Tax evasion acquittal reversal allows ANAF tort claim to proceed after remand upheld

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2019

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 11 aprilie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 1.082.549 RON cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului general consolidat al statului şi menţinerea măsurii asiguratorii instituită asupra imobilului situat în Alba Iulia, jud. Alba.

Prin Sentinţa nr. 1.735 din 28 noiembrie 2017 Tribunalul Alba, secţia I civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantei.

Prin Decizia nr. 482 din 9 mai 2018 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei; a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. pârâta A., administrator al SC B. SRL, arătând, în esenţă, următoarele:

Soluţia instanţei de fond a fost pronunţată prin verificarea limitelor învestirii astfel că, deşi aparent instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii, aceasta a fost analizată ca o apărare de fond. S-a reţinut că raportul juridic de drept substanţial care guvernează relaţiile dintre părţi este de drept fiscal, aşa cum rezultă şi din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 17/2015 a Înaltei Curţi, fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc. , care reglementează procedura specială de recuperare a prejudiciului şi lasă la aprecierea administraţiei, ca organ fiscal, declanşarea procedurii de angajare a răspunderii persoanei fizice - organ de conducere a contribuabilului subiect fiscal, şi, deci, emiterea unui titlu de creanţă care se transformă în titlu executoriu la expirare. Această procedură specială nu a fost îndeplinită în cauză, nu au fost invocate nici dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind răspunderea administratorului societăţii, astfel că instanţa de fond s-a pronunţat, în mod corect, în limitele învestirii, cu respectarea prevederilor art. 22 alin. (2) teza a II-a şi alin. (6) C. proc. civ., în condiţiile în care, deşi avea posibilitatea schimbării temeiului de drept până la primul termen de judecată, reclamanta nu a făcut acest lucru.

Instanţa de fond a avut de soluţionat într-un litigiu şi o procedură de drept comun, un raport juridic de drept substanţial eminamente fiscal. Acţionarea de către organul fiscal a persoanei fizice, organ de conducere al contribuabilului persoană juridică în faţa unei instanţe de drept comun în baza normelor răspunderii civile delictuale cu nesocotirea procedurii speciale, a fost considerată de instanţa de fond inadmisibilă.

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu o motivare succintă, întemeindu-se pe calificarea dată de către Înalta Curte litigiului ca fiind unul civil, însă raţionamentul este greşit, deoarece instanţa supremă a fost, la rândul său, ţinută de respectarea limitelor învestirii şi a principiului disponibilităţii, neputând schimba temeiul de drept al acţiunii, fără a însemna că a validat calificarea juridică dată de reclamantă demersului său judiciar.

Anulând sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, practic instanţa de apel a considerat ca fiind aplicabile prevederile C. civ. Soluţia instanţei de apel este greşită, în condiţiile în care, în faţa instanţei, a fost dedus un raport de drept fiscal sau de insolvenţă, îmbrăcat într-un pretins raport de drept civil, făcându-se abstracţie de calitatea părţilor, raportul în care s-au născut obligaţiile, subiecţii din raporturile iniţiale, natura şi modul de calcul al creanţei fiscale, algoritmul de calcul al penalităţilor şi majorărilor, procedura de recuperare.

Susţine recurenta că a permite reclamantei să acţioneze în asemenea manieră înseamnă a-i permite să îşi invoce propria culpă şi să eludeze prevederile imperative ale legii, cu ocolirea sancţiunilor specifice nerespectării procedurilor prealabile, a termenelor şi condiţiilor speciale edictate de legiuitor pentru angajarea răspunderii personale a persoanei fizice-organ de conducere a contribuabilului subiect fiscal, în solidar cu acesta. răspundere strict reglementată şi instituită în C. proc. fisc. şi Legea nr. 85/2006, fiind incidente astfel şi principiile specialia generalibus derogant şi generalia specialibus non derogant.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 17.09.2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Pârâta a fost trimisă în judecată, într-un dosar penal, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, reţinându-se faptul că, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale, a reţinut şi nu a vărsat, în termenul de 30 de zile de la scadenţă, sumele reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă, cauzând un prejudiciu bugetului consolidat al statului.

Recurenta a fost condamnată prin Decizia penală nr. 655/A/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia pronunţată în dosar nr. x/2010 pentru săvârşirea faptelor de evaziune fiscală, cu obligarea la plata prejudiciului cauzat bugetului de stat în sumă de 1.082.549 RON. Urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 363 din 07.05.2015, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005, recurenta a formulat revizuire, iar prin Sentinţa penală nr. 131/2016 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosar nr. x/2015 aceasta a fost achitată în baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., situaţie în care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată şi s-a menţinut sechestrul asigurător instituit asupra bunului imobil, cu condiţia ca partea vătămată să introducă acţiune în faţa instanţei civile în 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În aceste condiţii, ANAF-ul a sesizat instanţa civilă pentru recuperarea prejudiciului.

Prima instanţă a reţinut că, prin prevederile art. 27 alin. (2) lit. d) şi 28 din O.G. nr. 92/2003, legiuitorul a stabilit o procedură specială de recuperare a prejudiciului, în sensul că organul fiscal trebuia să emită o decizie de impunere împotriva fostului administrator al societăţii, care constituia titlu de creanţă şi care putea face obiectul verificării instanţelor de contencios administrativ. În plus, a apreciat că Legea nr. 86/2006 a instituit răspunderea administratorului societăţii, în condiţiile art. 138, pentru pasivul societăţii, în cazul în care se reţine culpa acestuia în ceea ce priveşte modul în care şi-a îndeplinit atribuţiile. Noţiunea de acţiune civilă (proces civil) nu are în vedere, în accepţiunea instanţei de fond, doar acţiunea în răspundere civilă delictuală, ci litigiul civil în sens larg (inclusiv fiscal, de contencios administrativ, insolvenţă), interpretare ce rezultă din cuprinsul Deciziei pronunţată în recursul în interesul legii nr. 17/2015.

Prin urmare, instanţa de fond a constatat că pârâta putea fi ţinută să răspundă patrimonial pentru faptele săvârşite în calitate de administrator al SC B. SRL, după o procedură specială, obligatorie, care nu a fost urmată de reclamanta ANAF, nefiind admisibilă promovarea unei acţiuni de drept comun, întemeiate pe prevederile răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel, admiţând apelul reclamantei, a considerat că natura juridică a litigiului a fost lămurită prin Decizia nr. 2.299/2017, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în regulator de competenţă. Prin această hotărâre, instanţa supremă a stabilit că litigiul dedus judecăţii nu intră în materia contenciosului administrativ, ci este unul de drept comun, prin care reclamanta, care este o autoritate publică, urmăreşte recuperarea prejudiciului produs de un particular bugetului de stat. Instanţa de apel a mai reţinut că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă cu evidenţă că reclamanta a înţeles să investească instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi art. 1382 din noul C. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele investirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.

Analizarea cererii din perspectiva altor dispoziţii legale încalcă principiul disponibilităţii, instanţa de judecată fiind obligată să examineze cererea reclamantei în limitele în care a fost investită, în sensul de a verifica dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei, în baza dispoziţiilor legale pe care reclamanta a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea.

Recurenta pârâtă a criticat modalitatea de interpretare, de către instanţa de apel, a naturii juridice a litigiului dedus judecăţii, motivele de recurs fiind considerate, prin concluziile raportului întocmit în procedura filtrului, încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Deşi recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici ce ţin de lipsa considerentelor, respectiv de o eventuală motivare contradictorie sau străină de natura pricinii.

Într-o primă critică formulată, recurenta a susţinut că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia doar pe calificarea dată de către Înalta Curte litigiului ca fiind unul civil, prin Decizia nr. 2.299/2017, fără însă a ţine cont că instanţa supremă a fost, la rândul său, ţinută de respectarea limitelor învestirii şi a principiului disponibilităţii, neputând schimba temeiul de drept al acţiunii.

Nu va fi reţinută această susţinere cu semnificaţia dată de recurentă în condiţiile în care pronunţarea Deciziei nr. 2.299/2017 de către Înalta Curte, secţia de contencios administrativ şi fiscal, într-un regulator de competenţă, a reprezentat doar unul din argumentele pentru care instanţa de apel a considerat că litigiul dedus judecăţii este un litigiu civil, întemeiat pe normele răspunderii civile delictuale, aceasta invocând, în motivare, şi aspecte ce ţin de respectarea principiului disponibilităţii şi a limitelor învestirii.

Este adevărat că, în Decizia nr. 2.299/2017, Înalta Curte, atunci când a stabilit instanţa competentă material să soluţioneze cauza în primă instanţă, s-a raportat şi la normele de drept substanţial menţionate în petitul acţiunii, invocând, totodată, pentru a înlătura competenţa instanţei de contencios administrativ, lipsa calităţii de autoritate publică a persoanei împotriva căreia a fost promovată acţiunea. Aceasta însă nu împiedică instanţa competentă să aprecieze, ea însăşi, asupra temeiului juridic al acţiunii, în condiţiile în care, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., are abilitatea legală să restabilească calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, dacă părţile le-au dat o altă denumire.

Or, instanţa de apel a procedat corect atunci când a considerat că analiza cererii din perspectiva altor dispoziţii legale decât cele ale răspunderii civile delictuale, încalcă principiul disponibilităţii, stabilind pentru instanţa de fond obligaţia de a examina cererea reclamantei în limitele în care a fost investită, în sensul de a verifica dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei, în baza dispoziţiilor cu caracter normativ pe care reclamanta a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea.

Recurenta critică acest raţionament, considerând că instanţa de apel trebuia să reţină constatările primei instanţe referitoare la calificarea raportului dedus judecăţii ca fiind un raport fiscal pentru realizarea căruia nu a fost urmată procedura specială administrativă de angajare a răspunderii personale a persoanei fizice - organ de conducere a contribuabilului subiect fiscal, în solidar cu acesta, răspundere instituită în C. proc. fisc. şi Legea nr. 85/2006, ţinându-se cont de calitatea părţilor, raportul în care s-au născut obligaţiile, subiecţii din raporturile iniţiale, natura şi modul de calcul al creanţei fiscale, algoritmul de calcul al penalităţilor şi majorărilor, procedura de recuperare.

Critica recurentei nu este de natură, însă, a combate dezlegările date de instanţa de apel care a considerat că nepronunţarea pe fond a cauzei, prin verificarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale încalcă principiul disponibilităţii, în condiţiile în care, ceea ce s-a reţinut în sarcina reclamantei, a fost faptul că nu a fost urmată o procedură specială de declarare şi recuperare a prejudiciului, procedură ce excede dreptului comun. În plus, prin formularea unei astfel de critici, recurenta ignoră faptul că acţiunea promovată de reclamantă, chiar dacă are ca izvor juridic o creanţă bugetară, împrejurare necontestată, este o acţiune civilă ce fusese alăturată, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la acea dată, procesului penal şi în care reclamanta se constituise parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, ce se presupunea a fi fost cauzat prin săvârşirea infracţiunii. Această acţiune a fost soluţionată iniţial în cadrul cauzei penale însă, în urma admiterii unei cereri de revizuire, prin care s-a reţinut că infracţiunea pentru care pârâta fusese condamnată, a fost dezincriminată prin constatarea ca neconstituţional a textului de lege încriminator, inculpata a fost achitată, iar acţiunea civilă a rămas nesoluţionată, fiind păstrate, potrivit art. 397 alin. (5) C. proc. civ. penală, măsurile asiguratorii, pentru un termen de 30 de zile în care partea vătămată este ţinută a formula acţiune la instanţa civilă, condiţie pentru menţinerea acestora.

Prin urmare, în cauză nu se pune problema iniţierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene şi etape procedurale stricte, ce se raportează la momentul constatării existenţei daunei, câtă vreme reclamanta, în calitate de parte prejudiciată, a acţionat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via, optând pentru formularea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, iniţial la instanţa penală, în cadrul dosarului penal aflat în curs de soluţionare şi, ulterior, solicitând judecata acestei acţiuni la instanţa civilă, faţă de natura soluţiei pronunţate în litigiul penal, cu respectarea art. 397 alin. (5) C. proc. civ. penală. În consecinţă, nu se poate reproşa reclamantei o culpă procesuală în alegerea greşită a normelor legale incidente, instanţa de fond având obligaţia de a se pronunţa în limitele cererii pendinte, asupra unei acţiuni civile de drept comun.

În plus, nu se poate vorbi, astfel cum a susţinut recurenta, de un fine de neprimire ce ar izvorî din interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 17 din 5.10.2015, art. 19 C. proc. pen., referitoare la modalitatea în care instanţa penală, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, trebuie să stabilească prejudiciul sub aspectul obligaţiei fiscale principale şi a celor accesorii datorate raportându-se la dispoziţiile C. proc. fisc. Statuările acestei decizii nu vizează interpretarea unitară a unor norme de competenţă şi nici proceduri derogatorii de la regimul de drept comun al acţiunii civile soluţionate în cadrul procesului penal, ci dispoziţii de drept substanţial privind modalitatea de cuantificare a prejudiciului sub aspectul întinderii obligaţiei fiscale. Câtă vreme instanţa penală era abilitată a efectua un astfel de calcul, aplicând "regulile de fond" specifice unei astfel de răspunderi (par. 21.9 din decizie), nimic nu împiedică instanţa de drept comun, sesizată potrivit art. 397 alin. (5) C. proc. pen., ca atunci când analizează condiţiile de instituire a mecanismului răspunderii civile delictuale, să se raporteze la o astfel de modalitate de cuantificare a prejudiciului.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând o corectă aplicare a principiilor de drept invocate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. administrator al SC B. SRL, cu domiciliul în Alba Iulia, judeţul Alba împotriva Deciziei nr. 482 din 9 mai 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, în contradictoriu cu reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, cu domiciliul în Alba Iulia, judeţul Alba.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2019.

Procesat de ED