Defamation claim over tax-evasion reporting fails; appeal dismissed, free-speech protection upheld.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 967/A din 14 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de A. împotriva Sentinţei nr. 1026/F din 2 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant - în contradictoriu cu B., C., Ziarul E. şi SC F. SRL - având ca obiect obligarea fiecărui pârât la plata sumei de 4.500.001 RON cu titlu de daune morale şi la prezentarea de scuze publice, pentru faptul publicării unor articole conţinând informaţii false şi denigratoare la adresa reclamantului atât înainte cât şi după pronunţarea soluţiei date în cauza ce face obiectul Dosarului nr. x/2005 al Tribunalului Ialomiţa.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termen legal, reclamantul A. care, invocând temeiul prevăzut de art. 488 (1) pct. 6 din C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează.

- instanţa de apel a reţinut greşit afirmaţia reclamantului că i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare, consacrat prin dispoziţiile art. 23 din C. proc. civ. prin aceea că nu i-au fost comunicate documentele depuse în data de 26 mai 2016, dată la care instanţa de fond a finalizat cercetarea judecătorească, amânând pronunţarea pentru data de 02 iunie 2016, pentru a depune concluzii scrise.

De asemenea, se arată că pârâtul B. nu a depus, până la finalizarea cercetării judecătoreşti, documentele din care să reiasă că firma care a editat cele 3 articole este SC F. SRL şi nici cele 2 facturi aferente celor 3 ziare.

Este contradictorie şi reţinerea instanţei de apel în sensul că pârâtul B. a depus în apărare declaraţia dată de reclamant în data de 17 octombrie 2015, în dosarul penal, reclamantul arătând că nu a dat nicio declaraţie la acea dată în Dosarul nr. x/2015.

- greşit instanţa de apel a reţinut că, reclamantul nu a contestat înscrisul şi nu a solicitat amânarea şedinţei pentru a lua cunoştinţă de acesta, în condiţiile în care tribunalul a primit documentul în timp ce îşi susţinea apărarea pârâtul B., fără să îl prezinte recurentului şi fără să îl întrebe dacă doreşte să ia cunoştinţă de conţinutul său. Arată că a solicitat acest înscris, prin adresă scrisă şi l-a obţinut în data de 27 mai 2016, după încheierea cercetării judecătoreşti. Instanţa de apel, reţinând că reclamantul nu a arătat care este vătămarea produsă prin faptul că nu i-a fost prezentat înscrisul depus, "deformează" adevărul şi prezintă, "contradictoriu şi nereal", ceea ce a transmis prin motivarea apelului depus împotriva Hotărârii civile nr. 1026/2016.

A invocat recurentul că vătămarea produsă trebuie să fie apreciată prin prisma daunelor morale solicitate şi a persoanei sale, urmând a proba modul în care a fost condamnat în Dosarul nr. x/2016, în cadrul plângerilor penale formulate.

- deşi instanţa de apel a reţinut corect că tribunalul şi-a întemeiat soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC G. SRL şi a SC H. SRL pe factura fiscală x din 19 octombrie 2015, depusă de pârâtul B. odată cu concluziile scrise, a reţinut, în acelaşi timp, că nerespectarea cerinţei legale nu i-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

- instanţa de apel nu a observat că tribunalul, în cursul cercetării judecătoreşti, i-a solicitat pârâtului B. să depună înscrisuri oficiale şi cele 3 facturi fiscale cu care au fost editate cele 3 ziare în care au fost publicate articolele denigratoare, înscrisuri ce nu au fost depuse şi care ar fi putut confirma lipsa calităţii procesuale pasive a societăţilor G. SRL şi H. SRL şi ar fi conferit caracter legal invocării din oficiu a lipsei calităţii procesuale pasive de către instanţa de fond. Dat fiind faptul că lipsa calităţii procesuale pasive nu a fost probată la cererea instanţei de fond, consideră că aceste două societăţi trebuie să fie părţi în cauză. Totodată, deoarece pârâtul B. a depus documentele solicitate după închiderea cercetării judecătoreşti, trebuie avute în vedere prevederile art. 394 din C. proc. civ.

- se critică reţinerile instanţei pe considerentul că, deşi reclamantul nu s-a opus la administrarea probei cu declaraţia pe care a dat-o în Dosarul penal nr. x/2016, se invocă prin cererea de apel nelegalitatea obţinerii de către partea adversă a acestui înscris, deşi înscrisul din dosarul penal ar fi putut ajunge la mass-media în urma unei cereri formulate în baza Legii nr. 544/2001, susţinându-se că, prin aceste reţineri, instanţa s-a transformat în "avocatul pârâtului". În realitate, arată recurentul, proba depusă de pârâtul B. a fost sustrasă de la Tribunalul Ialomiţa, în perioada 7 octombrie 2015 - 9 octombrie 2015, aspect ce rezultă din menţiunile pe care le poartă înscrisurile respective.

- este greşită respingerea, ca nefondată, a criticilor vizând articolul din data de 7 iulie 2015, arătându-se că prin utilizarea expresiilor "ciocoi de tip nou" şi "evazionist de categorie grea" au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare. Apreciază recurentul că, aşa cum a arătat prin cererea de chemare în judecată, această abordare jurnalistică reprezintă o formă de îndemn la ură între clase sociale, iar expresia "evazionist de categorie grea" este o afirmaţie neadevărată întrucât, deşi este condamnat în Dosarul nr. x/2015, acuzaţiile sunt bazate pe fapte pe care nu le-a comis, în prezent fiind în cercetare mai multe plângeri penale precum şi o plângere la CEDO împotriva statului român privitoare la această condamnare. Or, libertatea de exprimare a jurnaliştilor trebuie să respecte anumite limite şi să se bazeze pe date certe, la nevoie să se poată proba cele afirmate, în situaţia de faţă, cele scrise având doar scopul de a denigra şi de a confirma condamnarea ulterioară.

Totodată, recurentul observă că deşi instanţa de apel reţine că, afirmaţiile din acest articol, au la bază declaraţia dată în şedinţa publică din 9 septembrie 2015, în cadrul procesului penal, totuşi concluzionează că eroarea respectivă nu este de natură a conduce la concluzia netemeiniciei sentinţei, situaţia de fapt fiind apreciată de curte în acord cu probele administrate în faţa primei instanţe.

- pe lângă aspectele de ordin procedural încălcate în Dosarul nr. x/2016, este necesar a stabili dacă articolele au o bază factuală reală sau sunt plăsmuiri după "bunul plac" al jurnalistului. Or, informaţiile transmise sunt false şi nereale iar instanţa de apel conferă legalitate acestor articole nepedepsind publicarea de informaţii denigratoare.

Arată că, din încheierea de şedinţă din 9 septembrie 2015 şi din declaraţia de inculpat de la aceeaşi dată, se poate observa faptul că cele transmise cititorilor sunt informaţii false ce nu corespund cu cele declarate în realitate în faţa instanţei de judecată. Instanţa de apel a avut, astfel, un prim element al răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite, deoarece afirmaţiile din ziar nu îi aparţin reclamantului care, a făcut dovada, fără echivoc, prin probele administrate la dosarul cauzei.

Totodată, se conchide, efectul imediat al publicării informaţiilor nereale a fost un prejudiciu moral greu de cuantificat, respectiv afectarea imaginii, onoarei şi demnităţii, conduita culpabilă, neconformă cu normele legale, fiind pedepsită de art. 253, alin. (3) din C. civ.

Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Dintru început se impune a preciza că nu vor fi examinate decât motivele vizând limitele criticii acceptabile, respectiv marja de exagerare, admisibilă în cazul discursului jurnalistic, celelalte aspecte, amplu redate de recurent, referitoare la modul de administrare şi de interpretare a probelor, neputând face obiectul examenului de legalitate, specific căii extraordinare de atac a recursului.

Pornind de la circumstanţele particulare ale cauzei de faţă, se impune a se analiza, pentru a răspunde motivelor de recurs invocate, în ce măsură libertatea de exprimare a ziaristului şi de informare a publicului - garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - vine în contradicţie cu art. 8 al Convenţiei, care reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

Ca atare, trebuie examinat dacă a existat un echilibru între dreptul la informare şi libertatea de expresie, pe de o parte, şi dreptul la reputaţie, pe de altă parte, toate garantate de CEDO, pentru a putea stabili dacă, prin publicarea articolelor incriminate, ziaristul s-a situat în afara limitelor protecţiei oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 10, paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

Paragraful 2 al normei convenţionale, prevede că exercitarea acestor libertăţi - ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi - poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Ca atare, dreptul garantat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu este unul absolut, paragraful 2 al textului mai sus menţionat, permiţând restrângerea exercitării acestui drept, doar în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim.

Dar, dacă libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate - în adevăr - să fie exercitată abuziv, limitarea acesteia în scopul protejării "reputaţiei şi drepturilor altuia" trebuie făcută doar în cazuri concrete, în condiţiile unei atente circumstanţieri a afirmaţiilor făcute, faţă de adevărul obiectiv.

"Per a contrario", ar însemna că orice afirmaţie făcută prin presă ar putea fi calificată, ca defăimătoare.

În raport de rolul important, unanim recunoscut, al presei în societate ("câine de pază al democraţiei") în considerarea îndatoririi sale de a comunica informaţii şi idei privitoare la toate problemele de interes general, practica instanţelor a decis că aceasta poate recurge la o oarecare doză de exagerare şi chiar de "provocare", în fiecare cauză impunându-se a se analiza dacă interesul informării publicului poate trece înaintea îndatoririlor şi responsabilităţilor de care sunt ţinuţi ziariştii.

Ceea ce trebuie examinat, în aceste situaţii, este dacă ingerinţa în litigiu, corespunde unei "necesităţi sociale imperioase" şi - cu referire la marja de apreciere de care se bucură statele contractante - dacă eventuala restricţie adusă libertăţii de exprimare este "proporţională cu scopul legitim urmărit" iar motivele invocate, sunt relevante şi suficiente. (cauzele Perna împotriva Italiei, nr. 48898/99 şi Cumpănă şi Mazăre împotriva României - nr. 33348/pct. 89 - 90, 17 decembrie 2004).

În speţă, aşa cum corect s-a concluzionat prin decizia atacată, articolele incriminate se refereau la o temă de interes general şi suficient de actuală pentru societatea românească, respectiv corupţia prezumată a unor funcţionari ai statului, context în care reclamantul, un cunoscut om de afaceri a fost subiectul editorialelor publicate în cotidianul "E." şi respectiv "C.".

În paralel, pe rolul Tribunalului Ialomiţa se afla spre soluţionare cauza penală ce făcea obiectul Dosarului nr. x/2015 în care reclamantul figura ca inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

Pârâţii au invocat în apărare, aspect confirmat de probele administrate, caracterul de "ştire de presă" al afirmaţiilor cuprinse în cele trei editoriale, menit să ţină în atenţia publicului evoluţia procesului penal.

Chiar dacă, articolele incriminate, au oarecum un caracter "insolent" şi o anume doză de exagerare, aceste elemente nu pot duce la concluzia că ziariştii ar fi acreditat ideea vinovăţiei reclamantului, pentru săvârşirea infracţiunii în legătură cu care a fost trimis în judecată, scopul evident al editorialului fiind acela de a atrage atenţia asupra subiectului, apreciat ca fiind de interes public, aspect care se circumscrie exerciţiului libertăţii jurnalistice.

Tot astfel, nu se poate reţine că articolele în discuţie s-ar situa în afara unei baze factuale, în condiţiile în care acestea redau informaţii reale, necontestate, legate de istoricul dosarului penal aflat pe rolul Tribunalului Ialomiţa, dosar în care reclamantul avea calitatea de inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, împrejurare a cărei importanţă, la nivel local, nu poate fi ignorată.

Din această perspectivă, libertatea de exprimare - garantată de art. 10 paragraf 1 din Convenţia Europeană - se constituie într-unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din cerinţele prioritare ale progresului societăţii, înscriindu-se în criteriile pluralismului, toleranţei şi "spiritului deschis", fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace prin care publicul este informat. (a se vedea cauza Lingens contra Austriei, paragraf 38 - 42).

Ca atare, atât în dreptul intern (art. 30 alin. (1) şi (2) din Constituţia României) cât şi la nivel european - în raport de blocul de convenţionalitate instituit prin Convenţie şi Protocoalele adiţionale - dreptul la liberă exprimare, cu limitările impuse prin paragraful 2 al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este privit ca una din valorile fundamentale ale statului de drept şi ţine de însăşi esenţa conceptului de societate democratică, concept ce domină Convenţia, în întregul său.

Or, exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune atât dreptul de a primi informaţii cât şi dreptul de a comunica altora informaţii, raportat la articolele incriminate, instanţa de apel apreciind corect că pârâţii beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu pot fi obligaţi la despăgubiri, către reclamant.

Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 967/A din data de 14 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM