soluţie de respingere, măcar în parte, a pretenţiilor pe care expropriatul le-ar fi avut dacă şi-ar fi putut exercita poziţia în cunoştinţă de cauză, şi anume dacă expropriatorul şi-ar fi îndeplinit obligaţiile potrivit art. 5 alin. (4) din Legea nr. 198/2004, ceea ce, în speţă, nu a făcut cu privire la notificarea sumei propuse persoanei expropriate.

Cât priveşte pronunţarea deciziei cu ignorarea menţiunilor de la art. 7 din hotărârea de stabilire a despăgubirilor, pentru considerentele deja arătate, critica nu poate fi primită, textul din hotărâre reluând dispoziţiile legale din art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat, instanţa de apel considerând, în mod corect, că acţiunea nu este prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., împotriva Deciziei nr. 1618 din 13 decembrie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM