Nullity of property transfers during pending restitution notifications under Legea 10/2001 and good faith defenses

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. xx/122 din 23 noiembrie 2007 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, SC B. SRL şi SC C. SRL solicitând:

- să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 noiembrie 2002 de BNPA D. şi E., încheiat între SC F. SA şi SC B. SRL

- să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 21 ianuarie 2005 de BNP G., încheiat între SC B. SRL şi SC C. SRL

- să fie obligată pârâta AVAS să îi restituie în natură imobilul conac, grajduri, alte construcţii case, magazii anexe şi teren aferent în suprafaţă de 104.609 mp, situat în comuna Gogoşari, judeţul Giurgiu, revendicate prin Notificările nr. 16/2002 adresată SC F. SA şi nr. 38/2002 adresată APAPS (actuala AVAS) prin intermediul BEJ H.

Reclamantul şi-a completat cererea de chemare în judecată în sensul de a se judeca în contradictoriu şi cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Agenţia Domeniilor Statului (ADS), Comisia locală de fond funciar Gogoşari şi Comisia judeţeană de fond funciar Giurgiu.

La termenul de judecată din data de 14 februarie 2008 a precizat că înţelege să se judece şi cu Ministerul Economiei şi Finanţelor (actual Ministerul Finanţelor Publice).

Prin Sentinţa civilă nr. 30 din 4 februarie 2010 Tribunalul Giurgiu a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti; a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru capetele 1 şi 2 de cerere invocată de pârâta SC B. SRL; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru capătul 3 de cerere, invocată de pârâta SC B. SRL; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta SC B. SRL; a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâta SC B. SRL; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Comisia Judeţeană de fond funciar Giurgiu; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârâta SC B. SRL

A respins acţiunea formulată de reclamantul A., aşa cum a fost completată şi precizată, împotriva pârâţilor Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice, Comisia Judeţeană de fond funciar Giurgiu şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamant aşa cum a fost completată şi precizată, împotriva pârâţilor SC B. SRL, SC C. SRL, Agenţia Domeniilor Statului şi Comisia Locală de fond funciar Gogoşari; a omologat rapoartele de expertiză tehnică întocmite de experţii tehnici I. (topograf) şi J. (construcţii).

În temeiul art. 29 din Legea nr. 10/2001, a obligat pe pârâta Agenţia Domeniilor Statului (A.D.S.), în calitate de instituţie publică care a efectuat privatizarea SC F. SA, să emită în beneficiul reclamantului A. o decizie motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, pentru imobilul situat în comuna Gogoşari, jud. Giurgiu, compus din:

- teren în suprafaţă totală de 104.750 mp, identificat potrivit schiţei anexă la raportul de expertiză tehnică întocmit de expert I.;

- construcţii existente: clădire C 12 - corp de casă cu pivniţă; clădire C 44 - grajd pentru vite de 30 m lungime; clădire C 45 - magazie pentru depozitarea cerealelor pe lungimea de 50 m; clădire C 46 - corp de casă fără pivniţă; clădirile C 72 şi C 73 - saivane pentru creşterea oilor în lungime de 50 - 60 m; astfel cum au fost identificate prin schiţa anexă la raportul de expertiză tehnică construcţii întocmit de expert J.;

- construcţii demolate: 1 grajd de vite de 10 m lungime; 2 poduri a 40 m lungime pentru păstrarea fânului; o gheţărie mare pentru păstrarea şi conservarea brânzeturilor; 1 atelier de fierărie; 2 remize mari şi 3 remize mici pentru garat şi păstrat uneltele agricole şi mecanice.

A respins capetele de cerere având drept obiect constatarea nulităţii absolute a Contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 22 noiembrie 2002 a BNPA D. şi nr. x din 21 ianuarie 2005 de BNP G., ca nefondate;

A obligat pe reclamantul A. să plătească pârâtei SC B. SRL suma de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul reţinut următoarele:

1. Sub nr. x din 24 ianuarie 2002, reclamantul A. a depus la BEJ H. o notificare adresată şi expediată către SC F. SA Gogoşari prin care, în calitate de pretins moştenitor al defunctului K., a solicitat emiterea unei decizii motivate de restituire în natură a fostei moşii Gogoşari constând în conac, grajduri, magazii şi alte construcţii, precum şi terenul aferent acestora.

O notificare cu un conţinut asemănător a fost depusă de către reclamant la acelaşi executor judecătoresc sub nr. x/2002 şi expediată către pârâta AVAS Bucureşti (fostă APAPS), iar pârâta nu neagă primirea acesteia, ci invocă doar faptul că nu avea competenţă legală de a soluţiona această notificare. AVAS nu a făcut dovada că a transmis-o către autoritatea implicată în privatizare (ADS) sau că ar fi comunicat-o către primăria în a cărei rază teritorială s-a aflat imobilul notificat (art. 28 din Legea nr. 10/2001).

Până la acest moment cele două notificări nu au primit răspuns, demersul judiciar de faţă iniţiat de reclamant fiind cauzat tocmai de pasivitatea îndelungată a pârâţilor notificaţi.

În ceea ce o priveşte pe pârâta Agenţia Domeniilor Statului, chiar dacă aceasta nu a primit notificarea reclamantului, din culpa pârâtului AVAS (fost APAPS) care nu a respectat dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, totuşi, de la data introducerii sale în proces a luat cunoştinţă de pretenţiile reclamantului, putând să-şi efectueze toate apărările legale.

2. Numitul K. a deţinut în proprietate în comuna Gogoşari, judeţul Giurgiu un imobil (cunoscut sub denumirea "moşia Gogoşari") compus din conac (casă de locuit), grajduri, magazii, alte construcţii şi teren aferent, astfel cum acestea sunt descrise în actele de proprietate. Imobilul descris anterior a fost preluat de către stat în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, precum şi a Decretelor nr. 83/1949 şi nr. 111/1951. Din perspectiva art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilul compus din construcţii şi teren a fost preluat în mod abuziv de către stat, după data de 6 martie 1945, încadrându-se în ipoteza prevăzută de lit. e) şi i).

3. După preluarea de către stat a imobilului, acesta a fost exploatat în diverse forme de organizare a activităţii în agricultură (gospodărie agricolă colectivă, cooperativă agricolă de producţie, întreprinderi agricole de stat etc.), iar după anul 1989 a fost evidenţiat în patrimoniul SC F. SA, societate cu capital de stat.

SC F. SA a fost supusă procesului de privatizare, în conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 198/1999, instituţia implicată în privatizare fiind Agenţia Domeniilor Statului, dar şi procesului de reorganizare şi lichidare judiciară în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 64/1995, ocazie cu care această entitate, prin lichidator judiciar, a vândut către adjudecatarul SC B. SRL, terenurile şi construcţiile analitic descrise în cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 noiembrie 2002, dintre care terenul şi o parte din construcţiile vândute au aparţinut fostului proprietar deposedat abuziv, K.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21 ianuarie 2005 de către BNP G., SC B. SRL în calitate de vânzător, a vândut cumpărătorului SC C. SRL acelaşi bun imobil, acestea fiind cele două acte de înstrăinare în privinţa cărora reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute.

Potrivit raportului de expertiză tehnică specialitatea topo - cadastrală întocmit de expert I., terenul ce reprezenta fosta proprietate a lui K. este în suprafaţă de 104750 mp. Potrivit raportului de expertiză tehnică specialitatea construcţii civile şi industriale întocmit de expertul J., pe terenul menţionat în alineatul precedent, se mai regăsesc, în parte, vechile construcţii edificate de K. Celelalte construcţii menţionate în actele de preluare (grajd de vite, poduri pentru păstrarea fânului, gheţărie, atelier de fierărie, remizele pentru uneltele agricole şi mecanice) nu se mai regăsesc la faţa locului, fiind de presupus, în mod rezonabil, că au fost demolate şi înlocuite cu alte construcţii care să corespundă activităţii agricole desfăşurate după preluare.

4. Referitor la posibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat, astfel cum solicită reclamantul, tribunalul a apreciat că acest lucru nu este posibil. Persoanei îndreptăţite - moştenitor al fostului proprietar nu i se pot acorda decât despăgubiri prin echivalent, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, pe calea propunerii efectuată de instituţia publică care a efectuat privatizarea (Agenţia Domeniilor Statului), în cuprinsul unei decizii motivate.

5. În ceea ce priveşte problema constatării nulităţii absolute a Contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 22 noiembrie 2002 de BNP D. şi nr. x din 21 ianuarie 2005 de BNP G., tribunalul a constatat că, în speţă, nu a fost vorba de o înstrăinare voluntară a imobilelor, ci una forţată, în cadrul procedurii de reorganizare şi lichidare judiciară a patrimoniului SC F. SA, în urma căreia SC B. SRL a fost declarat adjudecatar al imobilelor prin licitaţie publică. Pe lângă aspectul că buna credinţă a cumpărătorilor este prezumată de lege (art. 1899 C. civ.), nici reclamantul nu a furnizat vreun element doveditor din care să rezulte că terţii - cumpărători au cunoscut sau puteau să cunoască cu minime diligenţe rezonabile procedura administrativă de notificare pe care o iniţiase în temeiul Legii nr. 10/2001.

6. Au fost admise excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către pârâţii AVAS, Ministerul Finanţelor Publice, Comisia judeţeană de fond funciar Giurgiu şi Ministerul Agriculturii Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, întrucât aceştia nu au niciun fel de legătură cu actele juridice de înstrăinare a căror nulitate absolută s-a solicitat şi nu sunt deţinători ai imobilului, neavând obligaţia legală de a propune despăgubiri prin echivalent în beneficiul reclamantului.

Aceeaşi situaţie s-a constatat şi în privinţa pârâtei Comisia Locală de fond funciar Gogoşari, însă din punct de vedere formal a fost menţinută în proces, întrucât în privinţa sa nu s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, nici de către pârâta interesată şi nici din oficiu.

7. Tribunalul a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a inadmisibilităţii şi a lipsei interesului invocate de către pârâta SC B. SRL, reţinând calitatea de persoană îndreptăţită (art. 3) a reclamantului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca moştenitor al fostului proprietar deposedat abuziv. Din calitatea sa procesuală activă derivă şi existenţa interesului de a acţiona în justiţie.

Acţiunea reclamantului nu poate fi considerată ca inadmisibilă, aceasta fiind întemeiată pe lege şi în considerarea realizării unui interes legitim.

Cât priveşte excepţia prescripţiei drepturilor la acţiune având ca obiect nulitatea actelor de înstrăinare, întemeiată pe dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, faţă de caracterul imprescriptibil în dreptul comun, tribunalul a apreciat-o neîntemeiată, reprezentând, în mod nejustificat, o îngrădire în calea exerciţiului accesului liber la justiţie.

Prin Decizia civilă nr. 720 A din 8 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant A., de apelanta-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului şi cererea de aderare la apel formulată de apelanta SC B. SRL, pentru următoarele considerente:

Critica vizând calitatea procesuală pasivă în cauză formulată şi de apelantul - reclamant şi de apelanta-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului a fost găsită neîntemeiată, reţinându-se că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC F. SA nu era privatizată, iar societatea a intrat în portofoliul apelantei Agenţia Domeniilor Statului în urma declarării falimentului,

Nu prezintă relevanţă faptul că Agenţia Domeniilor Statului nu a fost notificată, întrucât apelantul s-a adresat cu notificare atât SC F. SA, cât şi AVAS, aceste instituţii având obligaţia, potrivit dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, să identifice unitatea deţinătoare sau instituţia statului şi să înainteze notificarea reclamantului.

Cu privire la critica apelantei-pârâte Agenţia Domeniilor Statului vizând încălcarea dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare şi principiului contradictorialităţii, întrucât nu i-au fost comunicate actele de procedură, Curtea l-a găsit ca nefondat, reţinând că pasivitatea pârâtei reprezintă un abuz de drept, cu atât mai mult cu cât o atare nulitate este relativă şi putea fi invocată potrivit dispoziţiilor art. 108 C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, cu procedură legal îndeplinită.

În ceea ce priveşte cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC B. SRL, Curtea a constatat că sunt nefondate toate excepţiile invocate de aceasta.

Acţiunea în constatarea nulităţii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2002 este admisibilă, întrucât în situaţia dizolvării şi lichidării SC F. SA, totalitatea drepturilor şi obligaţiilor sale a fost preluată de pârâta Agenţia Domeniilor Statului, care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru argumentele arătate mai sus. Pentru aceleaşi considerente, nu este întemeiată nici excepţia lipsei de interes pe capetele 1 şi 2 din cerere, deoarece, în cazul admiterii acestor capete de cerere, Agenţia Domeniilor Statului poate emite dispoziţie de restituire în natură a imobilului.

Nu a fost primită susţinerea apelantei privind aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa aprecierii ca inadmisibilă a acţiunii, întrucât, pentru a fi exclus de la incidenţa Legii 10/2001, imobilul trebuia să fi făcut obiect de reglementare a legii fondului funciar, ceea ce nu este cazul în speţă. Nicio dispoziţie din legea fondului funciar nu prevede modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru ipoteza în care terenul se află în patrimoniul unei societăţi comerciale, cum este cazul în speţă.

Nu este aplicabil în speţă termenul de prescripţie de un an prevăzut ca excepţie de la dreptul comun de Legea nr. 10/2001, întrucât dispoziţiile art. 45 alin. ultim au în vedere motivele de nulitate, oricare ar fi acestea, existente în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Restul motivelor de nulitate apărute ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân supuse dreptului comun, astfel că excepţia prescripţiei nu este întemeiată.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantei pe capătul 3 din acţiune este de asemenea lipsită de obiect, întrucât instanţa de fond a obligat doar pe pârâta Agenţia Domeniilor Statului să emită dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale, nereţinând o atare obligaţie în sarcina apelantei SC B. SRL

Nici excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului nu este întemeiată întrucât actele depuse la dosarul cauzei fac dovada dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilului revendicat, iar expertiza efectuată în cauză a stabilit cu certitudine identitatea dintre fosta moşie a lui K. şi imobilul cumpărat de apelantă.

În ceea ce priveşte apelul reclamantului, Curtea a constatat că atât SC B. SRL cât şi C. SRL au fost de bună-credinţă la momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare. Nu a fost reţinută nici incidenţa art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, apelantul beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent, măsuri acordate chiar prin sentinţa pronunţată în cauză.

În ceea ce priveşte ultimul motiv de apel formulat de apelantul-reclamant, Curtea l-a găsit, de asemenea, nefondat, constatând că în mod corect, în raport de disp. art. 274 C. proc. civ., reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 191A din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 720A din 8 decembrie 2010, în sensul că a respins cererea formulată de SC B. SRL de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată, reţinând că, cererea sa de aderare la apel fiind respinsă, acestei părţi nu i se cuvin cheltuielile de judecată solicitate în apel.

I. Împotriva deciziei date asupra apelului (Decizia nr. 720 A din 8 decembrie 2010) a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, invocând, în drept, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

II. Împotriva deciziei date asupra cererii de completare a dispozitivului deciziei asupra apelului (Decizia nr. 191 A din 23 februarie 2011) a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC B. SRL, criticând-o ca fiind lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Prin Decizia nr. 2835 din 27 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în nulitate, invocată de pârâta SC B. SRL, a admis recursul declarat de reclamat împotriva Deciziei civile nr. 720 A din 8 decembrie 2010, a casat în parte decizia recurată sus-menţionată şi a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului reclamantului, a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei recurate sus-menţionate, referitoare la respingerea apelului pârâtei Agenţia Domeniilor Statului şi la respingerea cererii de aderare la apel formulată de pârâta SC B. SRL şi a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 191A din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut următoarele:

I. Recursul declarat de reclamant împotriva Deciziei nr. 720 A din 8 decembrie 2010 (dată asupra apelului) este fondat.

1. Înalta Curte a reţinut că dezlegarea dată de instanţa de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei Agenţia Domeniilor Statului nu a fost contestată în calea de atac a recursului, astfel că pe acest aspect instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar, decizia recurată intrând în puterea lucrului judecat.

2. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare invocată de intimata-pârâtă SC B. SRL, în temeiul art. 520 C. proc. civ., fost respinsă, Înalta Curte apreciind că cererea în constatarea nulităţii unui act juridic de înstrăinare nu este o cerere de evicţiune. Această cerere are natura unei contestaţii la refuzul de soluţionare a notificării de către entitatea deţinătoare, fiind opusă acesteia din urmă, iar nu adjudecatarului imobilului notificat.

Trecând la analiza pe fond a criticilor reclamantului, Înalta Curte le-a găsit întemeiate pe cele referitoare la soluţia dată în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, constatând că aplicarea, în speţă, a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deşi introdus prin Legea nr. 247/2005, nu poate fi considerată retroactivă, raportat la dispoziţiile art. 43 din aceeaşi lege (art. 42, în prezent), în vigoare de la data publicării actului normativ şi, în consecinţă, şi la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuţie.

Din interpretarea art. 43 se deduce că, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un bun notificat, anterior rezolvării notificării, intervine sancţiunea nulităţii, ceea ce reprezintă un caz de nulitate virtuală.

De asemenea, pentru a se garanta aplicarea cu precădere şi unitară a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, s-a statuat, în mod explicit, prin H.G. nr. 498/2003 (art. 20.1), indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării sale în vigoare şi până la soluţionarea notificării. În plus, conform aceleiaşi hotărâri de guvern (art. 43.2), s-a menţionat ca aplicarea art. 43 alin. (2) şi (3) din lege să se realizeze numai după soluţionarea definitivă a procedurilor administrative şi, după caz, jurisdicţionale, generate de aplicarea legii.

Chiar dacă H.G. nr. 498/2003 nu era în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, ea este pe deplin aplicabilă în cauză deoarece vizează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care sunt de natură să expliciteze doar conţinutul actului normativ în aplicarea căruia au fost edictate. În acest sens a invocat raţionamentul juridic al Curţii Constituţionale, cuprins în Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002, din perspectiva aplicării dispoziţiilor legale unor situaţii juridice anterioare edictării lor.

În speţă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC F. SA şi SC B. SRL este ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind autentificat la data de 22 noiembrie 2002 şi exclus, ca atare, de la regimul juridic în materie de nulitate reglementat de art. 45.

Înstrăinarea imobilului către SC B. SRL a avut loc la 22 noiembrie 2002, ulterior formulării notificării şi mai înainte de rezolvarea acesteia (lipsa răspunsului la notificare fiind motivul care a generat demersul judiciar iniţiat de reclamant în cauza pendinte), cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care interzicea, în mod expres, efectuarea unei asemenea operaţiuni juridice până la soluţionarea procedurii administrative şi, dacă este cazul, şi a celei judiciare în legătură cu bunurile pretinse în temeiul legii în discuţie.

Referitor la buna-credinţă invocată de pârâtele cumpărătoare în legătură cu actele juridice încheiate pentru imobilul în litigiu, instanţa a considerat relevant nu faptul că, la data autentificării actului, SC F. SA, vânzătoarea din actul primar de înstrăinare atacat, avea aparenţa dreptului de proprietate asupra imobilului înstrăinat, ci faptul că, la data înstrăinării către SC B. SRL, 22 noiembrie 2002, bunul era notificat în termen legal, în temeiul Legii nr. 10/2001.

În aceste circumstanţe, societatea cumpărătoare, neefectuând verificările corespunzătoare, şi-a asumat riscul de a încheia un act juridic cu o persoană al cărei drept de proprietate era discutabil, cel puţin până la rezolvarea notificării, de către entităţile prevăzute de lege. Ca atare, buna-credinţă a cumpărătorului nu poate fi reţinută în speţă, cu atât mai mult nu este aplicabil nici principiul "error communis facit jus", principiu care presupune, pentru înlăturarea nulităţii actului, astfel cum deja s-a arătat, situaţia de eroare comună şi invincibilă în care s-ar fi aflat cumpărătorul la data încheierii contractului.

Nici faptul că imobilul litigios a fost înstrăinat în procedura falimentului societăţii vânzătoare, derulată în baza Legii nr. 64/1995, după încuviinţarea vânzării de către judecătorul sindic, nu justifică buna-credinţă a cumpărătoarei, cum greşit a reţinut instanţa de apel, întrucât simpla dobândire a bunului în procedura falimentului nu absolvă pe dobânditor de efectuarea unor verificări prealabile privind existenţa înregistrării la acele organisme prevăzute de legea specială, care ar fi putut fi învestite cu notificare (unitate deţinătoare, primărie, prefectură) şi să se abţină de la încheierea actului juridic până la şi în funcţie de rezultatul soluţionării acestei cereri, sens în care SC B. SRL, prin reprezentanţii săi, nu a procedat.

Chiar dacă pârâta SC C. SRL este un dobânditor subsecvent cu titlu oneros al imobilului, în speţă nu s-a reţinut buna-credinţă în persoana acestei pârâte, întrucât şi subdobânditorul trebuia să procedeze în sensul diligent al verificării existenţei unor pretenţii în legătură cu bunul pe care urma să-l cumpere.

În consecinţă, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a constatat nulitatea ambelor contracte de vânzare-cumpărare atacate, primul contract fiind nul pentru nerespectarea interdicţiei de înstrăinare prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar secundul în virtutea principiului "anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial" ("resoluto juris dantis, resolvitur jus accipientis"), sancţiunea nulităţii neputând fi înlăturată pentru niciunul dintre cele două contracte, faţă de neîntrunirea, în speţă, a condiţiilor cazurilor de excepţie analizate mai sus.

3. Ca o consecinţă a constatării nulităţii actelor de înstrăinare cu privire la imobilul litigios, s-a apreciat că acesta poate fi, în principiu, restituit în natură, afară de cazul în care situaţia sa concretă s-ar circumscrie ipotezelor de excepţie prevăzute de Legea nr. 10/2001 de la regula restituirii în natură.

În consecinţă, se impune a se lămuri situaţia gradului de ocupare a terenului litigios cu construcţii noi, edificate după preluare, precum şi a modului de edificare a respectivelor construcţii - cu sau fără autorizaţie de construire, pentru a se putea apoi individualiza forma de reparaţie pentru terenul astfel ocupat, în raport de distincţiile prevăzute de art. 10 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte restul terenului preluat abuziv de stat şi construcţiile preluate odată cu acesta, forma de reparaţie trebuie stabilită potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la regimul juridic al terenului litigios, apărarea formulată de intimata-pârâtă SC B. SRL prin întâmpinarea din recurs, în sensul că acesta ar fi reglementat de Legea fondului funciar şi, prin urmare, exceptat de la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, conform art. 8 alin. (1), nu a fost primită deoarece intimata-pârâtă a contestat regimul juridic al terenului prin cererea de aderare la apel, care i-a fost respinsă, iar împotriva soluţiei date cererii sale de aderare la apel nu a exercitat calea de atac a recursului, aşa încât chestiunea în discuţie a intrat în puterea lucrului judecat.

Relativ la entitatea obligată la restituire, această chestiune a intrat, de asemenea, în puterea lucrului judecat, întrucât dezlegarea dată pe acest aspect de instanţa de apel nu a fost contestată prin exercitarea căii de atac a recursului de vreo parte interesată. Astfel, instanţa de apel a stabilit că are calitate procesuală pasivă în cauză şi, implicit, obligaţia de a răspunde în raportul juridic dedus judecăţii pârâta Agenţia Domeniilor Statului, instituţie care a preluat toate drepturile şi obligaţiile unităţii deţinătoare SC F. SA, societate dizolvată în procedura falimentului (conform Sentinţei comerciale nr. 37 din 30 ianuarie 2004 a Tribunalului Giurgiu) şi pe care Agenţia Domeniilor Statului a preluat-o anterior în portofoliul său.

În atare condiţii, anularea contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilul litigios are drept consecinţă intrarea acestui imobil în patrimoniul pârâtei Agenţia Domeniilor Statului, astfel că pârâtei Agenţia Domeniilor Statului îi revine obligaţia de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul litigios, în natură sau, după caz, prin echivalent.

Având în vedere că situaţia de fapt ce interesează în speţă în stabilirea formei de reparaţie pentru imobilul litigios nu a fost pe deplin lămurită, instanţa de control judiciar nu poate verifica aplicarea dispoziţiilor legale în materie şi forma de reparaţie la care este îndreptăţit reclamantul.

Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1), (2), (3) şi (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamant împotriva Deciziei nr. 720A din 8 decembrie 2010 şi a dispus casarea în parte a acestei decizii, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului reclamantului.

S-a dispus ca, în rejudecare, instanţa de trimitere să aibă în vedere dezlegarea dată de instanţa de recurs pe aspectul validităţii actelor de înstrăinare privind imobilul litigios, urmând a stabili, pe baza probelor deja administrate, inclusiv, dacă este cazul, prin suplimentarea probatoriului, situaţia gradului de ocupare a terenului litigios cu construcţii noi, edificate după preluare şi a modului de edificare a respectivelor construcţii - cu sau fără autorizaţie de construire.

După stabilirea completă a situaţiei de fapt, instanţa de trimitere se va pronunţa asupra formei de reparaţie cuvenită reclamantului pentru întregul imobil preluat abuziv de stat, cu respectarea criteriilor prevăzute în acest scop de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, referitoare la respingerea apelului pârâtei Agenţia Domeniilor Statului şi la respingerea cererii de aderare la apel formulată de pârâta SC B. SRL, au fost menţinute, nefiind contestate de părţile interesate prin exercitarea căii de atac a recursului.

II. Recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 191 A din 23 februarie 2011 (dată asupra cererii de completare a dispozitivului deciziei asupra apelului) a fost găsit nefondat, constatându-se că toate cererile cu care instanţa de apel a fost învestită au primit soluţia de respingere, astfel că niciuna dintre apelante nu era îndreptăţită la cheltuieli de judecată.

Cauza trimisă spre rejudecare, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 30 iulie 2012, sub nr. x/2007*.

Intimata-pârâtă SC B. SRL a depus înscrisuri din care a rezultat că firma şi-a schimbat denumirea în SC L. SRL, instanţa luând act de schimbarea denumirii intimatei-pârâte.

La termenul din 4 septembrie 2013, Curtea a încuviinţat cererea formulată de apelantul-reclamant de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 177 din 1 aprilie 2014 pronunţată de Curtea Constituţională.

Apelantul-reclamant a solicitat să-i fie restituit în natură întregul teren în suprafaţă de 30.031 mp, şi construcţiile aflate pe teren, respectiv: C12, C 44, C 45, C46, C 50, C72, C73, cele care au aparţinut proprietăţii K.

În privinţa diferenţei de teren de 74.578,44 mp, pentru care nu este posibilă restituirea în natură pe vechiul amplasament, apelantul-reclamant a solicitat obligarea pârâtei Agenţia Domeniilor Statului la întocmirea unei propuneri, pentru atribuirea acestei suprafeţe pe un alt amplasament.

Agenţia Domeniilor Statului a precizat că această instituţie nu deţine terenuri intravilan ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 pentru a putea fi pusă în discuţie atribuirea în baza acestui temei legal; în privinţa terenului solicitat de apelantul-reclamant, intimata-pârâtă a arătat că acesta este ocupat de livezi care, ca activ, se află în proprietatea unor societăţi. În situaţia în care reclamantul optează pentru acest teren, în prealabil trebuie să încheie un acord cu proprietarul livezii.

Curtea a procedat la numirea a doi experţi, unul în specialitatea topografie şi celălalt în specialitatea evaluare bunuri imobile, pentru identificarea unei suprafeţe de teren care să corespundă ca valoare întregului imobil (123.735 euro, echivalent 549.320 RON, conform concluziilor expertului M.) sau doar părţii de teren imposibil de restituit în natură (65.378 euro, echivalent 290.2460 RON, conform concluziilor expertului M.) şi a pus în discuţie incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. *221 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 401/2013 de aplicare a Legii nr. 165/2013, cu privire la modalitatea în care se dovedeşte situaţia bunurilor care pot fi acordate în compensare pentru bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi pentru modalitatea în care se stabileşte echivalenţa valorică între bunurile solicitate prin notificare şi bunurile propuse în compensare, în cazul în care există astfel de bunuri.

Prin Decizia nr. 405 A din 3 mai 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a constatat nulitatea absolută parţială a Contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 22 noiembrie 2002 a BNPA D. şi nr. x din 21 ianuarie 2005 de BNP G., cu privire la imobilul situat în comuna Gogoşari, jud. Giurgiu, compus din suprafaţa de teren de 30.031 mp, identificată de expertul N., materializat între punctele x, conform raportului de expertiză şi a schiţei de plan anexă a raportului, precum şi din construcţiile aflate pe această suprafaţă de teren, respectiv C12, C44, C45, C46, C50, C72 şi C73, identificate şi descrise de expertul O.; a obligat pârâta Agenţia Domeniilor Statului (A.D.S.), în calitate de instituţie publică care a efectuat privatizarea SC F. SA, să restituie în natură, în favoarea reclamantului A., imobilul situat în comuna Gogoşari, jud. Giurgiu, compus din suprafaţa de teren de 30.031 mp, identificată de expertul N., materializat între punctele x, conform raportului de expertiză şi a schiţei de plan anexă a raportului, precum şi din construcţiile aflate pe această suprafaţă de teren, respectiv C12, C44, C45, C46, C50, C72 şi C73, identificate de expertul O.; a menţinut în parte obligaţia pârâtei Agenţia Domeniilor Statului (A.D.S.), în calitate de instituţie publică care a efectuat privatizarea SC F. SA, să emită în beneficiul reclamantului A., decizie motivată cu propunerea de acordare de măsuri compensatorii în condiţiile legii, pentru imobilul situat în comuna Gogoşari, jud. Giurgiu, imposibil de restituit în natură compus din teren în suprafaţă de 74.578,44 mp, identificat de expertul N., conform raportului de expertiză şi a schiţei de plan anexă a raportului; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a obligat intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului (A.D.S.) la plata către apelantul-reclamant a sumei de 1.750 RON, cheltuieli de judecată (onorarii experţi).

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Spre rejudecare a fost trimis doar apelul declarat de apelantul-reclamant A., situaţie în care celelalte părţi participante la rejudecarea căii de atac au dobândit calitatea de intimaţi-pârâţi.

Cu privire la cadrul procesual, s-a reţinut că, prin hotărârea pronunţată de prima instanţă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Comisia Judeţeană de Fond Funciar Giurgiu şi Ministerul Finanţelor Publice, iar prin decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit irevocabil că are calitate procesuală pasivă în cauză şi, implicit, obligaţia de a răspunde în raportul juridic dedus judecăţii pârâta Agenţia Domeniilor Statului, aşa încât, aceştia nu mai au calitate procesuală pasivă în cauză, chiar dacă aceste părţi au figurat în continuare în citativ pe parcursul rejudecării apelului declarat de apelantul-reclamant.

Relativ la entitatea obligată la restituire, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că această chestiune a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât dezlegarea dată pe acest aspect de instanţa de apel nu a fost contestată prin exercitarea căii de atac a recursului de vreo parte interesată.

Curtea a reţinut în cauză că, în lipsa soluţionării exprese a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Locală de fond funciar comuna Gogoşari, pârâta a participat pur formal şi pasiv la rejudecarea apelului, cu atât mai mult cu cât obiectul cauzei este limitat şi determinat de aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, această entitate nefiind abilitată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ca având vreo obligaţie de aplicare a acestei legi. Aspectul reţinut mai sus reprezintă una din problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, din care rezultă cu claritate incidenţa în cauză doar a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, nu şi a dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, act normativ care ar fi putut determina o calitate procesuală pasivă a acestei pârâte.

Curtea a reţinut, totodată, că pe parcursul soluţionării cauzei (şi a notificării reclamantului) a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care a stabilit o anumită procedură pentru acordarea de măsuri compensatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă, procedură distinctă şi subsecventă procedurii de soluţionare a notificării de către unitatea deţinătoare (ori de către instanţa civilă, în condiţiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În legătură cu art. 4 din lege, Curtea a apreciat ca relevante relevante considerentele avute în vedere de Curtea Constituţională la pronunţarea Deciziei nr. 177 din 1 aprilie 2014, potrivit cărora Legea nr. 165/2013 are ca domeniu de reglementare toate cererile formulate în cadrul procedurilor administrative de restituire, proceduri reglementate de legislaţia anterioară cu caracter reparator.

Apelantul-reclamant a solicitat măsuri reparatorii, pe de o parte, prin restituirea în natură a terenului "pe vechiul amplasament" şi, pe de altă parte, pentru diferenţa de teren, prin restituirea în natură "pe un alt amplasament". Cum legiuitorul a revenit asupra soluţiei legislative consacrate iniţial prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, reinstaurând, pe lângă compensarea prin puncte, dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite în echivalent, rezultă că pentru partea de teren care nu se poate restitui în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, nu se poate recurge la o măsură prevăzută de un alt act normativ special, cu caracter reparatoriu, respectiv "reconstituirea dreptului de proprietate (în natură) pe un alt amplasament", această noţiune fiind în mod evident diferită de măsura compensării cu alte bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.

Curtea a constatat că se impune a fi avută în vedere Decizia nr. 25/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit căreia, măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, pentru imobilele solicitate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi care nu mai pot fi restituite în natură, este posibilă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, deoarece această formă de reparaţie este prevăzută în mod expres de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 368/2013, iar forma iniţială a legii, care excludea această măsură, a fost declarată neconstituţională.

Această măsură este aplicabilă atât în privinţa dosarelor încă nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cât şi în privinţa celor soluţionate de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor şi aflate în procedura de evaluare prevăzută de titlul VII al Legii nr. 247/2005 la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în situaţia în care persoana îndreptăţită a optat, în temeiul art. II alin. (1) din Legea nr. 368/2013, pentru returnarea dosarului la entitatea învestită cu soluţionarea notificării, însă cu respectarea procedurii reglementate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi de art. *221 - *223 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 şi completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014.

Intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului a arătat că nu deţine terenuri ce ar putea fi atribuite în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a depus un înscris - tabel în care sunt menţionate terenuri aflate pe raza judeţului Giurgiu, emis în baza unei inventarieri efectuate în anul 2002, precizând că această situaţie a terenurilor nu este cea emisă în baza dispoziţiilor Legii nr. 165/2015, întrucât inventarierea nu a fost încă finalizată.

În rejudecare, Curtea a fost învestită să analizeze situaţia gradului de ocupare a terenului litigios cu construcţii noi, edificate după preluare, precum şi a modului de edificare a respectivelor construcţii - cu sau fără autorizaţie de construire, pentru a se putea apoi individualiza forma de reparaţie pentru terenul astfel ocupat, în raport de distincţiile prevăzute de art. 10 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 10/2001.

Curtea a apreciat că întinderea sancţiunii nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilul litigios, poate fi stabilită în funcţie de scopul urmărit de reclamant şi de ipotezele de excepţie prevăzute de Legea nr. 10/2001 de la regula restituirii în natură, fără a se putea reţine în cauză o încălcare a măsurilor dispuse în decizia de casare, în condiţiile în care, chiar şi apelantul-reclamant a admis că restituirea în natură se poate dispune doar pentru suprafaţa de teren de 30.031 mp, identificată de expertul N.

Prin urmare, nu ar exista nicio finalitate juridică în cadrul reglementărilor măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 de a se desfiinţa, în întregime, cele două contracte de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care cea mai mare parte din teren nu se poate restitui în natură pentru motivul existenţei pe acesta a construcţiilor aparţinând intimatei-pârâte SC L. SRL, fapt ce atrage incidenţa excepţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 de la regula restituirii în natură.

De asemenea, deşi la termenul din 9 aprilie 2014 părţile au declarat că s-au înţeles cu privire la modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii instituite de lege, cu condiţia ca drumul de acces dintre loturile stabilite de expertul N. pe care se află construcţiile aparţinând intimatei-pârâte SC B. SRL să fie de 7 m pe toată lungimea, fapt pentru care a fost realizată o variantă a expertizei topografice în conformitate cu înţelegerea părţilor, Curtea a considerat că nu poate fi avută în vedere decât prima variantă întocmită de expertul N., aceasta fiind corespunzătoare situaţiei juridice a imobilului notificat, părţile având însă posibilitatea să respecte, în fapt, înţelegerea încheiată. De altfel, după administrarea probelor în prima etapă a rejudecării apelului, solicitările apelantului-reclamant au fost de restituire în natură a suprafeţei de teren de teren de 30.031 mp şi a construcţiilor aflate pe această suprafaţă de teren, respectiv C12, C44, C45, C46, C50, C72 şi C73, fapt ce confirmă corectitudinea primei variante a raportului de expertiză.

În privinţa terenului imposibil de restituit în natură, apelantul - reclamant a solicitat măsuri compensatorii pentru acesta, dar şi pentru construcţiile demolate care au aparţinut fostei proprietăţi K.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 10/2001, şi Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în expertiza construcţii efectuată de expertul O. şi în schiţa de plan reprezentând anexa nr. 4 a raportului de expertiză, sunt indicate construcţiile care au aparţinut fostei proprietăţi K., construcţiile noi care nu au aparţinut fostei proprietăţi K., construcţiile existente şi care pot fi restituite în natură fiind: clădire C 12 - sediu administrativ, fost conac - corp de casă cu pivniţă folosit de proprietar; clădire C 44 - magazie în suprafaţă de 499 mp, fostă magazie pentru depozitarea cerealelor pe lungime de 50 m; clădire C 45 - cantină, în suprafaţă de 373 mp, fost grajd pentru vite de 30 m lungime cu pod pentru păstrarea fânului; clădire C 46 - locuinţă în suprafaţă de 152 mp, fost corp de casă folosit de personalul angajat; C 50 - locuinţă în suprafaţă de 246 mp, fost corp de casă folosit de personalul angajat; clădirile C 72 şi C 73 - saivane pentru creşterea oilor în lungime de 50 - 60 m.

Faţă de categoria de imobile pentru care intervine incidenţa Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte construcţiile neidentificate de expertul O., respectiv 1 grajd de vite de 10 m lungime; 2 poduri a 40 m lungime pentru păstrarea fânului; o gheţărie mare pentru păstrarea şi conservarea brânzeturilor; 1 atelier de fierărie; 2 remize mari şi 3 remize mici pentru garat şi păstrat uneltele agricole şi mecanice, având în vedere natura şi vechimea construcţiilor, faptul că acestea nu mai există, Curtea a considerat că nu pot fi avute în vedere la acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte construcţiile noi care nu au aparţinut fostei proprietăţi K. şi care ocupă suprafaţa de 74.578,44 mp, s-a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, terenul în suprafaţă de 74.578,44 mp se află în ipoteza exceptării de la restituirea în natură, construcţiile aparţinând SC L. SRL fiind edificate după preluarea imobilului de către stat, majoritatea dintre acestea înainte de anul 1989, aşadar, nefiind vorba despre construcţii neautorizate în condiţiile legii ridicate după data de 1 ianuarie 1990, iar pentru o parte dintre construcţii s-a emis Autorizaţia de construire nr. 7 din 11 februarie 2005 şi nu se află situate pe suprafaţa de teren propusă pentru restituirea în natură, aşa încât pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, măsurile reparatorii nu pot fi stabilite decât în echivalent.

Legea nr. 268/2001 din 28 mai 2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului este actul normativ care reglementează cadrul juridic privind privatizarea societăţilor comerciale agricole care deţin în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale; regimul juridic al terenurilor cu destinaţie agricolă, proprietate publică sau privată a statului, aflate în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului.

În prezenta cauză, deţinătoarea iniţială a imobilului a fost SC F. SA, societate comercială agricolă constituită în conformitate cu Legea nr. 15/1990, conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, pentru terenul în suprafaţă de 95.441 mp, iar celelalte mijloace fixe constând în construcţii (relevante fiind construcţiile care nu au aparţinut fostei proprietăţi K.) au fost transmise prin Protocolul de predare-preluare nr. 161 din 19 mai 1990, de la fostul comitet judeţean de partid la fostul IAS Gogoşari, înscrisuri ce confirmă edificarea construcţiilor înainte data de 1 ianuarie 1990 şi ocuparea terenului în suprafaţă de 74.578,44 mp, cu consecinţa imposibilităţii restituirii în natură.

Chiar dacă pentru construcţiile care nu au aparţinut fostei proprietăţi K. nu au fost identificate autorizaţii de construire, cu excepţia Autorizaţiei de construire nr. 7 din 11 februarie 2005, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile.

Aşadar, pentru terenul în suprafaţă de 74.578,44 mp, măsurile compensatorii nu pot fi stabilite decât în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în situaţiile prevăzute la alin. (1), (2) şi (6), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Totodată, faţă de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, mecanismul şi condiţiile privind compensarea cu bunuri oferite în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu poate fi decât cel prevăzut la Capitolul *III1 din H.G. nr. 401 din 19 iunie 2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 şi nu prevede posibilitatea restituirii în natură pe un alt amplasament pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, această măsură reparatorie nefiind prevăzută decât pentru terenurile agricole ce fac obiectul Legii nr. 18/1991.

Cum în cauză nu s-au administrat dovezi privitoare la existenţa în patrimoniul intimatei-pârâte a unor bunuri pe care aceasta le poate acorda în compensare, potrivit dispoziţiilor legale enunţate, bunuri cu privire la care, totodată, să se fi îndeplinit cerinţa publicităţii, prin înscrierea lor pe lista menţionată de art. *221 alin. (5) din H.G. nr. 401/2013, pretenţiile reclamantului nu au fost admise. Existenţa unor astfel de bunuri este cerinţa esenţială pentru stabilirea măsurii solicitate de apelantul-reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar aceasta este necesar a fi dovedită.

Nu în ultimul rând, deşi ţinută de respectarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, dar şi de dispoziţiile obligatorii conţinute de art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că se poate arăta în prezenta cauză că, potrivit art. 15 din Legea nr. 165/2013, cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se soluţionează cu respectarea limitei de 50 ha de proprietar deposedat, cu condiţia ca această suprafaţă să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar. Or, în baza Legilor fondului funciar nr. 18/1991, nr. 169/1997, nr. 1/2000 şi 247/2005 s-a reconstituit moştenitorilor lui K. suprafaţa acordată de lege, respectiv 50 ha conform T.P. eliberat acestora nr. x din 28 decembrie 2001 pentru suprafaţa de 10 ha şi nr. x din 25 noiembrie 2002 pentru suprafaţa de 40 ha, fiind depăşită limita prevăzută de textul legal invocat.

Cu toate acestea, în virtutea principiilor menţionate mai sus, Curtea consideră că s-a stabilit irevocabil soluţionarea notificării reclamantului în sensul îndreptăţirii acestuia la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar problemele pentru care s-a dispus rejudecarea apelului nu mai pot determina la acest moment al soluţionării cauzei o altă dezlegare.

Împotriva Deciziei nr. 405 A din 3 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu şi pârâta Agenţia Domeniilor Statului.

Recurentul Ministerul Finanţelor Publice (M.F.P.) solicită casarea sentinţei civile în temeiul art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că, la pronunţarea hotărârii, instanţa de judecată a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.

Consideră că în mod greşit instanţa a admis apelul în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere că prin Sentinţa civilă nr. 30 din 4 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, respingând acţiunea faţă de Ministerul Finanţelor Publice ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, constatându-se că, în raport cu obiectul învestirii instanţei (anulare acte de înstrăinare şi restituire în natură a unui imobil preluat abuziv) şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, M.F.P. nu are nicio legătură cu actele juridice de înstrăinare a căror nulitate absolută s-a solicitat şi nici nu este deţinătorul imobilului a cărui restituire se solicită; de asemenea, s-a mai reţinut că M.F.P. nu are nicio obligaţie legală de a acorda despăgubiri prin echivalent reclamantului în prezenta cauză.

Recurenta Agenţia Domeniilor Statului (A.D.S.) solicită modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii reclamantului ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru următoarele considerente:

Decizia nr. 405 din 3 mai 2017 este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, fapt ce presupune imposibilitatea punerii acesteia în aplicare.

Instanţele care au judecat prezenta cauză, au analizat în mod cu totul superficial apărările A.D.S., fapt ce a condus la aprecierea eronată că este instituţia care a efectuat privatizarea SC F. SA Gogoşari, motiv pentru care, ar fi obligată faţă de cererea de revendicare formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001.

Astfel, în cauză, SC F. SA Gogoşari nu a fost niciodată privatizată, această societate a intrat în portofoliul A.D.S. în temeiul Legii nr. 268/2001, când societatea se afla în procedura falimentului din anul 2000 moment la care A.D.S. nu era înfiinţată.

De asemenea, prin Sentinţa nr. 37 din 30 ianuarie 2004 pronunţată de Tribunalul Giurgiu s-a dispus radierea SC F. S.A Gogoşari. Pe cale de consecinţă, A.D.S. nu a procedat la privatizarea SC F. SA Gogoşari fiind acţionar la această societate, împrejurare ce nu îi conferă calitate de unitate deţinătoare în accepţiunea Legii nr. 10/2001, atât timp cât respectiva societate a fost o persoană juridică distinctă, cu toate atribuţiile juridice ale unui astfel de subiect de drept.

SC F. SA a avut drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 95,441 mp conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului de incintă Seria x nr. x din 28 august 1995, conform H.G. nr. 834/1991.

Conform Legii nr. 268/2001, prin care s-a dispus înfiinţarea A.D.S. şi în care sunt prevăzute atribuţiile acesteia, nu a avut niciodată în proprietate construcţii, acestea aparţinând societăţii.

În atare situaţie, A.D.S. nu a avut niciun drept asupra bunurilor SC F., ci doar a avut vocaţia de a încasa dividende, fapt ce nu s-a întâmplat în situaţia în care respectiva societate, la data la care a intrat în portofoliul A.D.S., se afla în procedura de faliment. A.D.S. putea avea vreun profit de pe urma acestei societăţi, doar în situaţia în care, după valorificarea bunurilor de către lichidator, ar mai fi rămas bunuri disponibile, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul acestei societăţi.

Calitatea de proprietar al imobilelor - teren şi construcţii, revine societăţii comerciale reprezentată prin lichidator, iar asupra patrimoniului propriu dispune numai societatea prin organele sale de conducere sau prin Administrator/Lichidator judiciar în cazul incidenţei Legii nr. 64/1995.

Având în vedere aceste considerente care, într-o interpretare logică şi legală, în niciun caz nu ar fi putut conduce la concluzia că A.D.S. a privatizat SC F. şi ca urmare ar fi obligată să procedeze la restituirea în natură a unei părţi din imobilul revendicat, iar pentru cealaltă parte să emită decizie de despăgubire, această concluzie a instanţei a fost posibilă doar ca urmare a unei confuzii pe care în mod regretabil instanţa a făcut-o cu privire la calitatea de proprietar şi la cea acţionar, considerând că a deţine calitatea de acţionar este acelaşi lucru cu a deţine calitatea de proprietar.

Prin anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare (încheiate în anul 2002, în care A.D.S. nu a fost parte, deci nu a fost beneficiara preţului vânzării, mai mult, neprofitând în niciun fel de pe urma acestei vânzări având în vedere că SC F. nu a fost privatizată) se naşte în favoarea cumpărătorului dreptul de a solicita instanţei obligarea A.D.S. la plata preţului plătit la achiziţionarea respectivelor imobile, fapt cu totul inechitabil, în condiţiile în care A.D.S. nu a beneficiat în niciun fel de pe urma bunurilor în cauză.

Soluţia instanţei de anulare a celor două contracte de vânzare-cumpărare, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, impietează grav securitatea raporturilor juridice născute prin voinţa părţilor şi consfinţite prin încheierea de contracte de vânzare-cumpărare, precum şi asupra terţilor, în cazul de faţă A.D.S., care, după 16 ani se vede obligată să suporte consecinţele unei situaţii juridice la care nu a participat sub niciun titlu.

Susţine că decizia recurată este imposibil de pus în aplicare, A.D.S. neputând să preia în patrimoniu bunuri pe care nicicând nu le-a deţinut. astfel că hotărârea recurată nu va avea finalitatea dorită - restituirea în natură, respectiv emiterea dispoziţiei de despăgubiri.

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, al Ministerului Finanţelor Publice, în principal ca lipsit de interes.

Intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Intimata SC L. SRL a depus note de şedinţă, solicitând ca, în ipoteza în care se va aprecia că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi principiul non reformatio in peius, să se aibă în vedere motivul de ordine publică prevăzut de art. 15 din Legea nr. 165/2013 referitor la limita de 50 de hectare, depăşită prin dispoziţia de restituire stabilită în prezentul litigiu.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul Ministerului Finanţelor Publice este întemeiat.

Deşi în cererea de recurs au fost indicate motivele de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că litigiul este supus normelor procedurale ale vechiul C. proc. civ., raportat la data introducerii acţiunii la instanţa de fond, 23 noiembrie 2007, va proceda, cu aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., la încadrarea criticilor formulate, în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

În acest sens, se constată că, deşi instanţa de fond a admis, prin Sentinţa civilă nr. 30 din 4 februarie 2010, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât iar soluţia nu a fost atacată de părţile care puteau justifica un interes, Ministerul Finanţelor a fost în continuare citat în proces şi, mai mult, instanţa de apel, în ultimul ciclu procesual, a admis apelul şi în contradictoriu cu această parte.

Nu se poate reţine că recursul M.F.P. ar fi lipsit de interes, astfel cum susţine intimatul reclamant. Chiar dacă în sarcina acestuia nu a fost dispusă o obligaţie concretă, admiterea căii de atac împotriva sa contrazice statuarea anterioară cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive, intrată în puterea lucrului judecat în primul ciclu procesual şi, totodată, conferă hotărârii un efect de opozabilitate relativă faţă de o persoană care nu mai este parte în acest proces, întrucât s-a constatat că nu îndeplineşte una dintre condiţiile de fond ale acţiunii civile, împrejurare ce reprezintă un aspect de nelegalitate a hotărârii recurate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin urmare, în limitele acestor considerente, Înalta Curte va admite recursul în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va modifica, în parte, decizia atacată în sensul că va înlătura consemnarea calităţii de intimat a Ministerului Finanţelor Publice din dispozitivul acesteia, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.

În ceea ce priveşte recursul Agenţiei Domeniilor Statului, aceasta consideră că obligaţia impusă în sarcina sa prin hotărârea recurată nu poate fi executată întrucât nu este instituţia care a efectuat privatizarea fostei unităţi deţinătoare şi nici nu a avut un drept de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul acesteia astfel că, urmare a desfiinţării celor două contracte de vânzare-cumpărare, bunurile litigioase nu ar putea reintra în patrimoniul său.

Susţinerile recurentei nu pot fi primite.

Astfel, recurenta este în eroare cu privire la limitele în care instanţa de apel a statuat în cel de-al doilea ciclu procesual şi care pot constitui obiect al controlului judiciar în prezentul recurs.

Criticile recurentei referitoare la împrejurarea că se află în imposibilitate de a prelua obligaţiile fostei unităţi deţinătoare izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001, vizează, de fapt, dezlegările date în primul ciclu procesual, intrate în puterea de lucru judecat, întrucât au dobândit un caracter irevocabil.

În legătură cu acest aspect, se constată că Tribunalul Giurgiu, prin Sentinţa civilă nr. 30 din 4 februarie 2010 a obligat-o pe recurenta Agenţia Domeniilor Statului în temeiul art. 29 din Legea nr. 10/2001, să emită în beneficiul reclamantului o decizie motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii.

Instanţa de apel, prin Decizia civilă nr. 720 A din 8 decembrie 2010, a respins apelurile formulate reclamant şi de pârâta Agenţia Domeniilor Statului, reţinând calitatea procesuală pasivă a acestei pârâte cu motivarea că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC F. SA nu era privatizată, iar societatea a intrat în portofoliul apelantei Agenţia Domeniilor Statului în urma declarării falimentului.

La rândul său, instanţa de recurs a constatat, prin Decizia nr. 2853 din 27 aprilie 2012, că dezlegarea dată de instanţa de apel privind calitatea procesuală pasivă a Agenţiei Domeniilor Statului şi, implicit, privind obligaţia acesteia de a răspunde pentru drepturile şi sarcinile unităţii deţinătoare SC F. SA, societate dizolvată, pe care A.D.S. o preluase anterior în portofoliul ei, nu a fost contestată în calea de atac nici de către reclamant, nici de partea însăşi, astfel că nu poate exercita controlul judiciar, decizia recurată intrând în puterea lucrului judecat.

Instanţa de recurs a mai statuat că anularea contractelor de vânzare-cumpărare are drept consecinţă intrarea imobilului litigios în patrimoniul A.D.S., căreia îi revine obligaţia de acordare a măsurilor reparatorii în natură sau, după caz, prin echivalent.

Cum, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările instanţei de recurs asupra problemelor de drept, în cazul casării cu trimitere, sunt obligatorii pentru instanţa de apel, în mod corect, atunci când aceasta din urmă a dispus acordarea măsurilor reparatorii în natură şi în echivalent, a indicat-o pe recurenta pârâtă ca titular al acestei obligaţii, potrivit celor impuse prin decizia de casare, fără a mai aplica un raţionament judiciar propriu.

Or, a critica modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în privinţa nominalizării recurentei ca entitate succesoare a unităţii deţinătoare, obligată la acordarea despăgubirilor, înseamnă a depăşi limitele rejudecării apelului, impuse prin decizia de casare, şi anume, stabilirea naturii măsurilor reparatorii în funcţie de gradul de ocupare a terenului (statuare cu privire la care, de altfel, recurenta nu a înţeles să formuleze critici de nelegalitate). Prin urmare, nu este permisă, în cadrul procesual pendinte, repunerea în discuţie a unor împrejurări ce ţin de calitatea procesuală pasivă a recurentei (implicarea în procesul de privatizare, calitatea de acţionar al societăţii dizolvate, efectele anulării contractelor de vânzare-cumpărare) şi a obligaţiilor stabilite în sarcina sa. În condiţiile în care instanţele de fond din primul ciclu procesual au soluţionat această problemă litigioasă, iar Agenţia Domeniilor Statului nu a înţeles să declare recurs, din acest punct de vedere, astfel cum a constatat şi prima instanţă de recurs, cele statuate de instanţele de fond au rămas irevocabile.

De asemenea, nu poate fi analizată nici solicitarea intimatei SC L. SRL de a se verifica depăşirea, în procesul de reparaţie, a limitei de 50 de hectare prevăzută de art. 15 din Legea nr. 165/2013, întrucât această chestiune, analizată incidental în calea de atac devolutivă a apelului, nu reprezintă un motiv de ordine publică în sensul legii procesual civile, ci o problemă de drept substanţial ce putea fi supusă unui control judiciar în recurs exclusiv prin declararea căii de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Domeniilor Statului.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanţa va obliga pe recurenta Agenţia Domeniilor Statului la plata sumei de 5.106 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A., reprezentând onorariu apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu împotriva Deciziei nr. 405 A din 3 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Modifică, în parte, decizia în sensul că înlătură menţiunea calităţii de intimat a Ministerului Finanţelor Publice din dispozitivul acesteia.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenţia Domeniilor Statului împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă pe recurenta Agenţia Domeniilor Statului la plata sumei de 5.106 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM